DRUMUL MEU
Nu știu drumul acesta unde va duce,
Către care țărm, către care răscruce,
Mult urcă și mai apoi drept coboară,
Drumul meu n-a fost lin, dar nici povară...
Drumul meu sinuos ca un râu de munte,
În calea mea ai așezat obstacolele multe,
Ce mi-au părut câteodată de neînvins,
Drumul meu, tu ești aievea, nu un vis...
Eu știu că drumul meu este continuu,
De soare luminat și nu promiscuu,
Dar uneori chiar este mult prea greu,
Să nu cedez ispitei și să rămân Orfeu...
Drumul meu s-a împletit cu alte drumuri,
Cărări, alei, poteci, din alte vremuri,
Prea multe drumuri, prea multe piedici,
Și-am obosit de mult prea multe predici...
Am spus mereu că sunt ce am ales să fiu,
Mai bine-o stâncă ce umbrește în pustiu,
Ocrotitoare-a pelerinului ce bea stingher,
Sub soare plin, un bob de rouă efemer...
Poems in the same category
Dada
mi-am propus să inversez sensul lui azi cu ieri
dintr-o scorbură sare năucit pe geam un fluture
tentativele mele de a merge în cap eșuează
cel puțin spune-i „Sărbători fericite!” Smarandei
și hai să ne îmbătăm c-o sticlă de antigel Arcalux
pentru centrale termice
n-o fi dracul mai negru decât găurile negre
e greu de crezut dacă nu schimbi și timpurile verbelor
glonțul din capul lui John F. Kennedy trecuse prin două capete
pe muchia marginii îți tai tălpile până la gât
englezii beau sângele Ioanei d`Arc în locul ceaiului de la ora cinci
cumva asta înseamnă să scoți castanele din foc cu mâinile ereticului
e foarte greu să schimbi sensurile fără un sens giratoriu
dacă m-aș întâlni cu Dumnezu la o trecere extraterestră de pietoni
l-aș trece strada
pe Pământ își poate purta și singur de grijă
ador diminețile înjunghiate deasupra Mării Negre
în lipsa mișcării de rotație a corpurilor s-ar prăbuși peste noi cerul
pierderea gravitației ar da sens legii respingerii universale
idioții patetici își tatuează Harley-Davidson-ul pe creier
n-ai zice că topirea ghețarilor din Alaska are legătură cu dinozaurii
vor supraviețui din nou păsările și peștii Apocalipsei lui Dumnezeu
inversarea polilor magnetici ar fi singura explicație a răului de înălțime al vulturilor
savanții încă mai caută răspunsuri în straturile geologice ale minții
mi-e teamă de adaptarea rechinilor la mersul pe jos
evoluția este la fel de previzibilă ca ruleta rusească
nu m-ar mira dacă m-aș trezi mâine dimineață într-o blană de iepure...
Fatalitate
Totu-n jur se prăbușește,
Pe loc, cât ai zice pește,
Când năpasta îți surâde
Și ironic te surprinde.
Și nu vezi nici o scăpare
Lipsit de vlagă și culoare ,
Te scufunzi în neputință
Și te macini în căință.
Te întrebi,cu ce ai greșit?..
Cât mai ai de pătimit?..
Te revolți și strigi la Cer,
Destinul tău ți -e un Mister..
Te-ncearcă pe nepregătite,
Chiar te scoate din sărite!..
Tragi un Zeu la socoteală
Fără echivoc ori fereală:
-Cu ce mă -ntămpini mâine,
Spune -mi Doamne,tu stăpâne..
E nemilos și nu ți răspunde,
Undeva-n etern se -ascunde.
Între două lumi te zbați
Cu ochii obosiți, umflați,
Privești zarea nebuloasă
Și -nduri viața ta spinoasă...
Luna și chipul său
Pe cât ești de luminoasă
Te văd bine,cum admiri
Și cu fața ta frumoasă
Îmi trezești doar amintiri.
