O frântură de timp
Nici nu mai știu de câte ori am trecut, de-a lungul timpului, prin fața acelui magazinaș. Dar, de fiecare dată, vitrina lui îmi făcea cu ochiul, pândindu-mă și fermecându-mă, cumva, reușind să-mi capteze de fiecare dată atenția, deși era neschimbată, mărturie fiind obiectele prăfoșate, mereu aceleași...
Magazinul era de fapt o ceasornicărie mică, înghesuită în semiobscuritatea ei, nici nu aveai suficient loc să te învârți, cu greu încăpeau două persoane, dar destul de frecventată ținând seama că în tot târg'șorul nostru, nu mai găseai una la fel. Țin minte, că pe pereți stăteau, atârnate la vorbă lentă, o sumedenie de pendule de diferite dimensiuni, iar pe rafturi erau împrăștiate o grămadă de ceasornice, care mai de care mai... deșteptătoare!
Iar în mijlocul lor, maestrul ceasornicar, cu mânecuțe, șorț și lunete la ochelari, trosnea la blesteme, întorcându-le sau trăgându-le de contragreutăți după caz, în tot acest haos plăcut ochilor mei, iată, se apropie ora exactă, moment în care toată suflarea ceasornicească, avea să-și facă auzit glasul! Pendulele hodorogeau grav ca niște baritoni, bang-bang!, deșteptătoarele țârâiau ascuțit și strident, în timp ce tic-tac-ul, omniprezent precum un maestru dirijor, se afla deasupra tuturor și a toate...
Însă, mie, vitrina îmi plăcea cel mai mult, sau mai bine zis ce se afla pe rafturile ei: erau acolo, afișate, câteva lucruri, care deși nu aveau legătură directă cu breasla, completau de minune reclama pe care ceasornicarul, cu dibăcie, o etala pentru magazinul său.
Închid ochii și văd și acum cu ochii minții, cele trei cămile sculptate în lemn de santal, mici cât pumnul meu de copil, așezate în șir indian, una după alta, fiecare având pe cocoașe câte o șa miniaturală din piele garnisită cu ciucurași de mătase, galbenă, albastră și verde. Fiecare cămilă avea atârnat de căpăstru câte un lănțișor subțire de argint și păreau încremenite în călătoria lor, căutându-și etern beduinul care și-a abandonat caravana...
Pe raftul din mijloc, printre ceasuri stricate, și rotițe aurii de toate felurile și mărimile, trona un elefanțel din onix verde care avea capul și trompa înclinate pe spate, ca și cum voia să spună lumii întregi că nu se afla în lanul potrivit cu trestie de zahar, ci într-un lan cu flori ciudate din bronz care nu sunt prea bune de mâncat, mai ales că unele pot rămâne înțepenite de colțișorii lui de fildeș!
Și, în fine, pe ultimul raft, cel de jos, se afla o clepsidră miniaturală cu nisip de cuarț roz și stâlpi de bachelită albastră sculptată într-un model încâlcit de arabescuri... Deasupra clepsidrei, un vultur de bronz, nu mai mare decât vârful degetului meu, stătea cu aripile desfăcute, gata-gata să-și ia cine știe unde, zborul...
Astăzi, ceasornicăria despre care vă povestesc, nu mai există. Locul i-a fost luat de un magazin unde se repară celulare... Dar eu, de fiecare dată când trec prin fața magazinului, nu văd smartphone-urile din vitrină, ci văd cele trei cămile rătăcite de caravana lor, elefanțelul de onix verde și clepsidra cu aer napoleonian și toate acele ceasuri mecanice, care în cinstea mea, și-au oprit din mers tic-tac-ul și mi-au oferit o frântură de timp care, astăzi, există numai pentru mine...
Category: Prose
All author's poems: Shadow Man ![]()
Date of posting: 20 August 2025
Timp de citire: ~6 min.
Views: 812
Other poems by the author
AM FOST ACOLO
Acolo, urmele ne-am lăsat umili,
Precum le-au lăsat şi alţi pelerini,
Ce-au fost, cu mult, înainte de noi,
Doar umbre ce şterg pereţii cei goi...
