PASTEL...

    Era, ca şi cum întâia oară, 
    cu ochi blânzi de căprioară,
    ochi măriţi de spaime-ncetinite, 
    - lacrimi fără de cuvinte - 
    văzu cerul, şi-l pictă înalt, 
    ne-ntinat, albastru, cald... 
    curgând - mângâiere lină – 
    în pasteluri de lumină,
    peste-ntreg oceanul, 
    topind în culori mărgeanul 
    valuri verzi bătând nisipul, 
    modelând în sunet timpul...
    
    De multe ori am coborât adânc în mare, 
    să caut perle-n umbră de coral, 
    ce strălucesc ca diamantele lunare,
    şi au reflexe de opal...


Category: Poems about nature

All author's poems: Shadow Man poezii.online PASTEL...

Date of posting: 29 October 2025

Timp de citire: ~2 min.

Views: 850

Log in and comment!

Other poems by the author

CU OCHII ÎNCHIȘI

Cu ochii închiși, pierdut, ascultam,
Cum ploaia îmi bate-n fereastră.
La înfrântele nopți, senin mă gândeam,
Liniștit, fără val, ca o mare albastră.

Și dintre-aceste gânduri, doar unul tot revine:
"Ce văd acum sunt umbre fără de temei?
Copacii ăștia 'nalți vin înspre mine,
sau eu alerg frenetic către ei?"

Atâtea mâini întinse cu sfială,
M-au sprijinit în drumul meu nemărginit,
Pădurea veșnică mi-a fost loială,
Rămân ce-am fost: și cer și drum și zi!

More ...

Aventuri din cătănie I

Ok. Bun! Era anul de grație al Domnului 1999. Deci sunt în armată de vreo trei luni, am înțeles cu ce se "mănâncă" viața în cazarmă, am înțeles care sunt cadrele pe care le poți "cumpăra" cu o sticlă de țuicomicină contra permisie sau alte "beneficii".

Omul meu era căpitanul Voicu. O namilă de om, înalt de vreo doi metri fără cap, solid, zdrahon capabil să radă din două îmbucături un pui întreg fript - câteodată aveam impresia că-l înghițea literalmente fără să-l mestece și cu tot cu oase! -, dar talentul lui cel mai mare era băutura: băga pe oricine sub masă, n-aveai cum ține pasul cu el, iar dacă cumva aveai tupeul să te măsori cu el, comă alcoolică scria pe tine. Știu ce vorbesc, pentru că am văzut cazuri concrete.

Până la urmă, prețul unei permisii, nu era chiar atât de mare, câtă vreme alimentam gâtlejul fără fund al cap. Voicu: cam odată la două săptămâni, primeam permisie și plecam acasă, - căci nu puteam să-mi las mândruța să suspine prea mult de dorul meu - mai ales că unitatea era la doar o oră distanță de casă. Prin urmare, când mă întorceam la unitate din permisie, veneam încărcat: mâncare și băutură. Că nici bine nu intram pe poarta unității, că și primeam proverbialul de-acum salut:

- Bună... bună! Ce-aduci cu tine?, mă întreba OSU.

- Mâncare și băutură!, răspundeam eu cu bună știință "parola" care-mi permitea accesul în cercul elitist al cadrelor. Sau mai bine spus "etilist"!

Nici până astăzi n-am mai mai văzut specimen care să vâre gâtul sticlei cu alcool de peste 45 grade sub mustața-i groasă și falnică, s-o gâlgâie dintr-o înghițitură și să plece pe picioarele lui acasă, fără barem să se clatine câtuși de puțin!

În schimb, comandantul unității, colonelul Pricope, era total împotriva oricărei forme de intoxicare, mai ceva ca adventiștii. Însă  talentul lui - căci am credința că orișicine are un talent, mai mult sau mai puțin "ascuns" - era povestitul. Asta dacă era în toane bune. Dacă era în toane rele, urlatul de ordine. Iarăși, nu cred că am mai întâlnit în viața mea, vreun omuleț mic care să urle ordine așa de grozav ca Pricope. Căci se "pricepea" de minune. Îl ajuta și gradul.

