VELLE NON DISCITUR

Tu n-ai știut că tu ești pentru mine,
Ca roua-n zori ce sete-mi ține,
Șoaptele tale îmi sunt ca adierea,
Și buzele dulci întocmai ca mierea...

M-ai privit cu neprefăcută uimire,
De sub fruntea ta, cu cerul în privire...
Mâna ta s-a cuibărit în palma mea,
Și amândoi am zburat către o stea...

Dar steaua noastră încă nu avea culoare...
Era o stea prin univers rătăcitoare,
Și am găsit-o ascunsă după-un nor,
De-a v-ați ascunselea cu al nostru dor...

Și, într-un final, făcându-mi-se milă de ea,
Am mijlocit cu luna și cu marea să îmi dea,
Încă un an și o lună; ba chiar și-un val,
Să rătăcesc din nou pe țărmul tău fatal...

Timpul m-a aflat pe cărările mele de dor,
Neiertător uneori, cu al vieții mele mosor,
Învârtindu-l mult prea repede uneori,
O, Doamne, mă întreb de câte ori...

Grăbit, oprit uneori, necuprins în cuvinte...
Dintr-al vieții iureș amețitor și fierbinte,
Lumile mele, orice-aș face și orice-aș spune,
Tot mă vor cuprinde-n urma soarelui ce-apune...

Știind că voi reveni cu sufletul și inima frântă,
Din lumea sumbră a celor care nu mai cuvântă...
Am învățat într-un final această tristă realitate,
Negreșit, colbul va apune și pe-a vieții mele carte...

    În jurul meu e lumea, 
    şi lumea mea eşti tu, 
    cu munţi, cu văi,
    cu adâncimi albastre,
    cu mări întinse de argint,
    şi-i toat-a mea, îmi aparţine,
    cu stele, amurg şi răsărit de sori...
    
    Raiul poate să mai aştepte... sunt încă aici,
    lângă tine, lângă copacii mei, 
    lângă izvoare, lângă stânci... 
    stâncile mele de cristal 
    în care arde înalt lumina...
    
    Durere-i închin... şi închisoare, şi jar, 
    şi soare, şi aur, şi smirnă-pe-altar,
    ciudatele ritmuri ce te-ameţesc,
    incantaţiile vechi, 
    druidele cânturi, 
    trecutele vieţi...

Cât mai există mări, cât mai există munți,
Și-o mai fi cer cu stele, ce-nchid cu laur frunți,
Te voi visa cascadă, să-mi picuri de pe gene,
O năvălire-n ropot, ce-mi curge rece-n vene.

Cât mai există zboruri înalte, nefrânte,
Și-or mai fi temple mândre, săpate în cuvinte,
Te voi căta prin mine și te-oi găsi cu scuze,
C-amar și dulce-mi trece, sărutul tău pe buze.

Cât mai există nopți tăiate-n liniștea cea  sfântă,
Te voi dori din lumea celor care nu cuvântă,
Că mi-ai părut, a bărcii felinarului lumină,
O stea din cer, căzută fără de vreo vină...

Cât mai există frunză verde în livada cu măslini,
Te voi afla din nou, din cântul miilor de heruvimi,
C-am adormit citind, fără să vreau, aseară,
Aceste rune scrise, pe trupul tău de ceară.

    Ascultă vocea-ntunericului, 
    ascultă adâncul foşnind,
    Lumină dorind,
    Viaţă dorind...
    
    Atinge-aceste nestemate reci, 
    şi-azvârle-le în mare, 
    în murmur de cantaţii seci,
    ce numai diamantu-l are...
    
    Adu ofrandă zeilor păgâni:
    petale mici de roz-marin, 
    trifoi, boboci de trandafir, 
    un bob de rouă limpede, şi mir,
    
    Şi dup' un răsărit de soare, 
    şi un amurg de cer catifelat, 
    dă-i jumătăţii tale-o floare, 
    boboc de crin neîntinat,
    
    Să-i fie-n sân, drept talisman, 
    să îl ferească de duşman...
    Şi apă ne-ncepută, dă-i să bea, 
    şi-l vei feri, de vreme rea...
    