De cei dragi, plecați devreme
În adânc frumos și lin
Suferim și noi o vreme
De venit, ei nu mai vin.
Luna mea strălucitoare
Suferim azi,mâine oare?
Ce-o să fie nu mai știm
De trăim sau nu trăim.
Ești divină! Ia aminte:
Că de-acuma înainte,
O să-mi fac eu singur soartă
Să-mi fiu mamă,să-mi fiu tată
C-am rămas al nimănui
Ca un singuratic pui.
Că cei de Sus mereu veghează
Și cu drag ne luminează
Au mereu grijă de noi
La bine și la nevoi.
Autor:Boboc Cristian Marian
De ce cosești nebuno?
Ce-o fi acum pe pământ?
Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?
Cum zboară timpul...
Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept
dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,
să mă unesc cu cerul
să fiu veșnic...
Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!
Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.
E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.
Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...
De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?
Dați-mi o mie de ani...
dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.
Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...
Eu, buricul pământului,
ce nebunie!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Hai să trecem peste asta
Suntem complet imperfecți,
Imprevizibili și defecți,
Călcăm strâmb, Impulsiv
Fără un real Motiv.
Suntem atât de fragili
Și de multe ori labili.
Ne pierdem în amănunte,
Complicăm lucruri mărunte..
Ne-agătăm de -un rost în lume,
S -avem parte de -un renume
Și chiar tindem tot mai sus
Spre idealul presupus.
Competitivi suntem din fire,
Ne jertfim cu dăruire.
Mănați de -un resentiment,
Iscăm cate-un incident..
Apoi regretăm amarnic,
Lamentăndu-ne slugarnic.
Hai să trecem peste asta,
Să ne iertăm și basta;
Supărarea bat-o vină
Ne umbrește doar rutina.
De azi...
De azi e viața mai frumoasă,
De azi mi-e sângele mai cald,
De azi și iarba e mai deasă,
De azi în fericire eu mă scald.
De azi m-am împăcat cu viața,
De azi e totul sau nimic,
De azi voi risipi și ceața,
De azi o vorbă nu mai zic.
De azi voi sta numa-n tăcere,
De azi voi fi și orb și mut,
De azi vă zic la revedere,
De azi doar liniștea ascult.
De azi cu mine reîncepe viața,
De azi și umbra mi-i străină,
De azi sunt rece precum gheața,
De azi cu toate se termină.
De azi și poezia mea există,
De azi accept doar circ și pâine,
De azi sunt primul de pe listă,
Dar azi, e-ntotdeauna...Mâine!
Dada
mi-am propus să inversez sensul lui azi cu ieri
dintr-o scorbură sare năucit pe geam un fluture
tentativele mele de a merge în cap eșuează
cel puțin spune-i „Sărbători fericite!” Smarandei
și hai să ne îmbătăm c-o sticlă de antigel Arcalux
pentru centrale termice
n-o fi dracul mai negru decât găurile negre
e greu de crezut dacă nu schimbi și timpurile verbelor
glonțul din capul lui John F. Kennedy trecuse prin două capete
pe muchia marginii îți tai tălpile până la gât
englezii beau sângele Ioanei d`Arc în locul ceaiului de la ora cinci
cumva asta înseamnă să scoți castanele din foc cu mâinile ereticului
e foarte greu să schimbi sensurile fără un sens giratoriu
dacă m-aș întâlni cu Dumnezu la o trecere extraterestră de pietoni
l-aș trece strada
pe Pământ își poate purta și singur de grijă
ador diminețile înjunghiate deasupra Mării Negre
în lipsa mișcării de rotație a corpurilor s-ar prăbuși peste noi cerul
pierderea gravitației ar da sens legii respingerii universale
idioții patetici își tatuează Harley-Davidson-ul pe creier
n-ai zice că topirea ghețarilor din Alaska are legătură cu dinozaurii
vor supraviețui din nou păsările și peștii Apocalipsei lui Dumnezeu
inversarea polilor magnetici ar fi singura explicație a răului de înălțime al vulturilor
savanții încă mai caută răspunsuri în straturile geologice ale minții
mi-e teamă de adaptarea rechinilor la mersul pe jos
evoluția este la fel de previzibilă ca ruleta rusească
nu m-ar mira dacă m-aș trezi mâine dimineață într-o blană de iepure...
