PRIMĂVARĂ ÎNTÂRZIATĂ

Ţi-ai pus petale în clipire
când zorii zilei îi supui,
cu roua vieţii în privire
eşti vis hoinar al orişicui.

De sunt bolnav de-a ta fiinţă,
în trupul tău aș  vrea să pier,
din cupa ta să iau căinţă,
prin albul pur să par mister.

Când vântul frânge o dorinţă
din gânduri vechi prin care zbor,
din şir de lacrimi dă-mi sentinţă
să-ți fac din vorbe un covor.

E somnul zilei prins în ceaţă,
pe lacul tău mă simt stingher,
iubesc un nufăr plin de viaţă,
iubesc al florilor mister.

În umbre vin spre maluri urme
de flori întinse peste lac
sclipiri de cer iubiri să scurme
prin dorul meu mereu sărac.

De la Claude Monet - Metropolitan Museum of Art, CC BY-SA 2.5, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=8947762

Cine mi te-a rupt din soare,

Floare albă, floare rară

Și mi te-a adus în cale

La-nceput de primăvară?

Cine de sub pătura albită

Își dorește să răsară,

Să vestească primăvara

La toți oamenii din țară?

De sub stratul de zăpadă

S-a ivit o mândră floare,

Cu petalele albite

Și la corp cam subțirică.

Apărută din nămeți,

Ca o fată din povești,

Dar cu nume de băiat,

Este un ghiocel curat.

Dragi cititoare și cititori ,care găsiți timp

să-mi citiți găndurile poate,și dorințele de

mai bine pentru toată lumea,vă mulțumesc !

Natura a întrat în drepturle ei .Primăvara este

atât de frumoasă!...Doresc ca PRIMĂVARA  să

între în sufletele voastre și acolo să rămână!

     Bine ai venit zi de 1 mai !

Floare de bujor, lumină-n zori,  

În brațele vântului dulce se scaldă,  

Parfum de dor pe buze cobori,  

Iar sufletul meu te soarbe, te adoră.  

Cu raze de soare părul îți cântă,  

Ca valul ce mângâie marea adâncă,  

Tu ești primăvara ce-n mine avântă  

Dor de sărut și vis ce nu se uită.  

În ochii tăi luna se-ascunde sfios,  

Roua îți spală obrajii de stele,  

Pe buze ți-așterne murmur duios,  

Și cerul tresare în clipe rebele.  

Bujorul roșu se-aprinde-n iubire,  

Ca inima mea ce-ți bate aproape,  

Tu ești mirajul, ești nemurire,  

Un vis desenat pe cerul de noapte.

Gheaţa crapă ca o coajă,

Soarele râde iară,

Iese ursul din găboajă,

Va fi iarăşi primăvară.

Iarba luptă în pământ,

Să poată ieşi afară,

Peste tot oameni săpând,

Pe ogor se ară iară.

Iese puiul din găoace,

Câmpu-i plin de ghiocei,

Sosesc păsările încoace,

Iar la stână primii miei.

Mugurele crapă-n ram,

În ecou se-aude cucul,

Grădinarul tam-nesam,

Curăţă acuma nucul.

Codrul prinde iar verdeaţă,

Musca zboară amorţită,

Un batal cu lână creaţă,

Umblă să îşi ia iubită.

Hornul nu mai scoate fum,

S-a ieşit din hibernare,

Toate s-au trezit acum,

Soba, merge la culcare.

Un broscoi pe cap cu gheaţă,

A ieşit acum din mâl,

Se holbează la albeaţă,

- Încă nu-i topit destul.

Curg pâraiele la vale,

Râul stă să se revarsă,

Strânge tot ce-i iese-n cale,

Cară tot, nimic nu lasă.

Se aud triluri în văzduh,

Păsări, stoluri mari, sosesc,

Raţa îşi cată cuibu-n stuf,

Totul e prea pitoresc.

Se trezeşte iar natura,

Lin se metamorfozează,

Iar îşi va schimba alura,

Totu-n jur vibrează.

În pădurea adâncă, cântecul răsună,

Printre copaci înalți și frunze ce suspină.

