A răsărit în mine
A răsărit în mine un dor nespus,
Ca roua ce-n zori se adună-n floare,
Cu pași tăcuți, din margini de apus,
Mi-a încolțit in piept o sărbătoare.
Pluteai în mine ca un cântec vechi,
Ce n-a fost scris, dar sufletul îl știe,
În ochii tăi, o lume fără perechi,
În tăcerea ta, o taină ce mă frige.
Și nu știam că-n mine mai e loc
De atâtea primăveri fără cuvinte,
Ma atingeai si aveam in sânge foc,
Mi-ai scris pe tâmple semnele sfințite.
A răsărit în mine un fel de cer,
Pe care-l uitasem, adânc sub pleoape,
Un cer cu stele ce nu mai pier,
Și albastrul lor parcă nu mai încape.
De ce-ai venit? Ce vrajă te-a chemat
Să scuturi liniștea ce-mi era lege?
Acum, în gânduri, port un paradis
Pe care nimeni n-o să mi-l dezlege.
Am întrebat pământul, dar a tăcut,
Iar vântul m-a îngropat într-o tăcere,
Am întrebat trecutul și-a durut,
Și m-am pierdut în gânduri fără mângâiere.
Mâinile imi tremura , simt cum mor,
Un trup uitat în umbre, fără glas.
Iar tu rămâi doar umbra unui dor,
Ce-mi frânge inima și mă lasă-n ceas.
Poems in the same category
Pendulul Istoriei
Între Est și Vest, un pendul ne-a legănat,
Într-un dans al timpului, mereu ne-a schimbat.
Odată, către Vest, ne-am îndreptat cu dor,
Să respirăm aerul libertății, sorbind din el cu forță.
Ziduri s-au prăbușit, s-au deschis porți,
Dar noi, în căutarea noastră, am avut și noi porți.
Către Est, acum, privirile se-ndreaptă,
Dar iarăși vine frica, iarăși se-apropie noaptea.
Monitorizați suntem, iar glasul e stins,
Un alt pendul se leagănă, iar sufletul se chinuie.
Între Est și Vest, mereu am fost prinși,
Iar istoria ne-a arătat că nu suntem stăpâni.
Singurătatea o-nțelegi
Asta e tot ce-am vrut...
Să fie liniște-ntr-o seară.
Atât. Nimic mai mult.
Un gând ca să-mi apară
și să mă duc departe,
Pe-un nor ce stă deasupra vieții,
în care cineva împarte
ideile singurătății.
Si văd cum suflă vântu-n crengi,
în iarba de pe câmp și-n mine...
Singurătatea o-nțelegi,
atunci când te gândești la tine
Îți vine să rămâi...nimic să nu mai spui.
Vedenii
pare aiurea să simți că nu ești singur
pe lume
între tine și lucrurile abstracte din jur cineva a tras o line dreaptă
peste care nu poți să treci
degeaba râzi când îți bei cafeaua de dimineață
distanța rămâne aceeași
ca orizontul
îți poți trimite doar visul înaine
piciorul însă se afundă inexorabil în timp
la jumătatea drumului
e un loc în care nu crește nici iarba
nu zboară nici păsările
nu urlă nici lupii
toți au câte-o linie dreaptă de demarcație între ei
care face orice întâlnire imposibilă
pe deasupra mai este și a naibii de frig
de departe vezi cum crapă pietrele
cu Soarele refugiat în punctul cel mai înalt
al zilei
și nu ți-ai dori să fii acolo niciând…
Toate drumurile nu duc acasă
De abia adorm, dar deschid ochii
că-mi vine un gând
că eu sunt departe de casă,și sunt singură.
brusc trece prin mine un rece
mă scol din pat și-aprind lumina,
plec în bucătărie să beau apă
și mă-ntorc înapoi.
sunt singură, acest gând mă istovește,
aproape fiecare noapte la asta mă gândesc.
dar pot să spun că e bine să trăiești singură,
E liniște,tu ești singură în casa ta
nu ai pentru cine-ți face griji.
duci o viață frumoasă "fără probleme de familie".
parcă ceva îmi lipsește,
dar nu pot să cer ceva mai mult.
nu am timp ceva să schimb.
secundele,minutele,
nopțile și orele,
repede se duc,
zboară măiastră mea pasăre,
a tinereții mele.
De fapt de sunt la lucru or la mine acasă
des privesc la fereastră
și liniștea,gândul meu mai departe il ascult.
Autor: Alina Zamurca 🎀
Poezia am scris-o pe (07.10.2024).
