Doi

A trecut un timp de când n-am mai scris

Așa că am ales să-mi dezmbrac frânturi de gânduri pe o foaie, mint.. unele le scriu în notițe pe telefon, mă aștern unde-mi prinde viața gând sau curaj

Astăzi este despre cum se simte Denisa

Sau poate a fost ieri, cine știe

Astăzi poate pur și simplu mint iar tu citești

Sau eu zic adevarul și nu tu mă crezi

Scriu versuri, astăzi am scris proză

Fluturi albi se perindă sub pleaope

Si mucegai desprind din ale mele coaste

Oh iar am făcut o rimă

Revenind,  mi-am agățat inima într-un cui de aer și.. neh sună prea banal

Îmi nasc cuvinte sub limbă ca niște flori fosforescente

Nu are sens nu?

Greu este sa zici cum te simti într-o zi banală:)

Gândurile se sinucid în buclă, nu îmi dau seama dacă respir eu sau respiră cineva dinăuntru meu care mi-a luat forma

Am oglinzi în care nu apar, timpul mi se strică in palme, uneori evadez din mine fără să plec

Și totuși în oglinzile în care apar se vad doua fete pe aceiasi fata:)

Exact, ciudat nu? Pai hai să îți explic:

O gură spune adevărul, alta îl corecteaza.

Alteori mă trezesc în niște locuri unde am amintiri dar nu am mai fost niciodată.

Hai să trecem de partea asta.

Cine sunt? Un personaj oare?

Autor? Sau doar o notiță uitată într-un telefon care se crede viață?

Întrebarea ramane ca un diagnostic spus prea târziu

Vreau sa iau stelele sa pictez cu ele

Si din picaturile de ploaie sa scriu poezii

Sa le strang in palme, indiferent de vreme

Sa le asez prin gandurile-mi pustii

Of, Platone, daca iubirea nu e doar un ideal?

Sufletele noastre poate sunt stele

Se pierd, se intalnesc, se ranesc fatal

Culorile imi plang pe panza inimii mele

Van Gogh intelege urletul meu

Si parca imi canta sentimentul

In albastrul greu

Iar eu.. intre delir si profunzime

Imi nasc poezie de printre ruine

În fața oglinzii mă uit și mă pierd,

Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,

Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,

Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.

Nebunia se naște din agonia adâncă,

Ca o flacără ce arde fără vânt,

În sângele meu curge un râu de dor,

Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.

De ce să mai caut o rază de soare,

Când ecourile mă strâng cu mâini reci?

Sunt un muritor ce caut drumul

Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.

Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.

Nebun și singur, sub cerul plumburiu,

Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,

În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.

Povestea mea se rupe și se coase,

Cu ațe fine, tremur de delir,

Schizofrenia-mi țese alte oase,

Și-n ele dorm, și-n ele mă inspir.

Bufonii râd — și râsul lor e teatru,

Scriu poezii să nu merg la psihiatru.

A răsărit în mine un dor nespus,

Ca roua ce-n zori se adună-n floare,

Cu pași tăcuți, din margini de apus,

Mi-a încolțit in piept o sărbătoare.

Pluteai în mine ca un cântec vechi,

Ce n-a fost scris, dar sufletul îl știe,

În ochii tăi, o lume fără perechi,

În tăcerea ta, o taină ce mă frige.

Și nu știam că-n mine mai e loc

De atâtea primăveri fără cuvinte,

Ma atingeai si aveam in sânge foc,

Mi-ai scris pe tâmple semnele sfințite.

A răsărit în mine un fel de cer,

Pe care-l uitasem, adânc sub pleoape,

Un cer cu stele ce nu mai pier,

Și albastrul lor parcă nu mai încape.

De ce-ai venit? Ce vrajă te-a chemat

Să scuturi liniștea ce-mi era lege?

Acum, în gânduri, port un paradis

Pe care nimeni n-o să mi-l dezlege.

Am întrebat pământul, dar a tăcut,

Iar vântul m-a îngropat într-o tăcere,

Am întrebat trecutul și-a durut,

Și m-am pierdut în gânduri fără mângâiere.

Mâinile imi tremura , simt cum mor,

Un trup uitat în umbre, fără glas.

Iar tu rămâi doar umbra unui dor,

Ce-mi frânge inima și mă lasă-n ceas.

Hai să copilărim un pic în noaptea asta
Cu perne să ne batem și să sărim în pat
Și până dimineață, să ne jucăm canasta
Sau poate "Popa prostu" sau rummy etalat.

Hai să copilărim și noi încă o dată
Și așezați turcește, pe pat, să ne-ndrugăm
Și vrute și nevrute și-n toate laolaltă
În rol de zmei și zâne, tot noi sa ne aflăm.