Fatalitate
Totu-n jur se prăbușește,
Pe loc, cât ai zice pește,
Când năpasta îți surâde
Și ironic te surprinde.
Și nu vezi nici o scăpare
Lipsit de vlagă și culoare ,
Te scufunzi în neputință
Și te macini în căință.
Te întrebi,cu ce ai greșit?..
Cât mai ai de pătimit?..
Te revolți și strigi la Cer,
Destinul tău ți -e un Mister..
Te-ncearcă pe nepregătite,
Chiar te scoate din sărite!..
Tragi un Zeu la socoteală
Fără echivoc ori fereală:
-Cu ce mă -ntămpini mâine,
Spune -mi Doamne,tu stăpâne..
E nemilos și nu ți răspunde,
Undeva-n etern se -ascunde.
Între două lumi te zbați
Cu ochii obosiți, umflați,
Privești zarea nebuloasă
Și -nduri viața ta spinoasă...
Luna și chipul său
Pe cât ești de luminoasă
Te văd bine,cum admiri
Și cu fața ta frumoasă
Îmi trezești doar amintiri.
De cei dragi, plecați devreme
În adânc frumos și lin
Suferim și noi o vreme
De venit, ei nu mai vin.
Luna mea strălucitoare
Suferim azi,mâine oare?
Ce-o să fie nu mai știm
De trăim sau nu trăim.
Ești divină! Ia aminte:
Că de-acuma înainte,
O să-mi fac eu singur soartă
Să-mi fiu mamă,să-mi fiu tată
C-am rămas al nimănui
Ca un singuratic pui.
Că cei de Sus mereu veghează
Și cu drag ne luminează
Au mereu grijă de noi
La bine și la nevoi.
Autor:Boboc Cristian Marian
De ce cosești nebuno?
Ce-o fi acum pe pământ?
Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?
Cum zboară timpul...
Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept
dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,
să mă unesc cu cerul
să fiu veșnic...
Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!
Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.
E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.
Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...
De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?
Dați-mi o mie de ani...
dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.
Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...
Eu, buricul pământului,
ce nebunie!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Hai să trecem peste asta
Suntem complet imperfecți,
Imprevizibili și defecți,
Călcăm strâmb, Impulsiv
Fără un real Motiv.
Suntem atât de fragili
Și de multe ori labili.
Ne pierdem în amănunte,
Complicăm lucruri mărunte..
Ne-agătăm de -un rost în lume,
S -avem parte de -un renume
Și chiar tindem tot mai sus
Spre idealul presupus.
Competitivi suntem din fire,
Ne jertfim cu dăruire.
Mănați de -un resentiment,
Iscăm cate-un incident..
Apoi regretăm amarnic,
Lamentăndu-ne slugarnic.
Hai să trecem peste asta,
Să ne iertăm și basta;
Supărarea bat-o vină
Ne umbrește doar rutina.
De azi...
De azi e viața mai frumoasă,
De azi mi-e sângele mai cald,
De azi și iarba e mai deasă,
De azi în fericire eu mă scald.
De azi m-am împăcat cu viața,
De azi e totul sau nimic,
De azi voi risipi și ceața,
De azi o vorbă nu mai zic.
De azi voi sta numa-n tăcere,
De azi voi fi și orb și mut,
De azi vă zic la revedere,
De azi doar liniștea ascult.
De azi cu mine reîncepe viața,
De azi și umbra mi-i străină,
De azi sunt rece precum gheața,
De azi cu toate se termină.
De azi și poezia mea există,
De azi accept doar circ și pâine,
De azi sunt primul de pe listă,
Dar azi, e-ntotdeauna...Mâine!