Instantanee
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
mutând ulcioarele cu rouă neîncepută
dinspre ieri
înspre azi
pe aceeași masă rotundă a zilei
unele dintre ele sunt ciobite
cu torțile rupte
au fisuri longitudinale sau transversale
lutul mai crapă
se știe doar că ulciorul
nu merge de multe ori în viața aceasta
la apă
mereu ți se întâmplă câte ceva
neprogramat
o pisică neagră îți taie calea
de exemplu
și-ți murdărește cu spaimă
toate geamurile
iubita îți cade pe scări
și-și rupe unghiile
cui să te plângi
pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor
susceptibile de a se produce într-o viață de om
acestea sunt pierderi infinitezimale
acceptabile
pornind de la un anumit număr de variabile
și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene
tot acolo ajungi
.
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
acordată după corzile fermecate ale cerului
dincolo de cheile muzicale cunoscute
îți mai amintești când ai apăsat prima clapă a clavirului
do
mi-ai apăsat de fapt pe inimă
sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele
și ai râs
mi-ai deschis porțile ferecate în lumină
ale Nirvanei
și mi-ai dezlegat aripile visului
în care nici acum n-a murit zborul…
Rondul de noapte
Starea de veghe e starea ultimului gardian treaz
patrulând pe străzile pustii și întunecate ale minții
pe-alocuri se-aud câini întunericului
spârgând în măsele oasele zilei
golite de măduvă
păsările nu-și mai slăbesc încleștarea ghearelor de stinghii
își trăiesc netulburate visele lor erotice
urșii hiberneză cu luminile de veghe aprinse
în scorburi
Cel de Sus rărește stelele de pe câmpiile îmburuienate
ale Cerului
țipetele bufnițelor cu ochelari
și girofaruri
date la maxim
căsăpesc noaptea în felii
spre răsărit
Soarele s-a trezit mai târziu
înjunghiat în inimă…
Pendulul Istoriei
Între Est și Vest, un pendul ne-a legănat,
Într-un dans al timpului, mereu ne-a schimbat.
Odată, către Vest, ne-am îndreptat cu dor,
Să respirăm aerul libertății, sorbind din el cu forță.
Ziduri s-au prăbușit, s-au deschis porți,
Dar noi, în căutarea noastră, am avut și noi porți.
Către Est, acum, privirile se-ndreaptă,
Dar iarăși vine frica, iarăși se-apropie noaptea.
Monitorizați suntem, iar glasul e stins,
Un alt pendul se leagănă, iar sufletul se chinuie.
Între Est și Vest, mereu am fost prinși,
Iar istoria ne-a arătat că nu suntem stăpâni.
Singurătatea o-nțelegi
Asta e tot ce-am vrut...
Să fie liniște-ntr-o seară.
Atât. Nimic mai mult.
Un gând ca să-mi apară
și să mă duc departe,
Pe-un nor ce stă deasupra vieții,
în care cineva împarte
ideile singurătății.
Si văd cum suflă vântu-n crengi,
în iarba de pe câmp și-n mine...
Singurătatea o-nțelegi,
atunci când te gândești la tine
Îți vine să rămâi...nimic să nu mai spui.
Vedenii
pare aiurea să simți că nu ești singur
pe lume
între tine și lucrurile abstracte din jur cineva a tras o line dreaptă
peste care nu poți să treci
degeaba râzi când îți bei cafeaua de dimineață
distanța rămâne aceeași
ca orizontul
îți poți trimite doar visul înaine
piciorul însă se afundă inexorabil în timp
la jumătatea drumului
e un loc în care nu crește nici iarba
nu zboară nici păsările
nu urlă nici lupii
toți au câte-o linie dreaptă de demarcație între ei
care face orice întâlnire imposibilă
pe deasupra mai este și a naibii de frig
de departe vezi cum crapă pietrele
cu Soarele refugiat în punctul cel mai înalt
al zilei
și nu ți-ai dori să fii acolo niciând…
Toate drumurile nu duc acasă
De abia adorm, dar deschid ochii
că-mi vine un gând
că eu sunt departe de casă,și sunt singură.
brusc trece prin mine un rece
mă scol din pat și-aprind lumina,
plec în bucătărie să beau apă
și mă-ntorc înapoi.
sunt singură, acest gând mă istovește,
aproape fiecare noapte la asta mă gândesc.
dar pot să spun că e bine să trăiești singură,
E liniște,tu ești singură în casa ta
nu ai pentru cine-ți face griji.
duci o viață frumoasă "fără probleme de familie".
parcă ceva îmi lipsește,
dar nu pot să cer ceva mai mult.
nu am timp ceva să schimb.
secundele,minutele,
nopțile și orele,
repede se duc,
zboară măiastră mea pasăre,
a tinereții mele.
De fapt de sunt la lucru or la mine acasă
des privesc la fereastră
și liniștea,gândul meu mai departe il ascult.
Autor: Alina Zamurca 🎀
Poezia am scris-o pe (07.10.2024).
