VELLE NON DISCITUR

- Bunică! Citește-n gând! Că eu nu pot să mă uit la film!

- Ghini, ghini! Da' mai ghini ti-i culca, câ mâne, dis-di-dimineațâ, ti-i duși cu bunic'tu la prisacâ sâ scoatiți nierea!

- Ei, lasă bunică! Că nu mai durează mult filmu'!

Și așa a și fost: dis-de-dimineață, bunicu' mă trase de mânecă jos din pat și, cu vorbă blândă, mă îmboldi să mă îmbrac mai repede: prisaca nu mai avea răbdare!, iar eu aș mai fi rupt patul cu somnul până la amiezi, că de, era vacanță!

Bătrânu', era un om mic de stat, iute la mers, blând la vorbă și avea cei mai frumoși ochi albaștri și senini din lume, de parcă tot cerul se-oglindea în ei: când era vesel, ochii lui erau jucăuși de un albastru senin, iar când era mai degrabă preocupat — fiindcă nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat — ochii lui se întunecau într-un albastru grav, așa cum se închide brusc seninul cerului când se trece o ploaie rapidă și caldă de vară...

Întotdeauna se îmbrăca simplu, cu o cămeșă albă ca laptele, cu mânecile suflecate deasupra coatelor, vârâtă într-o pereche de nădragi din stofă neagră, prinși la brâu cu o curea uzată din piele maronie și cataramă strălucitoare de alamă. Nu-i lipsea niciodată pălăria uzată din paie, așezată frumos înspre ceafă, și sandalele din piele maro: ce mândru era de ele! Dar pentru prisacă, bunicul devenea, brusc, extraterestru: își punea un combinezon de doc albastru, decolorat ca cerneala, mănuși galbene pe mâini și, pe cap, își punea o pălărie de paie cu boruri largi, peste care așeza întotdeauna o pânză albă, fină de tifon...

Îmbrăcat așa, bunicul mă luă de-o aripă și plecarăm împreună către prisacă. Peste drum de casa bunicilor se găsea școala din sat, o clădire veche și obosită de glasul copiilor și care cădea în adormire-adâncă atunci când intra-n vacanță. După ce treceai drumul pe lângă gardul școlii, dădeai peste o bucată de glie, nu foarte mare, de un verde închis de luțernă, iar dacă urmai cărarea până la capătul ei, ajungeai la o margine de salcâmi care străjuiau intrarea în prisacă.

Prisaca bunicului era compusă din vreo 40 de stupi, niște cutii din lemn vechi, așezate în iarba înaltă, la distanță de vreo doi coți unele de altele, vopsite în diferite culori, decolorate de soare și de trecerea vremii... Pasă-mi-te, stupii erau colorați diferit, astfel încât albinele să-și recunoască mai ușor căsuțele, să nu le-ncurce între ele, știut fiind că albinele nu disting prea bine culorile!

Și-apoi bunicu-mi povesti pe drum, cu blândețe în glas, despre lumea minunată și atât de complexă a albinelor: despre matcă și trântori, despre albinele-străjeri, cele care păzesc stupul de cotropitori, despre albinele-slujitoare, cele care se îngrijesc de nevoile reginei, despre albinele-bone, cele care îngrijesc ouăle și hrănesc pupele, și, nu în cele din urmă, despre albinele-culegătoare, cele care strâng cu atâta trudă, în găletușe mici, minuscule, polenul florilor, ce este mestecat de albinele-gospodine în mierea cea dulce și frumos parfumată...

Era o dimineață senină de vară, cu un cer curat, fără nori, știi, o zi din vacanța de vară, menită să-ți rămână și să-ți lumineze amintirile peste ani, o zi în care un pâlc de salcâmi zburliți în floare, ședeau filozofici, tăcuți, deranjați din când în când, de zumzetul molcom al albinuțelor aflate-n treabă... 