Other poems by the author
ADÂNCURI
Pierdute, uitate, adâncuri din noi,
Răzbat în-afară, ca roua pe flori.
Trădări, amintiri, neștiute iubiri,
Cresc, laolaltă, în suflet, grădini.
N-o să mă tem de copacul cel gol,
Care-și apleacă fruntea, domol.
Mugurii verzi pleznesc în lumină,
Petalele cad și se scutur de vină.
N-o să revin pe-aceste țărmuri senine,
Umbrite de zeițe și vestale divine.
Fiindcă acest paradis verde, etern,
Este-o minciună cu iz de infern.
N-o să urc pe-acel munte din nou,
Să ating cu fruntea, al norilor halou.
Vreau doar să simt că din mine,
Germinează fluid, minunatele rime.
DARUIESTE-MI
Dăruiește-mi o stea, o lume, un fir de nisip,
Și-am să-ți cioplesc în albă marmură chip.
Dă-mi un an, o zi, o seamă de secunde
Și-am să-ți dau un gând al minții mele flămânde...
Dă-mi lumină și umbră și tăcerea din nori,
Și-am să-ți aprind în noapte o mie de sori,
Dăruiește-mi cuvinte curate ca frunzele vii,
Strivite-n săruturi pierdute în zorii de zi...
Dă-mi roua din ramuri sclipind efemer
Ca ploaia să-ți cadă pe geamul stingher,
Fără tunet, fără fulger, fără nori: doar senin,
O atingere caldă pe trupul tău lin...
Și dacă-ai să-mi dai o rază, un zâmbet, un pas,
Sub perna-ți tihnită busuioc am să-ți las.
Tu doar să-mi dărui din somnul tău calm,
Un vis, o speranță, un lied dintr-un psalm...
Despre timp
Timpul dă legimitate existenței noastre.
Timpul e singura unitate de măsură reală. Dovedește existența materiei. Fără timp, nu existăm. Timpul înseamnă unitate. Omenirea a căpătat darul inteligenței acum 400.000 de ani, o secundă, comparativ cu timpul universal.
Dar ce-am făcut cu ea? Existăm doar pentru a avea, încadrați în propriile unități de măsură. Lipsuri, foamete, războaie, conflicte, poluare, încălzire globală, economie globală, criptomonede, IT, rețele sociale pe internet, pandemie. Toate acestea, izvorâte din inteligența umană.
Oare chiar suntem atât de inteligenți să ne bazăm existența doar pe propria noastră unicitate? Toate unitățile noastre de măsură au fost create de om pentru a-și valida unicitatea, omul a creat sisteme care exclud conștiința de grup – un concept incomod pentru cei ce preferă controlul individual asupra maselor -, întocmai pe placul unei minorități cu conștiințe unice, care chiar își imaginează că conduce lumea din umbră.
Inteligența presupune abilitatea de a te adapta în fața schimbării. Însă, și natura își are inteligența ei și chiar are propriile arme în fața unei inteligențe mai degrabă distructivă, asa cum este de fapt, fie că recunoaștem sau nu, inteligența umană. Iar cea mai teribila dintre aceste arme este, extincția.
Dar, timpul descompune... Timp. Timpul este totuși o invenție umană. Prin urmare, este o chestiune de percepție individuală ori de grup.
Atunci, de ce avem nevoie de timp? De ce avem nevoie să "feliem" timpul în ere, ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute și secunde? De ce să nu-l percepem "en gros"?
Este neîndoios faptul că Omul, va cunoaște secretele universului în care trăiește.
Și poate că va trăi veșnic. Atemporal.
PE-A MINTII-NCRANCENARE
Pe-a minții-ncrâncenare,
Pașii m-au purtat, tăcut,
Dând cuvintelor chemare,
Fără teamă, fără scut...
Dezarmat, cu fruntea rece,
M-am întors către lumină,
Ca un val care se trece,
Peste-a țărmului cortină...
Și cu inima pulsând,
Ce se zbate între coaste,
Am ieșit din acel rând,
Spre luminile ce-s caste...