Eul liric se pierde în taina întunericului,

Și versurile sale prind viață în misterul ascunsului.

Figuri de stil dansează pe aripa vântului,

Metaforele îmbracă natura într-un farmec abundent.

Măsura versurilor se topește ca roua dimineții,

Creând un ritm melodic, plin de bucurii.

Rimele se leagă cu gingășie și grație,

Ca o poveste fermecată, plină de poezie.

În inima pădurii, cântecul se împletește,

Cu sunete blânde și ecouri ce duc departe.

Povestea cântecului pădurii ne aduce alinare,

Ne trezește simțurile și ne umple de iubire.

În fiecare vers În pădurea adâncă, cântecul răsună,

Prin frunzele verzi și lumina de lună.

Eul liric se pierde în taina naturii,

Și versurile sale prind aripi și curg pururi.

Copacii înalți ca stâlpii unui templu,

Șoptesc cu voci blânde un cântec simplu.

Frunzele dansează pe notele vântului,

Creând o simfonie ce-ți umple sufletul.

Povestea pădurii se desfășoară-n versuri,

Cu metafore delicate și imagini diverse.

Rimele se împletesc într-un dans subtil,

Ca o melodie dulce, ce te face să zbori.

Cântecul pădurii ne cheamă la aventură,

Să descoperim tainele ei cu fiecare măsură.

În ecoul frunzelor și ciripitul păsărilor,

Simțim că sun În ecoul frunzelor și ciripitul păsărilor,

Simțim că suntem parte dintr-un univers de basm.

Pădurea ne îmbrățișează cu brațele-i verzi,

Ne invită să explorăm tainele ei ascunse.

Pe poteci înguste, sub umbră de copaci,

Descoperim magia ce învăluie fiecare pas.

Frunzele cad ca petale în dansul lor ușor,

Și cântecul pădurii ne duce pe aripi de dor.

Aici timpul se oprește, iar sufletul se odihnește,

În liniștea adâncă și în armonia ce crește.

Cântecul pădurii ne aduce pace și alinare,

Ne conectează la natura vie, plină de splendare.

Eu nu mai respir, nu mai pot plânge.
Lacrimile mi-au secat în ploile multe,
Inima nu îmi mai bate doar firav se strânge,
De mult prea amar sufocat în strigăte mute...

Prin mine curg zile, transparente și seci.
Umbrele mele au ieșit la iveală țipând,
În nopțile mele umede, grele și reci,
Amorțit, din visare, am rămas fără cuvânt...

Mă târăsc, sinuos, de la o zi către alta.
Durerile mele nenumărate au fost,
Sculptate adânc, ridate cu dalta,
Împovărat fără vină și fără de rost...

Cumplitele-mi răni supurează-n lumină.
Eu nu m-am plâns, strivit de țărână,
Sângele meu izvorăște-n surdină,
Deranjând, în tăceri, moartea stăpână...

Astăzi, am înțeles cum arată lacrimile de tristețe versus cele de fericire, așa după cum le-au descoperit unii cercetători la microscop: cele de tristețe arată ca niște așchii de sticlă cu margini neregulate, ascuțite și tăioase; cele de fericire arată ca niște flori cu margini catifelate, ca niște frunze moi, ca niște fulgi de zăpadă pe cale să se topească...

Ai crescut mare. Uneori ușor, alteori greu, uneori grăbindu-te, alteori prea lent... Mă uit la tine și în toată această exaltare, văd o fetiță mică, blondă, îmbrăcată toată-n roz, stând în pragul ușii cu o gentuță aruncată pe umăr:

-Unde te duci Alexandra?
-Mă duc, tai, tai!, ziceai tu, făcând cu mânuța un semn de depărtare...

Aveai trei ani pe atunci, acum ai douăzeci. Unde au trecut anii, când au trecut așa de repede? Acum ești mare. Năvalnică. Gata să iei lumea și viața în piept deopotrivă, să miști munții din loc, să construiești, să dovedești.