Apoi bunicu' se-apucă de urnit stupii, destupându-i pe fiecare-n parte și cercetă în bătaia soarelui ramele cu fagure de ceară galbenă, ce scânteia de aurul mierii... Cu o lingură din lemn, destupa repejor căpăcelele fagurilor, eliberând astfel mierea, pregătind-o pentru centrifugare. Bătrânul avea centrifuga din inox de la tata, iar cel care trebuia să dea la manivelă eram eu; noroc că mergea ușor, iar mierea se adună curând în straturi grele pe pereții centrifugii, ca mai apoi să curgă domol prin robinet către borcane...

Odată strânsă prada, pe la amiază, cu toată oponența vehementă a câtorva albine-oșteni mai destoinice, am luat drumul înapoi către casă dând zor, fiindcă soarele era prea tare, iar foamea răzbătea în noi cu gândul la plăcintele aburinde cu brânză și stafide făcute de bunica...

- Bre! Da' când o sâ disfaci tabla șeia di pi casâ, câ zumzăie pre tari albinile șelea?

- Ei! O sâ disfac mâni, câ acuma-i pre di tăt soarili-aista!

Că, uite, îmi amintesc și astăzi cum bunicu' se aburcă pe streașina de tablă a casei și, înarmat c-un ciocan și-un clește, îi dezveli colțul unde un roi de albine își făcuse culcuș; iată, fagurii de aur străluceau circular în bătaia soarelui, transformând casa bunicilor mei într-o ciudată și fantastică navetă spațială, mânuită cu grijă de un extraterestru mic de stat și blajin la vorbă, cu ochii mari și albaștri ca cerul vacanțelor mele...

Cu ochii închiși, pierdut, ascultam,
Cum ploaia îmi bate-n fereastră.
La înfrântele nopți, senin mă gândeam,
Liniștit, fără val, ca o mare albastră.

Și dintre-aceste gânduri, doar unul tot revine:
"Ce văd acum sunt umbre fără de temei?
Copacii ăștia 'nalți vin înspre mine,
sau eu alerg frenetic către ei?"

Atâtea mâini întinse cu sfială,
M-au sprijinit în drumul meu nemărginit,
Pădurea veșnică mi-a fost loială,
Rămân ce-am fost: și cer și drum și zi!

    Iată, priviţi: pădurea-n haină nouă, 
    Luceşte-n verdele paietelor de rouă, 
    Cu adiere-n glas îmbie, hoinarul trecător, 
    La adăpostul rece al mândrului izvor...
    
    Şi ascultaţi tăcerea ce întregeşte luna, 
    Căci printre stele se află numai una, 
    Privighetoarea tace într-un sfârşit sublim, 
    Ce împlineşte cerul adânc şi anonim... 
    
    Şi încreţit în unde oceanul încet şopteşte 
    Mereu, aceeaşi veche şi tainică poveste, 
    A pescăruşului luptând în valuri grele, 
    Răzbit de covorul dezmeticit în stele...

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.

Dăruiește-mi o stea, o lume, un fir de nisip,
Și-am să-ți cioplesc în albă marmură chip.
Dă-mi un an, o zi, o seamă de secunde
Și-am să-ți dau un gând al minții mele flămânde...

Dă-mi lumină și umbră și tăcerea din nori,
Și-am să-ți aprind în noapte o mie de sori,
Dăruiește-mi cuvinte curate ca frunzele vii,
Strivite-n săruturi pierdute în zorii de zi...

Dă-mi roua din ramuri sclipind efemer
Ca ploaia să-ți cadă pe geamul stingher,
Fără tunet, fără fulger, fără nori: doar senin,
O atingere caldă pe trupul tău lin...

Și dacă-ai să-mi dai o rază, un zâmbet, un pas,
Sub perna-ți tihnită busuioc am să-ți las.
Tu doar să-mi dărui din somnul tău calm,
Un vis, o speranță, un lied dintr-un psalm...

