Un scâncet în plină furtună

-Nu vrei o pară?, îmi spuse întinzându-mi cu mâna descărnată o pară rumenă și zemoasă.
-Nu, mulțumesc., am zis eu cu voce firavă.

Acel crâmpei de lumină s-a stins demult. Salcâmii s-au uscat și s-au prăbușit, rând pe rând, în gura hulpavă a sobei; au fost câteva ierni grele, cu omăt mare și cu multă singurătate. Și toate câte le știam, s-au prăbușit în hăul uitării, ca acum să urce, din când în când, spre lumină amară.

De ce acum? De ce n-ați rămas în uitare?, poate c-ar fi fost mai bine așa, ca apele minții mele să nu se mai tulbure atâta, ca acest iureș să rămână tăcut, fără glas, doar un ecou slab al unor vremi trecute... Dar, iar și iar, v-am visat umbra răcoroasă peticită cu bănuți de aur slăbind căldura verii, și iată, din fuioare de fum, se întrupează iarăși căsuța voastră cu acoperișul strălucindu-și argintul în soare...

Pășesc, neștiind că va fi pentru ultima oară, în casa mare. E liniște. Căldura sufocantă a rămas în urmă-mi, iar eu mă simt din nou ca și cum aș intra în biserică, sfios, cu teamă, cu respect. Îndărătul hârtiei pusă-n geamuri, pentru a filtra lumina și căldura de-afară, o muscă își zumzăie nefericită închisoarea. Încă mai miroase a ceară de lumânări și a tămâie sacră. Timpul s-a oprit în loc, ceasul de pe părete nu-și mai zbate zicerea, a murit și el. Nu mai are cine să-l întoarcă...

Mă așez pe marginea patului, frânt, încercând cu disperare, să caut un sens în toate acestea. Nu găsesc unul. Toate s-au stins, odată cu ultimile vorbe:

-Să nu vinzi maică!, îmi zise o mătușă cu glas stins și ochi încercănați de durere, să mai aveți și voi un locșor unde să vă întâlniți...

N-am înțeles atunci, dar ce-a mai rămas în urma umbrelor care s-au trecut? Nimic. Doar praful zilelor de ieri și amintiri zdrențuite de brațele unor salcâmi care nici ei nu mai există. Plâng, încet, în surdină. Nu mai e nimeni lângă mine să-mi spuie, du-te în spatele casei și mănâncă niște caise. M-am prăbușit în mine, în gândurile și amintirile mele dragi, incapabil să mă hotărăsc. La ce bun toate-astea? N-a mai rămas nimic care să mă ție aici. Doar tăcerea răcoroasă, prin care mai răzbate șters vreun ecou, și doar mă strădui să-l prind, să nu se piardă... 

Mă ridic scuturându-mă de gândurile negre. Trebuie să-mi iau rămas bun de la toate-acestea și să mă întorc la viața mea, căci ea nu mă așteaptă din curgerea ei nepăsătoare, grăbită și rece. Mă voi întoarce doar atunci când salcâmii mei se vor întrupa din nou, când umbrele lor răcoroase se vor țese iarăși peste iarba grasă, când voi auzi chemarea lor îndepărtată, șoaptele lor fermecate de vânt, când lătratul cânelui meu se va auzi din nou...

Anii au trecut peste mine într-un ghem țipător colorat și încâlcit, cu bucurii și tristeți, cu suișuri și căderi; nu m-am întors niciodată la acele locuri dragi mie, am rezistat chemării lor neîncetate, trecându-le în tăceri, îngropându-le-n cuvinte printre cărți, adânc, acolo unde greu și rar se mai ajunge... Dar nu le-am uitat niciodată, fiind asul meu din mânecă în clipe de deznădejde, evadând în acea lume unde îmi găsesc răcoarea, și care mai există doar în amintirea mea, căci uite, de aceea mă simt acum dator s-o împlinesc în cuvinte, să nu se piardă, s-o mai afle și alții care au avut norocul să înțeleagă că doar coborând în aceste lumi poți merge mai departe...

    Un milion de ani lumină
    de-a latul Universului...
    Am rătăcit un milion de ani lumină,
    şi-ntr-un final, cu greu ne-am regăsit,
    aceiaşi ca la-nceput de drum,
    neschimbaţi, înlăuntrul nostru,
    poate puţin pe dinafară,
    Un rid în plus,
    o secundă sau o stea în minus,
    cănd eşti nemuritor,
    nimic, nici viaţa veşnică,
    nu mai contează...
    