Însă din pricina asta, nu era prea popular printre cadre. Ba chiar se "dihonea" cu unii dintre căpitani, Slavă Domnului, cap. Voicu, - nu știu cum -, îi intrase pe sub piele, nu se afla printre cei puși la zid de obicei de către colonel. Știu asta, fiindcă la o beție, cap. Voicu, care mai era și glumeț din fire, i-a ridicat, împreună cu câțiva la fel de "zdraveni" ca și el din unitate, pe masa de ping-pong, mașina colonelului care conducea un fiat punto de culoare albă. A fost haios să-l vezi dimineața pe colonelul Pricope cum își caută mașina în parcare! 

Dar toate erau tolerate până la inspecția "generalului". Atunci unitatea intra în consemn, permisiile erau suspendate, la fel și biletele de voie în oraș, gaura din zidul unității ce termina livada era păzită 24 din 24, totul trebuia să fie pus la "punct și virgulă" cum spunea colonelul, nimeni nu mișca în front, iar colonelul parcă prindea aripi împărțind ordine în dreapta și-n stânga...

Nici eu n-am scăpat de această tornadă:

- Măi țîcă! Spune-i lui Voicu să vie în comandament!

- Am înțeles, să trăiți!, zic eu, în "drepți" și cu mâna la chipiu.

Alerg către dormitoare, unde căpitanul își avea biroul. 

- Dom' căpitan, permiteți să raportez: vă cheamă Dom' Colonel în comandament!

Voicu, scoate sticla de la mustață și tună:

- Zii moșului că vin! Aștept transmisiunea de la STS cu codurile aplicației, și după aia vin!

Mă reped înapoi în comandament:

- Dom' Colonel, permiteți să raportez: Dom' Căpitan o zis că vine după ce primește codurile de la aplicație de la STS!

- Sper că nu mustăcește la vreo sticlă cu Generalul plimbându-se prin unitate!, mă zgândărește el să-mi dau drumul la gură.

Eu cu gândul la permisiile viitoare:

- Nuuu, se poate așa ceva? Dom' Căpitan Voicu? Da' el nu bea picătură!

Colonelul mă privește neîncrezător, gândindu-se probabil în sinea lui dacă sunt naiv, prost sau orb, dar nu mai zice nimic. Doar oftează. Atunci mă pun planton lângă ușa dormitorului, vorbind cu un răcan, ca la semnalul meu, să ascundă sticla împricinatului...

Pe la amurg, mă ia așa un somnuleț dulce și scurt, - ca în armată - și cum stăteam eu în bătaia ușii, aud în depărtare vorbă domoală: Generalul, însoțit de dihoniile de cadre, care îl flatariseau cu rândul, se îndreptau către dormitoare... Dau semnalul răcanului pe furiș și mă strecor la rândul meu către dormitoare și dușuri. Aici, bătaie cu prosoape ude și răsucite, pleznite peste bucile goale între răcani, voioși nevoie mare, ce mai: era o gălăgie care a pierit subit la o singură vorbă: Generalul!

Mă strecor în biroul lui Voicu. Căpitanul stătea cu căștile pe urechi ascultând bip-urile transmisiei în cod morse și notând textul în registrul "secret", care era ținut sub cheie în seiful din perete atunci când nu vedea lumina zilei. Iau și eu o pereche de căști și mă prefac că scriu liniuțe și puncte într-un caiet oarecare, măcar că nu știam boabă de cod morse.

Generalul intră în birou, noi ne ridicăm în drepți, eu cu mâna la chipiu, căpitanul cu ochi ficși și privirea pierdută înainte:

- Să trăiți!, urlăm noi într-un glas.

Generalul:

- Pe loc repaus! Toate bune? Cum sunt cu codurile? zice jucăuș Generalul în consternarea cadrelor dihonice și înciudate că ne-au găsit regulamentar.

- Permiteți să raportez!, zice Voicu, sunt la a doua transcriere de confirmare. Poftiți raportul!