    Şi adănceşte-te din nou în mare, 
    şi-adună spre lumină, pietrele solare
    şi-azvârlele-nspre cer, să fie şoapte, 
    împrăştiate-n vânt, întreaga noapte...

    Se făcea că noi doi ne plimbam pe vreme bună,
    Pășeam pe stele, către-o margine de lună,
    Și-ntruchipați într-o lumină sacră, albă,
    Am întregit cu încă două stele a bolții salbă…
    
    Tu m-ai privit așa cum mă priveai ades:
    Senin și fără umbre, sau alt subînțeles.
    Iar eu, cu mine, te-am cuprins încă odată,
    Timid, nedându-ți drumul niciodată...
    
    Și când zburam înalt, prin stolul de egrete,
    Dansând un cosmic dans fără regrete,
    Pe-o muzică nepământească și divină,
    Ne minunam de aripile noastre de lumină...
    
    Și-am rătăcit prin cerul fără margini,
    Lăsând în urmă nescrise, albe pagini,
    Ținându-ne de mâini, pășeam tăcuți pe nori,
    Pe drumuri de lumină, spre veșnicie-n zori...
    
    (Partea a lll-a, Ciclul „Căutări”)

Mă gândesc ades la tine,
Sufletu-mi înflorește-n plin,
Așteptarea să te văd îmi vine
Inima s-o umple de senin.

​Pielea mea abia așteaptă
Atingerea din mâna ta,
Trupul gata să se-mpartă
Când mângâierea-ți va gusta.

​Toată ființa mea vibrează,
Abia o pot ține în frâu,
Când dorul tău mă luminează
Și mă ridică-n raiul tău.

​Simt în piept, nepământească,
O dorință blândă și fierbinte,
Brațul tău să mă primească
Și să mă lase fără cuvinte.

​Să ne-ntâlnim în duh curat,
Printr-o atingere cerească,
De magia ta legat,
Iubirea să mă tămăduiască.

21.09.26 

O lacrimă e un bob de rouă

Pe verdele crud , când nu plouă

O lacrimă e un strop de apă

Pe fruntea omului ce sapăâ

O lacrimă e un suflet rătăcit

E aripă de înger , iertătoare 

Între chemări și stigătul pierdut ,

Când inima-i o rană , ce te doare...

O lacrimă e o perlă în curcubeu

E drum închis ,e frica ce revoltă ,

E cupa de cucută  ce trebuie  s-o beau

E steaua  ce s-a stins  acolo sus pe boltă.

O lacrimă  imensă  tinde să se nască,

O lacrimă pe un obraz de țară 

Ce învăluie pământul ca o mască 

Lăsată-n  vitregie ca să moară.

In ochii mei vad doar durere

In ochii tai, venin-senin

Acum ca simt ca totul piere

Mai am nimic si un suspin.

Durerea, lipsa si tacerea

Mi-au fost alaturi de om mic

Am cautat mereu puterea

Sa cred in tot sau in nimic.

Ai aparut ca o ispita

Ai insistat sa iti faci drum

Pe calea mea batatorita

Ai aprins foc si-ai lasat scrum.

Te-ai cuibarit de nicaieri

In sufletu-mi patat de chin

Atunci credeam in mesageri

Dar tu esti doar un Arlechin.

Nu am gasit decat nevoi

M-am aruncat sa le-mplinesc

M-am raportat doar la noi doi

Fara sa stiu ca-nebunesc.

De dor, de dragoste si lipsa

Tu ai ales sa faci un targ

Ti-ai pus tot sufletu-n eclipsa

Si toata viata in amurg.

Atata timp tu m-ai ucis

Subtil, incet si pas cu pas

Te-am insotit intr-un abis

Din tot... nimic n-a mai ramas.

Am ras cu sufletul pierdut

Pledand pentru ceva empiric

In fum si-n ceata a disparut

Cand tu ai luat tot si eu nimic.