Pentru mine, pentru noi, nu trebuie să dovedești nimic. Doar să mai stai cu noi o zi, o oră. Să-ţi mai aud râsetele sau tăcerile. Să ne certăm, să ne contrazicem, să bârfim, să povestim. Să fim.

Acum toată casa e-n haos. Cărți, haine, lenjerii, geamantane și planuri... Planuri de viață: facultate, cămin, prieteni și distracție la maxim! Toate-acestea la o mare distanță de casă. Sigur, o să ne revedem de sărbători. Sigur o să ne-auzim zilnic la telefon, o să ne povestești de toate: cum e la cursuri, cum sunt profesorii, cum sunt colegii, cum te descurci, cât este de greu la examene...

Apoi ai plecat... O ultimă privire, un ultim zâmbet forțat, o ultimă îmbrățișare, deși ne-am luat rămas bun de-cu-sară înainte... Un ultim gând, o ultimă recomandare: să aveți grijă la drum, să ne trimiteți măcar un mesaj că ați ajuns cu bine, oricât este de târziu... Noi nu dormim... stăm cu grijă: tu ești puiul nostru...

Acum știu cum arată lacrimile de tristețe versus cele de fericire. Eu nu plâng. Mă țin tare. Dar nu pot să vorbesc, vorbele mi-se-neacă în gât. 

Însă tu ai ochii în lacrimi: copilul nostru a crescut mare și a plecat la facultate... lăsându-ne în urmă mai îmbătrâniți cu o zi, cu ochii umeziți de lacrimi tăioase și catifelate deopotrivă... dorindu-ne să putem da timpul înapoi... măcar cu o zi.

Acum este timpul să-ți povestesc un crâmpei din copilăria mea. Nu este o amintire dintre acelea calde și jucăușe ale copilăriei. Dar mai bine vei decide tu ce fel de amintire este: eu nu știu, nu mai știu...

Aveam vreo șaisprezece ani, când într-o bună zi, după școală, mă trezesc că taică-miu îmi înghesuie în brațe un... cățel. Era un pui mic și jigărit, o corcitură de ciobănesc german și ceva vag de câine lup. Maroniu la culoare, flocos, cu niște ochișori negri ca două mărgele zglobii, cu urechile blegi în toate direcțiile și o limbă roz foarte harnică peste toată fața mea. Maică-mea, foc și pară: că o să se pișe și o să se cace peste tot prin casă pe covoare, că o să pută a câne prin toată casa, că o să lase păr peste tot chiar și în mâncare, că o se ne țină treji noaptea, etc.

Și exact așa a și fost: nu numai toate cele de mai sus, dar câteodată chiar mai multe decât atât. Însă mie nu-mi păsa: îmi dorisem atât de mult un câine, tovarăș la toate nebuniile (că mă rog, arată-mi tu vreun băietan care să nu-și fi dorit vreodată un câne), încât Rex, fiindcă așa-l numisem, după îndelungi dezbateri în familie lăsate cu voturi pro și contra, se alesese din toată tevatura asta iscată, cu un vașnic apărător în mine: stăpânul lui.

Evident că am promis toate cele: că o să-l învăț să-și facă nevoile afară, că o să-l spăl de cel puțin două ori pe săptămână, că n-o să doarmă cu mine-n pat, că o să mănânce numai oase și resturi, că...

Dar n-a fost așa: cânelui nu-i plăcea apa decât cea a râului, unde se bălăcea cu plăcere, necum apa din cada băii. Urla ca scos din minți de ziceai că-l duci la tăiere, la abator! Se ținea disperat cu labele de canatul ușii, ca un veritabil condamnat la moarte, cu ochii bulbucați de groază, întrucât era convins că apa avea o mie de grade celsius, iar săpunul de casă cu care-l spălam, avea să-i pice blana și colții deopotrivă! Cât despre uscatul blănii cu feonul, urla ca din gură de șarpe, de baga în spaime tot blocul. Nu-ți mai spun de ruina în care rămânea baia după ce cânele își scutura blana... Îmi lua două ore să aduc baia înapoi într-o formă cât de cât umană...