Generalul se uită peste registru, mormăie aprobator, iar eu eram să mă scap pe mine, la gândul că o să dea și o ocheadă peste caietul în care "desenasem" linii și puncte... Voicu, intuindu-mi frica, îmi ordonă:

- Soldat, liber la dormitor!

Ușurat, îmi iau caietul cu mine, salut distinsa adunare, fac stânga-n prejur și mă cărăbănesc la dormitoare, nu înainte să-l aud pe General comentând:

- Au învățat soldații codul morse? Că nu părea... 

După aplicație, cu antena mare și cea mică asamblate și dezasamblate de către noi în timp record, cu triunghiulație reușită între satelit, camionul de transmisiuni de pe teren și centrala din comandament, Generalul pleacă satisfăcut, cadrele își iau concediu de odihnă după efort și surmenaj, iar peste unitate se așterne liniștea.  

Conform graficului, OSU pentru săptămâna în curs, pică... Căpitanul Voicu: deci nu că o țineam într-o beție continuă, uitasem și de ziua-n care ne aflam, ba am fi uitat și anul, dacă n-am fi știut că era eclipsă totală de soare. Cu "bafta" mea, n-am putut pleca în permisie acasă să văd eclipsa. N-o fost bai, c-o venit mândruța-n vizită la unitate și-om "văzut-o" împreună... 

 

More ...

CATEDRALE DIN CUVINTE

Am îndurat în mine-aceste catedrale-nalte,
Din cărămizile-cuvinte, spre ceruri înălțate,
Și-am înțeles final că viața se trăiește-acum,
Că ieri a fost, iar mâine, nu este decât fum...

Căci port cu grijă-n palme această apă vie,
Sorbind cuvintele cu poftă, desprinse de hârtie,
De când mă știu, nestinsă, mi-a fost această sete,
Să aflu lumea toată, dezvăluind secrete...

C-am cercetat în mine, atâtea lacrimi crude,
Că nimeni nu le vede și nu le mai aude,
Și-am zăvorât în rime ce n-am putut să spun,
Neînțelese versuri pe care tot le mai adun...

Și-am să pășesc pe nori, înaintând spre tine,
Purtând cu mine dorul de cer și stele pline,
Știindu-te c-ai fost și încă ești cu mine,
Străluminându-mi calea, să nu se mai termine...

 

More ...

VELLE NON DISCITUR

    Dacă rămâi, taci... 
    nu spune nimic, 
    căci rănile-adănci, 
    se vor închide peste mine, 
    şi-odată cu timpul, 
    voi pierde durerea, 
    ce-mpinge spre hăuri,
    Lumina...
   

    Şi dacă totuşi pleci, 
    nu te întoarce niciodată... 
    ci mergi mai departe, 
    pe drumul de tine ales... 
    cuvintele spuse cu grijă, 
    acum nu-şi mai au sens... 
    inutilele lacrimi, 
    căzute, s-au şters...
    
    Dar nu uita :
    că AM FOST,
    o filă din tine,
    căzută pe jos,
    murdară şi ruptă,
    iubind fără rost,
    albă, nescrisă, fără cuvânt,
    biata hârtie, zdrobită de vânt...

More ...

TU, DOAR...

Tu ești destul. Îmi ajungi.
Din prea-plinul umbrei tale,
Mă îmbăt iar și iar,
Amețit de lumile tale.

Tu crești peste mine,
Ca o frunză albastră.
Ca o mătase foșnind, 
Acoperind bătăile inimii mele.

Mă acoperi. Mă ascunzi.
Mă pierzi, ca să mă regăsesc iar, 
Îmbogățind spice de lumină, 
În holda cuvintelor mele. 

Cad. Sau zbor. Sau mor. 
Trăiesc, respirând ființa ta castă. 
Un lut plămădit, 
Unduind marmură albă. 

 

More ...

SINGUR...

    Dulce şi amară-i,
    durerea ce parca vine din cer,
    odatâ cu tine, cu ochii tăi,
    odată cu părul tău,
    ce-i ca un fluviu, ce-mi curge,
    printre degete...
    şi nu pot să-l prind...
   