Hai să copilărim și să privim la filme
Cu vârcolaci, cu monștri și criminali hidoși
Și când sonorul crește spre-acute cu cruzime,
Să tresărim de spaimă ca doi copii fricoși.

Iar când spre dimineață, sleiți de toate cele
Din pușcăria lumii noi fi-vom evadați,
Când crengile fac umbre sinistre prin perdele,
Să ne găsească luna, dormind îmbrățișați.

A căzut dintr-o mână grăbită

în gura mării,

o scrisoare

care n-a apucat să spună

„te iubesc” până la capăt.

Apa a pus punct

în locul ei.

Pe fundul oceanului

s-a desfăcut în metafore:

fiecare literă

a devenit un pește,

fiecare frază

o epavă

plină de promisiuni ruginite.

Cerneala i-a sângerat albastru

iar marea a băut-o,

devenind mai adâncă

din tot ce nu a fost auzit.

Eu, marea,

am citit scrisoarea

cu limba mea de sare.

Am ascuns numele tău

într-o scoică,

ca să nu-l fure furtunile.

Am spălat rănile propozițiilor

până au devenit

tăceri lucioase

care se rostogolesc pe nisip.

Scrisoarea știe

că nu vei veni.

Dar nu se supără.

Unele iubiri

sunt făcute

doar ca să se piardă

frumos.

Când valurile îți ating gleznele,

eu îți vorbesc.

Îți trimit

toate cuvintele

care nu au ajuns niciodată

la tine —

dintr-o inimă,

dintr-o scrisoare,

dintr-o mare

care încă te caută.

Mi-e dor de Tine și nu pot 

Să Te ascund în taină;

Sufletul mă doare uneori 

Când nu ești cu mine.

Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu 

Din ochii Tăi care plângeau întruna,

Când eu mai uit de Tine uneori 

Iar suferința greu m-apasă.

Aș vrea să plâng alăturea de Tine

Să simt și eu povara Ta cea grea;

Să-ți sorb amarul ce pe Tine 

Greu te-apasă.

Te rog să nu mă lași Doamne nicicând 

Când eu mai uit de Tine,

Trezește-mă din somnul morții 

Să nu mă ia vrăjmașul.

Fraților văd că deja mulți înnebuniţi,

De ceva zile doar de cutremur vorbiți.

Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,

Doar de cutremur zilnic voi ne vorbiți.

Dar nu vă pune-ți nici unul întrebarea,

De ce nu mai la voi seismul e în zona aia.

Și zilnic acest cutremur el la voi se repetă,

Și stați cu toții în case, blocuri sau cuşetă?

Nu vă gândiți că în Gorj exploatările sunt,

Prea multe și de ani buni și-au luat avânt.

Excavatoarele când taie produc fisuri mari,

Fiindcă uneori cupele lovesc în roci tari.

Și că aceste fisuri petrecute mereu în pământ,

Se interceptează cu undele seismice ce sunt.

Provocate de faliile mişcătoare la suprafața,

Și că aceștia pot produce cutremurele îndată?

Așa dar dacă doriți ca aceste cutremure să fie,

Oprite și să nu mai existe doborâtă vreo clădire.

Sau cineva să moară zdrobiţi pe sub ruine,

Atunci opriți cu totul mineritul și va fii bine.

Dacă veți continua să exploataţi cărbunele așa,

Cu siguranța că moartea ea vă va aștepta.

Fiindcă fisuri se vor petrece mereu în strat,

Iar cutremurul ce urmează va fii mereu repetat.

Și atunci gândiți-vă bine ce aveți de făcut acum,

Trebuie oprit de îndată mineritul ăsta vă spun.

Că acolo în Gorj voi numai de asta ne vorbiți,

Dar mineritul care vă ucide nu vreți să îl opriți !

Pe ploaia asta infernală 

As merita un pahar de vin

In suflet sa-mi răsară un soare 

Pe buze să port al tău roșu divin.

Pe ploaia asta ce nu trece

Tot ce visez e un vin rece

Sa-mi poarte trupul în visare 

Într-o caldă îmbrățișare 

Pe ploaia asta infernală 

Las gândul să-mi curgă pe hârtie 

O poezie palidă... banală 

S-o scrie cum poate și știe...

Pe ploaia asta ce nu trece

Scriu si mă-mbăt cu apă rece

Că scriu si vei citi cândva 

Și-ai reveni cu drag la un pahar....

Iubitã copilã a neamului meu

Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,

Când cel mai de-aproape, te lasã la greu

Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.

Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:

Priveşte lumina ce vine,

Hotare sã punã şi porţi de oţel

Şi capãt, atâtor suspine!

Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu

De tine-s atãt de aproape!

Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,

Nu vrea nicidecum, sã te scape.

Iubitã copilã a neamului meu,

Ridicãte-acum, din ţãrânã!

Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,

Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!