    Aşa că, la ce bun, 
    acest milion de ani lumină 
    acest vis, această întâlnire?

În mine, stau singur, cu sufletul frânt...   
În şoapte zidite din ciob de cuvânt,   
Oamenii-păsări zburat-au spre cer,   
Şi-n soarele roşu, aripile-şi pier...   
  
Şi preţ de o clipă, mă uit cum afară,   
La geam ploaia-îmi cade a mia oară,   
Cum oamenii-arbori, mâinile-şi frâng -   
Spre zei îndurare - către cerul păgân...   
  
Sunt singur, ascuns de sufletul meu.   
Un fluviu de gânduri se trece cu greu   
De oamenii-stânci ce în cale-i răsar   
Zăgaz peste vorbe şi al minţii hotar...   
  
Căci nu pot să zbor, alături de cei   
Care trăiesc în umbră de zei.   
În ochii mei, miraţi şi senini,   
Înoată spre stele oameni-delfini…

    Am visat că eram treaz,
    Sau eram treaz şi visam,
    Şi-n vis erai alături de mine, 
    Şi-notam în albastru marin... 
    Spre adânc, spre-ntuneric, şi 
    Pletele tale turnate-n argint 
    Lumină-mi erau...
    
    Şi-n păr perle ţi-am pus,
    Pe trup numai alge 
    Pe buze sărut,
    Şi pe sâni şi pe trup.
    
    Şi-atunci te-ai trezit,
    Ai visat c-ai dormit...
    Lângă tine eram, gol,
    Întins, cu trupul pe alge 
    Cu perle în păr,
    Cu buzele arse,
    De năvalnic sărut
    Şi pe piept şi pe trup...

    Nu știu să desenez și să pictez culori,
    Pot doar cu mintea să te culeg din flori,
    Nu știu să tai vreo tușă pe foaia ce e albă,
    Pot doar din stele, să-ți dăruiesc o salbă...
    
    Nu știu ciopli în piatră, să șlefuiesc, să tai,
    Pot doar cu gândul să te urmez în rai,
    Nu știu să modelez, să împletesc argilă,
    Pot doar să îți ofer o inimă fragilă...
    
    Eu știu că pierd secunde-n vastul infinit,
    Atunci când buzele-ți sărut la asfințit,
    Acel moment suprem al existenței mele,
    Ce îndulcește ceasul despărțirii grele...
    
    Eu știu că fără tine sunt pictor fără muză,
    Fără iubirea ta, sunt sculptor fără scuză,
    Și mi-or rămâne atâtea tușe netrasate,
    Atâta piatră fără curbe moi și netăiate...

Când ai plecat, mi-ai așezat în palmă,
O frunză galbenă de toamnă,
Și m-ai îmbrățișat grăbit, dar calmă,
Căci e târziu și amurgul te-îndeamnă... 

Cu inima strânsă te-am condus,
Rămânând pustiit, cu grijile frânte...
Pe cer, soarele tânjea înspre apus,
Palid, fiind încurcat în cuvinte...

Deși amândoi știm că te vei întoarce,
Eu tot rămân în urma ta simțind,
Cum firul timpului încet se toarce,
Pe fusul lui neobosit, clipe mințind...

Abia apoi, când am ajuns acasă,
Căci gestul tău n-a fost întâmplător,
Am înțeles că frunza de pe jos culeasă,
Era de fapt o inimă ce bate-n dor...

Am o amintire tare puternica dintr-o dimineata de iarna ,putin dupa ce se luminase  ,de acum asa multi ani ca pare din alta viata

Mergeam spre cluj intr-o vreme apropiata sarbatorilor, poate chiar in ajunul craciunului si-ntr-un loc, dincolo de reghin ,drumul urca pe un deal iar soseaua ocolea un sat peste care ninsese greu,  aflat ca-ntr-o caldare,sub picioarele mele

Nu ningea,dar era un fel de picla coborita peste sat ,iar norii stateau asa josi ca pareau un fel de baldachin

Din toate casele din satul asta, din toate hornurile lor,se ridica cite un fir subtire de fum alb ,asa drept si nemiscat in aerul limpede si rece ca pareau ,pur si simplu ,agatate de cer, ca niste goburi in brad.