    Sunt oare singurul, 
    care are nevoie de ceva, 
    atât de minunat, 
    singurul care, disperat, 
    îşi strigă durerea-ngenunchiat, 
    mirat, în faţa icoanei tale... 
    şi se-ntreabă:
    << sunt singurul căreia-i lipseşti ?... >>

More ...

Poems in the same category

crochiu liric/2

scântei- dintr-o păpădie-nspicată,

duc

spre sălașurile îngerilor

mirezme-mbătătoare de pini.

 

marea întinde pe

rogojini de nisipuri

solzi aurii.

More ...

Iubesc ploaia de Nichita Stănescu în italiană

Iubesc ploaia nebună ce vrea

Să cadă, să doară, să fie doar ea

La masa aceluiași hol ruginit,

Când nimeni nu cere răspunsul primit,

S-o vreau ca să stea !

 

E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi

Deasupra la toate să ploaie pe noi,

Când stropii cei grei se dau rătăcind

De-a valma în cer și cad împietrind

Bezmetici și goi !

 

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam și totuși absent

Când nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, că sper

Un soare prezent !

 

Mari picuri de nuntă stropesc apăsat

Cămașa de mire, Pământu-mpărat

Stă singur la masă, nuntași-s plecați,

Tomnatici și grei, de vânturi luați,

Săruturi răzbat !

 

De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin

Cu picurii reci mă cheamă să vin,

Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,

Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,

De crede-n destin !

 

Amo la pioggia

 

Adoro la pioggia pazzesca che vuole

Cadere, ferirsi, essere solo lei

Al tavolo della stessa sala arrugginita,

Quando nessuno chiede la risposta ricevuta,

Voglio che resti!

 

È un richiamo ossessivo alla condivisione dei bisogni

Soprattutto che piova su di noi,

Quando gli spruzzi pesanti vanno fuori strada

Si librano nel cielo e cadono rigidi

Pazzo e nudo!

 

È la pioggia che cade stridula sulle finestre,

Mi siedo solo alla finestra e tuttavia assente

Quando nessuno chiede riferimento allo sguardo,

Non dico a nessuno, nemmeno a me stesso, che spero

Un sole presente!

 

Grandi gocce nuziali cospargono forte

Camicia da sposo, Re della Terra

Siediti da solo a tavola, sposati e parti,

Tomnatico e pesante, preso dai venti,

Baci, forgia!

 

Anche se piove, va tutto liscio

Con le gocce fredde mi chiama a venire,

Soprattutto per dirmi cosa vuole,

Adoro la pioggia pazzesca così com'è

Credere nel destino!

More ...

Iarnă

Din bolta cenușie 

Roiul fulgilor  de nea,

Pe -mbătranita glie,

Năframa și o cernea.

 

Scărtăia zăpada 

Sub pașii zgribuliti, 

Încremenise strada 

Clănțănind din dinți. 

 

Ochii reci de sticlă 

De frig se încleștară ,

Gerul care suflă,

Pișcă ca să doară  

 

Lacrimi de gheață 

Din privirea degerata

Șiroiau din scoarță 

Pe ramura-nfrigurată.

 

Amuți suflarea 

Cu omăt infofolită.

Căminul dogorea 

Pe fața ei albită.

More ...

PASTORALĂ

O, tu cascadă tumultuoasă,
Cu voalul alb, ca de mireasă,
Îmi susuri în urechea mea,
Un foșnet viu de catifea...

O, iată, zeci de păsări călătoare, 
Se trec în zbor, pe-a cerului izvoare,
Din scânteierea boabelor de rouă,
Se-nalță, mândră, această lună nouă...

Vin ciute de s-adapă-n miez de noapte, 
Înalt, amurgul freamătă într-a lor șoapte,
De frunze descărnați, copacii-s în delir, 
Și în zadar-și agită brațele pe-a cerului potir... 

În labirintul ăsta cu pereți fierbinți, 
Aceste ametiste stau cuminți, 
Ascunse în adâncul mării de cleștar, 
Eu, veșnic le ridic către lumină, iar... 