In intunericul pustiu

Trag linie, mai stau un pic... 

Cand calculez acum eu stiu

Tu primesti tot si eu nimic.

N-am vrut averi, n-am vrut palate

Nu-ncap in sufletul meu mic

Am vrut putine, nu de toate

Eu am dat tot si am nimic.

Eu te-am iubit cu sufletul 

La orice pas m-am inselat

Tu m-ai hranit cu zambetul 

Si acum vad cat m-a costat.

Am fost prea duri sau prea profunzi

Cersind iubire diferit

Suntem doar doi goi, mici, confuzi

Cu rani si-un suflet scrijelit.

Accept ca totul e un vis

Ca noi doi nu am existat

Credeam ca sunt in paradis

Dar inchid tot si am plecat.

M-aleg pe mine, in sfarsit

Alerg sa-mi aleg sufletul

Tu niciodata n-ai iubit

Nu stii cum suna sunetul.

E toamna, rece si livida

Si stau in fata unui prag

Am fost un taur in corida

Am obosit si ma retrag.

Te las in urma, sa nu-mi vii

E prea tarziu sa te astept

Nu caut a te mai privi

Totul e crud si prea nedrept.

Nu s-a sfarsit, cade cortina

Aplauze, maestru actor,

Dar timpul trece... ghilotina

Ti-alunga orice spectator.

Miriam - Doua Umbre

04.09.2025

#DouaUmbre

Mi-e teamă s-ating fericirea,

Ascunsă -n aura orizontului.

Pășesc în bătaia vântului

Și îmi revin urmând gândirea.

Mă găsesc în fața unei porți,

Ezit să o trec cu emoții.

Senzația că depășesc munții

Ce au păduri cu brazi cărunți.

Sub neaua ce acoperă bradul

E viața naturii în verde,

Iar sufletul nimica nu pierde

Că dragostea o exprimă bardul.

Reiau sentimentul dorinței

De împlinire a unui vis,

Și nu consider idealul abis,

Căci mânuiesc sfera speranței.

Ți-am pus o inimioara și tu mi-ai răspuns ,,Bine",

Și inimioara lipsa a rupt ceva din mine,

Tu ești o barca care mă poarta-n siguranță,

Iubesc aceasta barca, dar marea înseamnă viață...

As vrea sa-not in larg,să simt nemărginirea,

Ți-am pus o inimioara, ce tristă mi-e privirea,

Căci inima pereche nu va veni vreodată,

Știu asta atât de bine,acum,

Cu-o aripa iubirea nu are cum sa zboare,

Ți-am pus o inimioara că o aripă pierduta,

Iar inimioara lipsa ei steaua mea căzută...

M-am înfrățit cu munții fabuloși,

Le-am mângâiat cărările virgine,

Și-am respirat prin brazii plini de nea,

Cu fulgi de-argint, în dansuri de regine.

Dar regele semeț, pe loc, s-a mâniat

Orbit de răutate s-a și cutremurat.

Pocale ucigașe de foc a aruncat:

            Și bezna s-a lăsat ...

Am sărutat și marea, regină iubitoare,

Și am plutit pe valuri în murmur de vapoare,

Și pescaruși, prieteni, m-au înălțat spre soare,

Să-l pot îmbrățișa, să-I dăruiesc o floare!

Cuprinsă de orgoliu, regina a aflat,

Nu-I drept să o întreacă, uscatul dominant,

Orașe, munți, ogoare, pe loc, a scufundat …

          Și bezna s-a lăsat …

Am colindat prin lume, să pot să înțeleg

De ce atâtea crime? de ce nu mai sunt legi?

De ce atâtea boli, dureri și suferință

Când un remediu simplu – e calea spre credință!

Și spre natura pură, cu arbori și verdeață,

Ce-aduce sănătate și dragoste de viață!

Să-nbrațisăm copacii cu patimă nebună,

Și mâine ne așteaptă – o viață mult mai bună.

Viorica E.