Am oprit si-am stat o vreme sa ma dumiresc daca satul ala chiar plutea pe nori si s-aleg unde-i cerul si pamintul , sa vad unde-i drumul si incotro merg.

        Povestea noastră are un început ciudat, căci ne-am plăcut, nu ne-am vorbit, ne-am certat, nu ne-am mințit, ne-am despărțit în sensul în care n-am mai vorbit. N-am crezut vreodată că voi renunța la conceptul nostru de “iubire prietenească”.
Am vrut doar să te las,să te las singur singurel,pierdut în a ta viață și în ale tale gânduri, așa că te-am lăsat.

         Era luna iulie, mijlocul verii. Am ajuns să vorbim din nou , chiar dacă am continuat să vorbesc ca orice adolescentă din zilele noastre, cu mai multe persoane simultan.Cheia este comunicarea, nu-i așa? Cel puțin așa am crezut în acel moment, mintea mea copilărească de acum un an sau doi nu se pliază cu gândirea mea de acum.Aș fi vrut să fi scris aceste inscripții încă de atunci ,ca să pot analiza ce cuvinte trăsnite aș mai fi scos eu pe botul meu de rață mută.

         Sinceră să fiu, nici nu mi-aș putea imagina gândurile mele de atunci.Doar gândindu-mă mă apucă o retragere involuntară de la suprafața pământului, parcă mai degrabă aș prefera să zbor doar să nu mai aud gândurile și sunetele,orice fel de sunete, cântece,sunete ale naturii și așa mai departe.

           Revenind la subiect, realizez cât de repede a trecut timpul, cât de mult s-a schimbat relația dintre noi și cât de mult îmi lipsești. Aș fi încercat să vorbesc cu cineva despre aceste aspecte,dar cine își va irosi timpul ascultându-mă sau înțelegându-mă.          Poate că ar exista multe persoane care ar putea să își irosească timpul pentru mine, însă tot n-am să apelez la prieteni pentru tine.Glumesc doar.

          E trist că trebuie să distrug atâtea sentimente doar pentru a te lăsa măcar o zi în liniște.Mă întreb de ce trebuie să te las acum, de ce nu când voi muri ori când vei fi plecat cu muncă?Nu aș vrea să te las nici acum, și nici atunci. Crezi c-am să pot eu rezista fără prezența ta îndelungul zilelor ce vor urma?Nici nu mă mai pot gândi la altceva, în capul meu răsună întrebarea “De ce am plecat unul de lângă celălalt?”. Mă nedumeresc și mă neliniștesc singură, dau palpitații inimii și stres minții.

          Memoria mea ușor, ușor,îmi devine prietenă, chiar dacă mi-a fost dușman toată viața; îmi amintesc cum și ce s-a întâmplat între noi de ne-am separat. O entitate necunoscută a apărut între noi și ne-a împărțit, ne-a transpus înapoi la singular. Problema este că această entitate a fost bacterie. Ne-am îmbolnăvit, și n-am mai putut scăpa de ea nici cu antidoturi și nici cu medicamente naturiste.

         Bolnavi noi fiind, ne‐am carantinat , ne-am izolat față de lume, chiar față și de noi. Am găsit un leac băbesc care a funcționat, dar Dumnezeu a vrut să ne testeze dragostea unul pentru celălalt și din nou ne-am separat.

- Stai pe loc! Nu mișca! Parola!, urlu eu în poziție regulamentară și cu arma îndreptată amenințător spre inamic, măcar că, deși în post, aveam doar muniție defensivă, iar arma mea decalibrată ar fi putut, doar-doar, să rănească cel mult ușor vreun "viețaș" aflat în pușcărie, clădire învecinată cu gardul unității...

- Bă ești nebun! Suntem noi: Lorand și Lorant! Ce parolă? Ți-am adus o "săniuță" (pentru necunoscători, "săniuța" era cea mai ieftină, dar și cea mai puturoasă votcă din lume!).

-Aaaa! Lolek și cu Bolek! De ce nu ziceți așa? Lăsați "săniuța", că-i frig al dracului și-am înghețat... Când vine boul ăla de D., să mă schimbe?

- Mai ai o oră! Da' ne-am gândit să ne luăm câte-o "săniuță", că închidea la chioșc...

- Bine v-ați gândit! Hai noroc!, mai zic eu și ciocnind cu ei sticluțele... Da' ceva țigări, aveți? Că le-am terminat pe-ale mele de-acu o oră...