Instantanee
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
mutând ulcioarele cu rouă neîncepută
dinspre ieri
înspre azi
pe aceeași masă rotundă a zilei
unele dintre ele sunt ciobite
cu torțile rupte
au fisuri longitudinale sau transversale
lutul mai crapă
se știe doar că ulciorul
nu merge de multe ori în viața aceasta
la apă
mereu ți se întâmplă câte ceva
neprogramat
o pisică neagră îți taie calea
de exemplu
și-ți murdărește cu spaimă
toate geamurile
iubita îți cade pe scări
și-și rupe unghiile
cui să te plângi
pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor
susceptibile de a se produce într-o viață de om
acestea sunt pierderi infinitezimale
acceptabile
pornind de la un anumit număr de variabile
și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene
tot acolo ajungi
.
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
acordată după corzile fermecate ale cerului
dincolo de cheile muzicale cunoscute
îți mai amintești când ai apăsat prima clapă a clavirului
do
mi-ai apăsat de fapt pe inimă
sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele
și ai râs
mi-ai deschis porțile ferecate în lumină
ale Nirvanei
și mi-ai dezlegat aripile visului
în care nici acum n-a murit zborul…
Rondul de noapte
Starea de veghe e starea ultimului gardian treaz
patrulând pe străzile pustii și întunecate ale minții
pe-alocuri se-aud câini întunericului
spârgând în măsele oasele zilei
golite de măduvă
păsările nu-și mai slăbesc încleștarea ghearelor de stinghii
își trăiesc netulburate visele lor erotice
urșii hiberneză cu luminile de veghe aprinse
în scorburi
Cel de Sus rărește stelele de pe câmpiile îmburuienate
ale Cerului
țipetele bufnițelor cu ochelari
și girofaruri
date la maxim
căsăpesc noaptea în felii
spre răsărit
Soarele s-a trezit mai târziu
înjunghiat în inimă…
Other poems by the author
Nebun
În fața oglinzii mă uit și mă pierd,
Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,
Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,
Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.
Nebunia se naște din agonia adâncă,
Ca o flacără ce arde fără vânt,
În sângele meu curge un râu de dor,
Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.
De ce să mai caut o rază de soare,
Când ecourile mă strâng cu mâini reci?
Sunt un muritor ce caut drumul
Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.
Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.
Nebun și singur, sub cerul plumburiu,
Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,
În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.
Nebun
În fața oglinzii mă uit și mă pierd,
Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,
Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,
Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.
Nebunia se naște din agonia adâncă,
Ca o flacără ce arde fără vânt,
În sângele meu curge un râu de dor,
Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.
De ce să mai caut o rază de soare,
Când ecourile mă strâng cu mâini reci?
Sunt un muritor ce caut drumul
Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.
Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.
Nebun și singur, sub cerul plumburiu,
Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,
În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.
Nebun
În fața oglinzii mă uit și mă pierd,
Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,
Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,
Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.
Nebunia se naște din agonia adâncă,
Ca o flacără ce arde fără vânt,
În sângele meu curge un râu de dor,
Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.
De ce să mai caut o rază de soare,
Când ecourile mă strâng cu mâini reci?
Sunt un muritor ce caut drumul
Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.
Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.
Nebun și singur, sub cerul plumburiu,
Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,
În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.
Nebun
În fața oglinzii mă uit și mă pierd,
Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,
Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,
Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.
Nebunia se naște din agonia adâncă,
Ca o flacără ce arde fără vânt,
În sângele meu curge un râu de dor,
Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.
De ce să mai caut o rază de soare,
Când ecourile mă strâng cu mâini reci?
Sunt un muritor ce caut drumul
Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.
Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.
Nebun și singur, sub cerul plumburiu,
Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,
În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.
Nebun
În fața oglinzii mă uit și mă pierd,
Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,
Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,
Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.
Nebunia se naște din agonia adâncă,
Ca o flacără ce arde fără vânt,
În sângele meu curge un râu de dor,
Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.
De ce să mai caut o rază de soare,
Când ecourile mă strâng cu mâini reci?
Sunt un muritor ce caut drumul
Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.
Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.
Nebun și singur, sub cerul plumburiu,
Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,
În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.
Nebun
În fața oglinzii mă uit și mă pierd,
Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,
Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,
Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.
Nebunia se naște din agonia adâncă,
Ca o flacără ce arde fără vânt,
În sângele meu curge un râu de dor,
Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.
De ce să mai caut o rază de soare,
Când ecourile mă strâng cu mâini reci?
Sunt un muritor ce caut drumul
Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.
Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.
Nebun și singur, sub cerul plumburiu,
Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,
În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.
Nebun
În fața oglinzii mă uit și mă pierd,
Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,
Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,
Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.
Nebunia se naște din agonia adâncă,
Ca o flacără ce arde fără vânt,
În sângele meu curge un râu de dor,
Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.
De ce să mai caut o rază de soare,
Când ecourile mă strâng cu mâini reci?
Sunt un muritor ce caut drumul
Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.
Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.
Nebun și singur, sub cerul plumburiu,
Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,
În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.