    Era, ca şi cum întâia oară, 
    cu ochi blânzi de căprioară,
    ochi măriţi de spaime-ncetinite, 
    - lacrimi fără de cuvinte - 
    văzu cerul, şi-l pictă înalt, 
    ne-ntinat, albastru, cald... 
    curgând - mângâiere lină – 
    în pasteluri de lumină,
    peste-ntreg oceanul, 
    topind în culori mărgeanul 
    valuri verzi bătând nisipul, 
    modelând în sunet timpul...
    
    De multe ori am coborât adânc în mare, 
    să caut perle-n umbră de coral, 
    ce strălucesc ca diamantele lunare,
    şi au reflexe de opal...

Eşti doar o poezie

Ce sublim sună

Ochii tăi m-au durut,m-au transpus

uitasem de acel dor nebun după tine,

Magia,mâinilor tale ce stiu curbele obrazului meu fin şi cald,

Era totul perfect lăsându-mi amprentă

Pe buzele mele ce ţi-ai găsit meleaguri.

Ne stim pe de rost,nu mai suntem ce am fost.

Trist sună,darr poţi ajunge la mine chit că e pe timp de furtună.

nu te-am rugat să-mi cumperi flori,

nici să-mi aduci cadouri scumpe,

ca orice fată, uneori,

am vrut atentie si gesturi multe.

nu te-am rugat să-mi juri pe stele,

nici să promiți ce n-ai simțit,

dar uneori, în nopți rebele,

mă întrebam dac-ai iubit.

eram naivă, visătoare,

stiam că taci, dar totuși simți,

că dragostea nu-i doar o floare,

ci o privire printre sfinți.

eram prea proastă, prinsă-n vise,

credeam că dorul te-a durut,

dar azi privesc ușor surprinsă

si vad cum tu te-ai prefăcut.

nu te-am rugat să fii aproape,

dar uneori, în nopți cu vânt,

aș fi vrut doar o vorbă-n șoapte,

semn că eu mai-ți sunt  în gând.

Atat de frumos

Si nici macar al meu

Dar ce importanta mai are

Cand eu te am in vise mereu..

Si ma uimesc cum raman fara aer

La gandul ca te as putea intalni

Si iar m am rascolit….

Mi a dat putere insa

Emoția…

Pentru mine nu s a schimbat nimic!

Într-un infinit departe 

Jocul pare a fi hazard,

Miilor de ani lumină 

Încă un pas le-a trebuit 

Pe o TEERA neștiută

Și -au găsit un asfințit.

Printre galaxii,printre ceruri etajate

Suflete de oameni vii 

Cu priviri decente bate.

Raiu-i sus în ceruri înalte

Iadu-i jos și-i plin de smoală 

Și de multe ce-s păcatele 

Dau pe afară.

Doamne, te rog dacă se poate

Un fulg de nea, fă-mă pe mine,

Și lasă vântul, iute să mă ducă

Să mă așez, pe buzele-i divine. 

Acolo lasă-mă, să simt plăcere

Să mă topesc, să curg spre vale,

Trupul, să il inund și-apoi să fiu

Stropul iubirii, pe formele-i goale. 

Nu cred că cer, ce nu-mi poți da

Că doar în visul meu, Tu o trimiți,

Pe fata frumușică, ce n-o cunosc

Iar la ureche-mi zici...vă potriviți. 

Așa că sper, să fiu un fulg în vânt

Ce este dus, ca fata să-și cunoască,

Și-apoi iubirea, să le cuprindă viața

Și fericiți în astă lume...să traiască. 

Iar, dacă cer prea mult... la Tine

Te rog mă iartă, dar fulg mă lasă,

Dansul să-mi fac, cum vântu-adie

Când altcuiva, ea, îi va fi...mireasă!

Am deschis ochii - ora șapte.

M-am dus la magazin - e sâmbătă,

Am băut cafea - e primăvara,

M-am pus să mă odihnesc -  noapte cu stele stinse.

Am privit la ea, ochii vreau să nu-i deschid.

Poezia compusă pe 04.05.2025