- Avem!, zic ei servindu-mă fiecare cu câte-o țigare...

Îi privesc cum se îndepărtează pe cărarea brumărită de lumina lunii, molcom, ca doi șoricei îmbrăcați în ținută militară. "Simpaticus specimenus", gândesc eu. Și chiar erau de treabă ungurii ăștia doi, căci îmi erau tovarăși de suferință și chiar mai de gașcă decât alți tovarăși români cu suflet hâtru...

Trag din țigare un ultim fum și arunc chiștocul, privindu-i dâra roșie de la înălțimea postului. Mai trag o dușcă de săniuță și încep să cânt:

"Vino mamă să mă vezi, 
Vin' la unitate,
Îmbrăcat în haine verzi,
Cum le fac pe toate..."

- Așa, așa, colega! Că bine le zici..., îmi răspunde un "viețaș", de după zăbrele.

- Colegi pe dreacu'! Eu sunt pe șase luni, tu ești pe viață!

"Viețașul" tace... Se lasă o liniște înfiorătoare... Urmăream cum doi pușcăriași își transferau "bunuri" între ei, punându-le în șlapi atârnați de sfoara întinsă între gratiile de la celulele lor învecinate, improvizând funicularul... Deodată aud zgomot...

- Stai pe loc! Nu mișca! Parola!, urlu eu luând iarăși poziția amenințătoare, în râsetele tembele ale pușcăriașilor...

- Bă, eu sunt!, zice boul de D., căci îi recunoscusem statura bondoacă și mutra în lumină lunii...

- Nu-mi pasă! Te găuresc, să moară mama!, îi zic eu împungând aerul amenințător cu baioneta de la armă.

- Vulturul! Parola este "vulturul"! Ce dracu' ai, mă? Ești băut?

- Răspunsul meu este "condorul"! Să-ți stea în gât!, zic eu coborând din post și îndreptându-mă către clădirea gărzii.

Ajuns acolo, mă întâmpină soldatul Mândrilă. El era "viețașul" unității, care fusese pedepsit cu șase luni de "bulău", fiindcă își părăsise postul, ca să-și cumpere de la chioșc un pachet de țigări și o "săniuță". Din păcate pentru el, o inspecție inopinată a OSU, a găsit în post doar arma, frumos rezemată de ghereta postului, că doară nu era să sară gardul unității către chioșc cu arma-n spinare, nu? Problema e că arma avea muniție adevărată și s-ar fi putut întâmpla o nenorocire dacă arma ar fi încăput pe mâini nepotrivite și ar fi fost furată...

Dar Mândrilă era zen, și văzându-mă înghețat bocnă, mă eliberează de armă și cartușe, le așează frumos în rastel și-mi aduce o cană din tablă de inox plină vârf cu ceai fierbinte și dres cu... bromură de potasiu, că de..., eram în armată nu?

Soldatul D., zis și "Boul", era un tovarăș de trupă cu noi, nu prea agreat, fiindcă era unul dintre "piloși". Încă de la început a fost antipatizat de către toată lumea, fiindcă era un înfumurat care își dădea aere de mare karateca. De formație profesională, era profesor de fizică, maximul lui de performanță fiind o medalie de bronz la un campionat județean, și un genunchi dislocat care îl trăsese pe linie moartă, înafara circuitelor sportive. Fiind însurat, locuind în oraș și având cum spuneam pile, pleca acasă odată cu "cadrele", și pe considerentul ăsta era urât de către noi și mai tare.

Până la depunerea  jurământului, fiind în consemn, a trebuit să doarmă în cazarma unității, slavă Domnului!, că nu în același dormitor cu mine, fiindcă citise el într-o carte despre codul bushido al samurailor - probabil singura carte citită vreodată în viața lui de grobian - că dimineața, ca să te eliberezi de toate energiile negative, trebuie să urli din toți rărunchii.

Îl auzeam prin perete cum urla, fix cu cinci minute înainte de "trezirea" făcută de gornistul unității, aproape că îți puteai regla ceasul după el, neratând nicio zi, încât ceilalți tovarăși din dormitor cu el, îi puseseră gând rău, făcând tot felul de planuri, care mai de care mai fanteziste, cum să-l reducă la tăcere, fiindcă cinci minute de somn în plus în armată face diferența...