Evident că știa că n-avea voie să doarmă în pat sau pe fotoliu sau canapea... Dar ispita moale a confortului era prea mare: cânele se aburca de fiecare dată pe pat, canapea sau fotoliu, orice numai podea să nu fie, deși aveam covoare... Iar când era prins și ocărât de mama, lua o mină de om jignit și deranjat, lovit în amorul propriu, încât ți se rupea inima, dar și bușeai în râsete de te țineai cu mâinile de burtă...

La masă, când mâncam... e-hei! Nu puteai să-l ții departe de bucătărie: scâncea, se fofila, te șantaja, ba era nepăsător, ca mai apoi să ți se strecoare printre picioare, ce mai... nu exista obstacol, nici măcar în făcălețul iute al mamei... În fine: ca să putem mânca liniștiți trebuia să-l acceptăm în bucătărie, unde se punea sub scaunul meu fiindcă știa că dacă nu pică atunci tot cade ceva bun de papa... Și mânca mai orice: ciorbă, murături, pâine, clătite, coji de ouă, hârtia de la pachetul de unt (care îi dădea întotdeauna mâncărimi de fund), punga de la pui (mâncărimi), paste nefierte, mămăligă, drojdie (mâncărimi, gaze verzi otrăvitoare), pepene (baltă de pipi pe hol) morcovi, mere și sâmburi de cireșe. Era haios rău când avea mâncărimi și se târâia cu fundul de covoare, atunci îi plăceau!

Dar cânele mai era și hoț câteodată: învățase să deschidă cu botul ușa cuptorului de la aragaz de-i căzuse pradă o porție zdravănă de pârjoale cu sos de roșii (gaze, plus vomă în spatele fotoliului), altădată un chec marmorat cu cacao (letargie plus dureri de burtă, zăcut două zile). Iar când aveam popcorn, dădea în mintea copiilor! Le hăpăia fără să le mestece, nimic nu-i scăpa, nici măcar o boabă, pe care le prindea din zbor!

Însă era și foarte deștept. La început în primele două-trei luni, nu dădea semne, dar de îndată ce-și îndreptase urechile-n sus, parcă și în ochișorii lui se iviseră niște scântei jucăușe, care trădau atenție și dorință de ascultare... Îl învățasem să fie ascultător, să se ceară și să facă afară, să latre la comandă, să aducă tot felul de lucruri, să dea lăbuța, să facă aport cu mingea de tenis, să joace fotbal, să meargă în lesă cu botul la gambă, să latre la pisici și bineînțeles să-și marcheze cu dăruire teritoriul... Și mai avea o tară: urla a mort când îl vedea pe Ceaușescu cuvântând la televizor, de ne gândeam că o să ne aducă Securitatea pe cap...

Apoi a venit vremea examenelor mele. Când veneam de la școală, mă simțea încă de când puneam piciorul pe ușa blocului, iar când intram în casă, trebuia să lepăd orice aveam în brațe, fiindcă îmi sarea ditamai namila în brațe - fiindcă între timp se făcuse maaare! - de mă dădea jos din picioare, gudurându-se și lingându-mă pe mâini și pe față! Apoi părinții îngrijorați că alocam prea mult timp cânelui în detrimentul învățatului pentru examene, au hotărât să-l ducem la țară pentru o lună, două... 

L-am dus, cu inima grea. Nici cânele nu înțelesese cu ce greșise de primise așa o pedeapsă de mare. 

...Înainte de a pleca, bunicul, i-a schimbat lesa cu lanțul, iar eu cu lacrimi în ochi l-am mângâiat și îmbrățișat încă odată în timp ce cânele scheuna a jale...

Am plecat și i-am aruncat cânelui meu o ultimă privire pe luneta din spate a mașinii, în timp ce el se zbătea să rupă lanțul... 

Ne-am depărtat, cale de vreo sută de metri, iar cânele a rupt lanțul urmându-ne și alergând din răsputeri paralel cu mașina... N-a izbutit să țină pasul... Ne-a urmat cât a putut până la marginea satului, până când ne-a pierdut în norul de praf iscat pe drumul neasfaltat de țară. 