Spre tăceri care se-aștern,
Precum neaua peste gânduri,
Excelsior lucind etern,
Peste stele, peste rânduri...
Căci eu am vrut să dau lumină,
Fără umbre într-un cuvânt,
Dezvelit de orice vină,
Nu exist și totuși sunt...
ATINGERE
Nu mă lăsa să ațipesc. Să dorm. Să cad.
Așa cum cade roua, blând, pe acele de brad.
Te roagă cel care, oricum, vrea să trăiască,
Din propria-i cenușă, un Phoenix, ce ezită să renască...
Căci din tristețea penelor de foc mă-înalț către genuni,
Să strâng în colțul ochilor înfrântele minuni,
Ecoul vieților trecute ce au crescut și au murit în mine,
S-a stins încet în dăngănit de clopote creștine...
O, dulce renunțare, tu m-ai pierdut printre suspine,
Eu știu că nu mai locuiesc de mult în mine,
Din pielea-mi strâmtă-am reușit să evadez spre soare,
M-am frânt. M-am risipit pe țărm, ca valul rătăcit din mare...
Privește, toată viața mea-i un vers final,
Cu fructele dezamăgirii, eu m-am hrănit, fatal,
O seamă de cuvinte, transparente, fără noimă într-o carte,
Un tom de foi îngălbenite, dar vii în fiecare carte...
LASĂ-ŢI GÂNDURILE
Lasă-ţi gândurile greieri,
să-ţi colinde-n voie lanul,
şoapta norilor să-nchine
într-un psalm întreg Coranul,
marea să-şi întindă ţărmul
de oglinzi, sclipind mărgeanul...
muntele să-şi doarmă-n tihna
somnului cel veşnic,vina,
stepa-n orizont mocnindu-şi
coamele de cai hinduşi...
Lasă-ţi draga mea iubită,
râurile să-mă-nece,
hăurile să-mă-nghită,
sâmbure de soare stins,
sub sărutul tău promis...
ADÂNCURI
Pierdute, uitate, adâncuri din noi,
Răzbat în-afară, ca roua pe flori.
Trădări, amintiri, neștiute iubiri,
Cresc, laolaltă, în suflet, grădini.
N-o să mă tem de copacul cel gol,
Care-și apleacă fruntea, domol.
Mugurii verzi pleznesc în lumină,
Petalele cad și se scutur de vină.
N-o să revin pe-aceste țărmuri senine,
Umbrite de zeițe și vestale divine.
Fiindcă acest paradis verde, etern,
Este-o minciună cu iz de infern.
N-o să urc pe-acel munte din nou,
Să ating cu fruntea, al norilor halou.
Vreau doar să simt că din mine,
Germinează fluid, minunatele rime.
DARUIESTE-MI
Dăruiește-mi o stea, o lume, un fir de nisip,
Și-am să-ți cioplesc în albă marmură chip.
Dă-mi un an, o zi, o seamă de secunde
Și-am să-ți dau un gând al minții mele flămânde...
Dă-mi lumină și umbră și tăcerea din nori,
Și-am să-ți aprind în noapte o mie de sori,
Dăruiește-mi cuvinte curate ca frunzele vii,
Strivite-n săruturi pierdute în zorii de zi...
Dă-mi roua din ramuri sclipind efemer
Ca ploaia să-ți cadă pe geamul stingher,
Fără tunet, fără fulger, fără nori: doar senin,
O atingere caldă pe trupul tău lin...
Și dacă-ai să-mi dai o rază, un zâmbet, un pas,
Sub perna-ți tihnită busuioc am să-ți las.
Tu doar să-mi dărui din somnul tău calm,
Un vis, o speranță, un lied dintr-un psalm...
Despre timp
Timpul dă legimitate existenței noastre.
Timpul e singura unitate de măsură reală. Dovedește existența materiei. Fără timp, nu existăm. Timpul înseamnă unitate. Omenirea a căpătat darul inteligenței acum 400.000 de ani, o secundă, comparativ cu timpul universal.