Până la urmă tot laxativele administrate pe furiș în mâncarea și în ceaiul lui, a fost soluția cea mai bună, fiindcă,"boul" ajunsese să doarmă pe budă... iar noi ne-am recăpătat cele cinci minute de somn de care aveam cu toții nevoie...

În ultimul careu, cu o zi înainte de eliberare, am primit de la col. Pricope livretul militar, cu o strângere fermă de mână din parte-i și cu recomandarea să nu uităm "gustul" armatei, iar peste ani să ne amintim doar de lucrurile bune și frumoase, precum camaraderia, legăturile de prietenie pe viață, că doar am mâncat cu toții fasole făcută la aceeași marmotă...

După ceremonie, ne-am retras către dormitoare să ne strângem lucrurile, să ne îmbrăcăm în haine civile, să predăm sub semnătură efectele militare avute în dotare, și să ne pregătim pentru o ultimă noapte petrecută în cazarma unității care ne fusese "casă" timp de șase luni...

Eu mi-am strâns lucrurile, puține de altfel, care mi-au încăput într-un rucsac nu prea mare, amintindu-mi de "sfada" scurtă avută cu taică-miu la înrolarea în armată:

- Ba ai să iei cu tine geamantanul de lemn! Nici nu încape discuție! Eu l-am avut în armată, bunic'tu l-a avut cu el în război! Cine a mai auzit să plece în armată cu un rucsac? Ăia o să-ți fure tot p'acolo!

- Ce să-mi fure? O pereche de chiloți și-un maieu? N-au decât!, am zâmbit eu și rupând o tradiție de două generații...

Evident că în ultima seară de cătănie s-a lăsat cu o beție cruntă, Voicu ne-a băgat pe toți sub masă, iar pe la trei dimineața, ne-am retras în dormitoare pentru câteva ore de somn, însă Boul, muci de beat, începuse să tragă de paturi urlând că în ultima noapte din cazarmă nimeni nu doarme, trebuia să fie în viziunea lui o noapte albă, în care să bem și să ne juruim între noi "frați de sânge", ba chiar să ne facem cu toții același tatuaj, cu deviza "Semper fi", știa el un salon...

Evident că nu l-a băgat nimeni în seamă, fiind amorțiți cu toții de la băutură, însă dimineața la "trezire", am văzut cu toții cum Boul, în locul tatuajului mult dorit, s-a ales cu dinții din față ciobiți, întrucât căzuse cu botul de marginea de fier al patului atunci când i s-a rupt și lui filmul... 

Iar acum la poza de final, parcă arăta mai mult a măgar, decât a bou...

După ultimul apel, la care mi s-a părut ciudat să nu-mi mai fie strigat numele și să nu mai răspund cu "prezent", ne-am luat rămas bun, strângându-ne mâinile "bărbătește" între noi. Apoi mi-am luat rucsacul și am ieșit pe poarta unității, aruncând în urmă o ultimă privire...

Soarele dădea să apară anemic, pe un cer îngreunat de nori pufoși de zăpadă. Începuse să fulguiască încetișor, și cumva, într-un mod inexplicabil, deși gustam din nou libertatea civiliei, încercam și un oarecare sentiment de regret. 

Încheiasem un capitol din viața mea, peste un an aveam să mă însor cu "mândruța" mea care mă așteptase răbdătoare, peste trei ani aveam să avem și un copil...
 
Atunci nu știam toate acestea, doar priveam în trecere dincolo de gard, către zidurile bisericii de unitate militară, care erau pe jumătate construite... Și abia atunci mi-am dat seama ce "ctitorise" timpul pentru mine: un răgaz de șase luni, în care nici nu m-am prostit, nici nu m-am deșteptat, nici nu m-am făcut mai "bărbat", dar care m-a așezat, cumva, în viitorul meu... 

Și, poate pentru prima oară, am simțit atunci libertatea nu doar ca pe un cuvânt, ci ca pe un răgaz de a fi eu însumi, așezat, chiar și pentru o clipă, în propria mea poveste. 

Biserica s-a desăvârșit și a fost sfințită anul următor, însă n-am găsit niciodată cale s-o vizitez și pe dinăuntru. Dar poate că acea zi nu este prea departe, o zi în care pentru mine n-o să fie o simplă vizită, ci o întoarcere. Voi intra liniștit, fără grabă, fără uniformă, fără AMR… doar eu, cu tot ce am devenit între timp.