Apoi am aflat mai târziu de la bunicul, că nu a vrut să mănânce sau să bea apă vreo trei zile, că obișnuia să iasă dimineața din curte pe sub gard și că mergea până la marginea satului, acolo unde ne pierduse din vedere...

Între timp, eu aveam să-mi fi dat examenele și în ajun de Crăciun, după tăierea porcului, aveam să ne întoarcem după el. Când am ajuns, cu inima tresărindu-mi de emoția revederii cu tovarășul meu Rex, m-am repezit în curte cercetând-ul peste tot cu privirea. 

...Cu lacrimi în ochi, bunicul mi-a povestit că Rex, după tăierea porcului, s-a pus paznic la ușa magaziei unde fusese pregătit porcul pentru afumătoare. L-a găsit a doua zi dimineață, mort, pasă-mi-te, otrăvit cu mămăligă de niște derbedei puși pe furat din vinul bătrânului... Îl îngropase chiar el la rădăcina salcâmului din curte. 

N-am putut să mai ascult restul poveștii: cu inima frântă am ieșit afară. Gerul iernii îmi înghețase lacrimile arzându-mi obrajii. Cerul plumburiu, fără soare, plângea și el cu lacrimi înghețate. Ningea. Ningea peste rădăcinile noduroase ale salcâmului din ogradă.

Și acum mai am pe undeva, pe fundul vreunui sertar, mingea de tenis pe care cânele mi-o aducea la aport. 

Află-mă-n rime și clădește-mi cuvânt,
Sădește-mă-n soare, să te curăț de patimi.
Acoperă-mi trupul cu negru pământ,
Risipește-mă-n râul acesta de lacrimi...

Fii umbră, lumină, fii fulger, furtună,
Ridică-mi o stavilă cu propriul tău trup.
Să mă pierd, la final, în lumea asta nebună,
De mine și toate aș vrea să mă rup...

Am ars pătimaș în zadar, cu iubire în glas,
Am căzut iar și iar, ca din nou să mă-înalț.
Pe tine, în urmă-mi, am ales să te las,
Căci doar tu ești pasul pe care-l descalț...

Și fiindcă afară e toamnă, e frig, și-i târziu,
Te uită la dansul de frunze risipite în vânt.
Și-amintește-ți atunci când n-am să mai fiu,
Că-n rime mă afli, clădit în cuvânt...

    Nu știu drumul acesta unde va duce,
    Către care țărm, către care răscruce,
    Mult urcă și mai apoi drept coboară,
    Drumul meu n-a fost lin, dar nici povară...
    
    Drumul meu sinuos ca un râu de munte,
    În calea mea ai așezat obstacolele multe,
    Ce mi-au părut câteodată de neînvins,
    Drumul meu, tu ești aievea, nu un vis...
    
    Eu știu că drumul meu este continuu,
    De soare luminat și nu promiscuu,
    Dar uneori chiar este mult prea greu,
    Să nu cedez ispitei și să rămân Orfeu...
    
    Drumul meu s-a împletit cu alte drumuri,
    Cărări, alei, poteci, din alte vremuri,
    Prea multe drumuri, prea multe piedici,
    Și-am obosit de mult prea multe predici...
    
    Am spus mereu că sunt ce am ales să fiu,
    Mai bine-o stâncă ce umbrește în pustiu,
    Ocrotitoare-a pelerinului ce bea stingher,
    Sub soare plin, un bob de rouă efemer...

Înfrigurat de amurg, te aștept ca să vii,
Dintr-o clipă în alta, printre altele câteva mii, 
Umbra să-ți frâng cu patimă-n brațe, 
Te uită: cum vor cuvintele acestea să te-nalțe... 
 
Pe nesfârșitele miriști învăluite în ceață, 
Străluminatele flori gingașe, lin, se-nalță,
Să se-oglindească-n lac, la ceas de seară, 
Te uită: din barca lunii, palide stele coboară...

Acum, în van oftezi și în zadar suspini,
În dorul mut, sublim, al tufelor de crini. 
La nurii de magnolie abia înfloriți,
Te uită: cu zăpadă nouă sunt auriți...