Dar ce-am făcut cu ea? Existăm doar pentru a avea, încadrați în propriile unități de măsură. Lipsuri, foamete, războaie, conflicte, poluare, încălzire globală, economie globală, criptomonede, IT, rețele sociale pe internet, pandemie. Toate acestea, izvorâte din inteligența umană.
Oare chiar suntem atât de inteligenți să ne bazăm existența doar pe propria noastră unicitate? Toate unitățile noastre de măsură au fost create de om pentru a-și valida unicitatea, omul a creat sisteme care exclud conștiința de grup – un concept incomod pentru cei ce preferă controlul individual asupra maselor -, întocmai pe placul unei minorități cu conștiințe unice, care chiar își imaginează că conduce lumea din umbră.
Inteligența presupune abilitatea de a te adapta în fața schimbării. Însă, și natura își are inteligența ei și chiar are propriile arme în fața unei inteligențe mai degrabă distructivă, asa cum este de fapt, fie că recunoaștem sau nu, inteligența umană. Iar cea mai teribila dintre aceste arme este, extincția.
Dar, timpul descompune... Timp. Timpul este totuși o invenție umană. Prin urmare, este o chestiune de percepție individuală ori de grup.
Atunci, de ce avem nevoie de timp? De ce avem nevoie să "feliem" timpul în ere, ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute și secunde? De ce să nu-l percepem "en gros"?
Este neîndoios faptul că Omul, va cunoaște secretele universului în care trăiește.
Și poate că va trăi veșnic. Atemporal.
PE-A MINTII-NCRANCENARE
Pe-a minții-ncrâncenare,
Pașii m-au purtat, tăcut,
Dând cuvintelor chemare,
Fără teamă, fără scut...
Dezarmat, cu fruntea rece,
M-am întors către lumină,
Ca un val care se trece,
Peste-a țărmului cortină...
Și cu inima pulsând,
Ce se zbate între coaste,
Am ieșit din acel rând,
Spre luminile ce-s caste...
Spre tăceri care se-aștern,
Precum neaua peste gânduri,
Excelsior lucind etern,
Peste stele, peste rânduri...
Căci eu am vrut să dau lumină,
Fără umbre într-un cuvânt,
Dezvelit de orice vină,
Nu exist și totuși sunt...
ATINGERE
Nu mă lăsa să ațipesc. Să dorm. Să cad.
Așa cum cade roua, blând, pe acele de brad.
Te roagă cel care, oricum, vrea să trăiască,
Din propria-i cenușă, un Phoenix, ce ezită să renască...
Căci din tristețea penelor de foc mă-înalț către genuni,
Să strâng în colțul ochilor înfrântele minuni,
Ecoul vieților trecute ce au crescut și au murit în mine,
S-a stins încet în dăngănit de clopote creștine...
O, dulce renunțare, tu m-ai pierdut printre suspine,
Eu știu că nu mai locuiesc de mult în mine,
Din pielea-mi strâmtă-am reușit să evadez spre soare,
M-am frânt. M-am risipit pe țărm, ca valul rătăcit din mare...
Privește, toată viața mea-i un vers final,
Cu fructele dezamăgirii, eu m-am hrănit, fatal,
O seamă de cuvinte, transparente, fără noimă într-o carte,
Un tom de foi îngălbenite, dar vii în fiecare carte...
LASĂ-ŢI GÂNDURILE
Lasă-ţi gândurile greieri,
să-ţi colinde-n voie lanul,
şoapta norilor să-nchine
într-un psalm întreg Coranul,
marea să-şi întindă ţărmul
de oglinzi, sclipind mărgeanul...
muntele să-şi doarmă-n tihna
somnului cel veşnic,vina,
stepa-n orizont mocnindu-şi
coamele de cai hinduşi...
Lasă-ţi draga mea iubită,
râurile să-mă-nece,
hăurile să-mă-nghită,
sâmbure de soare stins,
sub sărutul tău promis...