Și poate atunci o să înțeleg pe deplin că n-am fost doar martor la ridicarea unei biserici… ci am fost, fără să știu, parte dintr-o construcție mai tăcută: a mea.

Sunt stăpâna lui Atos.Cât a fost la noi a fost fericit

A fost un membru al familiei noastre; însă sfârșitul lui

a fost o mare dramă.Plângea ore întregi ,se văita ,de

ne rupea sufletul.Doctorul veterinar a făcut și el ce a

putut.,dar suferințele nu au încetat.M-am sfătuit cu  el

și am ajuns la concluzia  că numai moartea îl va scăpa

de suferință .Urmează eutanasierea...mă pregătesc ...

sufletește...ca pentru o înmormântare...Doctorul vine

și-mi  spune:

          -Nu mă pot uita în ochii lui !...

          -Mă implic căt pot  -îi spun...

A venit ora...l-am  așezat pe balansoar ,i-am luat capul în poală

l-am mângâiat ,am vorbit cu el i-a administrat injecția care un

doare, și Atos s-a dus...a scăpat de dureri...dar vaetele  lui le-am

auzit multă vreme...De obicei poveștile au un sfârșit  frumos.

Am auzit și eu povestea, care m-a impresionat ,și o trimit și eu

mai departe să înțeleagă și copii cât de inteligenți sunt câinii

                            sfârșit

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!

Aud și-acum în minte acel ecou îndepărtat al strigătelor entuziaste ale unor puști, care pe o punte șubredă din lemn, se-ndeamnau unii pe alții într-un joc copilăresc: fiecare aruncaseră după un, doi, trei!, câte-o rămurică desfrunzită ca într-un concurs grozav al hazardului, durat pe undele aurii, strălucitoare și molcome ale pârâiașului ce-și susura cursul sub picioruțele goale care-și săltau entuziasmul, gata-gata să frângă firava punte...

Eram trei: eu și verișoarele mele de-o vârstă cu mine, blondele mele verișoare ca două caise coapte-n soarele verii, pe care le vedeam numai în vacanțele de vară petrecute împreună la bunici, așa că deși le duceam dorul în tot restul anului, nu pregetam să ne luăm la întrecere sau să ne hârjonim cât era ziulica de lungă. În apropierea casei bunicilor, peste drum, se afla lângă prisaca bunicului, o lizieră de salcâmi falnici și groși, care păstoreau veșnic un pârâiaș rece și domol, peste care era trecută o punte dintr-o singura blană veche de stejar putrezită de ploi și soare, știți voi, o punte dintr-aceea numai bună de sărit pe ea, o punte care se bălăngănea în toate părțile, scârțâind și amenințând tot-odată să arunce în apă pe orișice neastâmpărat!

Câte țipete, ce hărmălaie de nedescris, trebuie să fi îndurat acea dumbravă răcoroasă! Căci ne plăcea să ne-adunăm, dimpreună cu alți copii megieși, la prânz, când soarele bătea cel mai tare și să ne luăm la întrecere: ba zvârlind ramurele în apă, ba făcând echilibristică pe puntea cea șubredă, ba alergând de pe mal și aruncându-ne în apă strigând bombaaa!, și împroșcând apa-n jur cât mai departe! Putea soarele să pârjolească cât o putea, că nouă chiar nu ne păsa, întrucât ghiolul acela răcoros, avea apa numai bună de adâncă pentru scăldat, iar noi nu pierdeam nicio zi prilejul de a ne bălăci cât ținea soarele ce încerca zadarnic să se strecoare printre frunzișul des al dragilor mei de salcâmi...

Iată, cum cobori poteca, în dreapta te scobori către punte, iară cum faci la stânga dai de luciul auriu al micului nostru ghiol răcoros; peste el, o salcie pletoasă își răsucește trupul către apă, iar mai încolo sfatul salcâmilor... Iară bunicul, într-o zi,  auzind de zarva noastă, o legat de-o cracă mai groasă și rezistentă o funie zdravănă și aspră de cânepă de al cărui capăt o încolăcit un cauciuc vechi de mașină: acesta a fost leagănul, la propriu, al copilăriei mele, după care tânjeam toată iarna...