Rămâi, o, munte, tu te-nalță dincolo de nori, 
Acolo unde numai luna moare-n zori, 
Să stau în umbra ta o clipă, o eternitate, 
Să fiu izvorul tău, iar tu, un vers din carte...

More ...

În Umbra Devenirii

O nouă primăvară se trezește

sub un soare răsunător,

în timp ce ghețarii recită

o elegie străveche, în lacrimi.

Simt cum durerea lor se dizolvă în mări

pentru a atinge țărmurile încă înghețate.

Cuvintele dezghețate plutesc în aer.

Se aprind - abia pâlpâind - căldura lor arde.

O nouă perspectivă promițătoare va înflori.

Privirea divină sculptează motivații în lemnul sufletului,

și fiecare bătaie a inimii devine

o rugăciune pentru gândul rătăcitor.

Vidul din gând omului răsună în valea morții.

Privirea divină veghează asupra tuturor și,

mai ales, asupra sufletelor pierdute în derivă,

însetate de iubire.

Soarele își delimitează spațiul cu un arc auriu,

rotund și radiant, în timp ce orbitează,

ascultător, în jurul unei alte stele, și mai mari.

El țese neîncetat spirale care dau viață existenței,

în timp ce Pământul se abandonează îmbrățișării verii.

Respirația sa, încărcată cu aer cald,

cristalizează ideile nou născute -

sfinte duminici pline de reflecție, de claritate, de ploaie.

În aer, cuvintele de jad devin vibrația verdelui viu.

Se amestecă cu briza.

Pietrișul scrâșnește sub picioare, căutând pacea;

Biserica Sfântul Petru veghează,

iar coridoarele sale păstrează sensul tăcerii.

Un preot se străduiește să reînvie melodii uitate;

Secole de aspirații țesute în fiecare acord melodios.

În această adunare, visele se înalță spre ceruri -

o aspirație spiralată, invizibilă,

o călătorie spre înălțimi spirituale;

o iluminare;

fiecare spirit își poate dezvălui unicitatea.

Totuși, umbrele persistă în eterul scăldat de soare;

Ele se ascund în păduri întunecate și devin melancolice.

Sunt ca niște ciuperci care încolțesc

din semințe ascunse în toamnă.

Ban Chao Gang Moo luminează spațiile voalate;

Ban Chao Gang Moo nu este o pădure.

Toți așteaptă Revelația.

Această Revelație se coace - nu este verdele reînnoirii,

ci este ca o vară arzătoare care aprinde căile divine,

un labirint pentru cei care se joacă cu flăcările

în amurgul care se naște.

Este flacăra verii, nu frigul iernii.

Iarna, valurile încărcate de ger pulsează

de-a lungul țărmurilor înghețate,

un dans al apei, care nici nu luminează

nici nu încălzește ritmul vieții,

într-un haos de umbre aruncate de legănatul planetei;

umbre anticipând ceea ce va fi.

 

Poezie de Marieta Maglas

More ...

E dimineață!

E dimineață rece, iar soarele se luptă

Cu bruma, ce-n strat s-a pus pe flori,

Iar mie-mi zice, inspiră, simte mirosul

Și să admir și, astăzi pastelul de culori.

 

Aminte iau și, îmi arunc privirea-n față 

Ochii să-mi bucur și lacrima să-și țină, 

Să văd tristețea, plecând iute cu bruma 

Si, cum frumosul, durerea... mi-o alină.

 

Privesc cum ramura, frunza își pierde

Și dezgolită, plânge, că iarna va veni,

Cu gerul ei, cu viscol și, o va îngheța

Și frică duce, că se usucă și, va muri.

 

În departări se-aud tractoarele ce ară 

Și-ntorc brazdă cu brazdă de pământ,

Sub care mai apoi țaranu-n-sămânțează

Rod să avem, cu voia, Domnului Sfant.

 

Tresar, când soața-mi strigă numele

Și mă invită la cafea și, la micul dejun,

Las florile brumate și...soarele pe cer

Cu bună dimineața, la ordin, mă supun!

 

 

 

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