Și-apoi, sfârrrr! și bâlbâdâc!!!, printre țipete și strigăte de bucurie! Și-apoi înotam iarăși către mal, ca să ne cățărăm pe movila de pe care ne luăm avântul, certându-ne cui să-i vie mai întâi rândul, argumentând ca gâștele cu care împărțeam ghiolul, fiindcă ne aflam întotdeauna în dihonie zdravănă cu un cârd format din vreo douăsprezece înaripate, gălăgioase, care mai tot timpul gâgâiau și sâsâiau și-și înfoiau la noi aripile, întrucât, și pe bună dreptate, ne considerau intrușii care le tulburau veșnica siestă de după prânz...

Acel loc, - nu știu dacă mai există și astăzi -, a rămas în mintea mea de copil ca un tărâm magic, zugrăvit în ecouri și culori vii, în cioburi de lumini și umbre, în frânturile verzi ale ghiolului care îngrădește un petec albastru de cer scuturat de salcâmi, o margine uitată de lume și timp, peste care plutește o punte șubredă din lemn, unde o mână de țânci gălăgioși, încă-și mai strigă auriul unui pârâiaș răcoros, domol, ce-și țese amintirea în mintea mea de-acum, de om mare...

Of, Doamne! Ce n-aș da acum să am puterea să dau timpul înapoi și să mai râd atât de curat și de lipsit de griji ca atunci!, să mai trăiesc încă odată acele momente!, cu aceeași intensitate! De ce n-am știut atunci, Doamne, că acele clipe sunt unice și că nu se vor mai întoarce niciodată! Că dintre ele n-au mai rămas decât frânturi ca dintr-un vis nedurat până la capăt, un vis în care mă lăsam legănat de brațele vânjoase ale salcâmilor mei și mângâiat de apa răcoroasă a pârâiașului meu, peste care se mai pierde doar un singur ecou îndepărtat:

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!...

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Isländsk glass

(väl, inte precis isländskt men ni fattar, hämtat från Island)

Klockan är 9 på morgonen, det är fortfarande mörkt, det är också normalt eftersom vi är väldigt nära polcirkeln och vi går till McDonald's i Reykjavík, ungefär den enda som fortfarande kan hittas på Island, efter att ett dekret gavs i landet inte till restauranger som säljer snabbmat byggs också. Eftersom det är den enda kvar ser vi ingen anledning att inte ta vara på möjligheten, så vi går för att se vad de har på menyn och vad det verkar så är de flesta smörgåsarna varianter på samma tema, diversifierade versioner av hamburgaren- Filet-O-Fish. Vi får två rätter Filet-O-Fish, en med lax, en med öring, två stora portioner pommes, eftersom de är min favorit på varje meny på McDonald's, från vilket land som helst, chokladmuffins och framför allt desto mer viktigare, isländska McFlurry. Den skiljer sig från resten av Europa genom att den är mycket kallare, klimatet hjälper den också att bevara sig själv, den är mycket mer konsekvent i konsistensen, mer frostig och har en intensiv nyans av blått med bitar av stracciatella också blå, vilket det verkar konstigt för mig. De använde blå matfärg som har E407 i sin sammansättning, det är de som hävdar att de inte vill ha processad mat, att de vill att allt ska vara så naturligt som möjligt.

Vi smakar på isländska McFlurry. Den är god...låt oss ta en tugga till,...den är fantastiskt god...och en sak till, låt oss inte glömma smaken...ja, vi har det, det är också den bästa McFlurry vi någonsin smakat. dåligt att det är så långt hemifrån. Vi tror dock att McDonald's-restaurangen på Island följer ett visst tema, förutom pommes fritesen, hela menyn liknar en krog som ligger vid havet, servetterna är också blå med fisk ritad på dem, glasen är skrivna med meddelanden som, , Redo för ett marint äventyr?", allt är i blå nyanser i rummet. Intressant nog hittar vi också McDonald's på Island, det är väldigt annorlunda från alla andra vi har sett hittills.

Eftersom vi gillade glassen från isländska McDonald's så mycket går vi för att smaka på andra smaker och glasskulor från de lokala gelateriorna, nämligen Isbúð Vesturbæjar. Och här har de en massa sortiment som vi kan välja mellan. Vi tar kakao och pistagenötter. Och dessa är de bästa. Island, jag vill gratulera dig, du är den bästa glassmakaren jag någonsin träffat. Det du erbjuder, kanske för få eller ingen erbjuder längre. Du har specialiserat dig på att förvandla kylan till något konstnärligt, behagligt att se på, känna och smaka, synestesi på alla sätt.