Acolo, cu-întrebări multe în glas,
În lumina cerului ţinut de Atlas,
Am atins nemişcarea, c-un simplu gest,
Stârnind în fuioare, praful celest...
Rătăcind printre zei, cu privirea pierdută,
Răspuns nu găsesc, căci statuia e mută,
Doar frânturi de ecou cântate în lire
Ce-mi pare că sunt înspre-a morţii jelire...
Marmura albă, translucidă şi grea,
Străluceşte în soare precum o stea,
Salvând înspre ţărm vapoarele-ntregi
Ce poartă într-ânsele, mii de pribegi…
O MIE DE SORI
De ce plângi Doamne ?
Lacrimile tale-au pârjolit pământul…
Cerul s-a urnit şi iată Luna,
Care-i Soare-ntotdeauna…
Îngerii-au cetit în stele
Ce sunt lacrimile Mele.
De ce plângi Doamne ?
Pe umerii cui…
Iartă-ţi copii tăi goi,
Trişti, se arată şi noi…
Spăşiţi s-au rugat către Mine
Să-i plâng şi să-i curăţ de vine.
De ce plângi Doamne ?
De ce…
Poruncile Tale-s pe cer luminat,
Tablele legii nu mor niciodat’…
O mie de ani se ridică în zori
Şi-or stinge-ntr-o-clipă o mie de sori.
AM SĂ AȘTEPT...
Am să aștept parfumul florii de salcâm,
Și tristul cânt al mierlei din amurg,
În raza lunii pline, o veșnicie-am să fărâm,
Nesocotind secundele cum curg...
Căci din tăcerea mea am rupt un vers,
Topindu-mi umbra în șoapta nopții,
Scriind în palmă, în cuvinte de neșters,
O clipă suspendată în pragul morții...
Căci nu-i ușor să mă destram cuvinte,
Să scriu întocmai urma sufletului meu,
Captivă zbatere între inimă și minte,
Pe care-o văd și o cunosc doar eu...
Cu valurile albastre ce-n palmă îmi cântau,
În marea argintie, un far am să dărâm,
Și pe ruinele din mine am să stau,
Și-am să aștept parfumul florii de salcâm...
DACĂ-AR FI
Dacă-ar fi să te găsesc,
În iatacul tău regesc,
Aș veni în miez de noapte,
Ca să-ți las pe-o pernă, coapte,
Fructele iubirii noastre,
Roșii, zăvorâte-n coaste...
Și am să bat la porți cerești,
Că de-o fi să mă primești,
Am să tac, căci umbră sunt,
Doar privire, nu cuvânt,
Și-aș pleca în zori de zi,
Numai după ce-i dormi...
Peste zi, dorul, ți-oi duce,
Și-a sărutului tău dulce,
De mi-ai da un colț de pâine,
Și m-oi duce abea mâine,
N-aș mai suspina în rime,
N-aș mai fi flămând de tine...
Și-om zbura ca doi cocori,
Și-om găsi raiul în nori;
Sus, din cerul plin de stele,
Om culege de pe ele,
Praful magic auriu,
Cel cu care acuma-ți scriu...
CULORI
Nu știu să desenez și să pictez culori,
Pot doar cu mintea să te culeg din flori,
Nu știu să tai vreo tușă pe foaia ce e albă,
Pot doar din stele, să-ți dăruiesc o salbă...
Nu știu ciopli în piatră, să șlefuiesc, să tai,
Pot doar cu gândul să te urmez în rai,
Nu știu să modelez, să împletesc argilă,
Pot doar să îți ofer o inimă fragilă...
Eu știu că pierd secunde-n vastul infinit,
Atunci când buzele-ți sărut la asfințit,
Acel moment suprem al existenței mele,
Ce îndulcește ceasul despărțirii grele...
Eu știu că fără tine sunt pictor fără muză,
Fără iubirea ta, sunt sculptor fără scuză,
Și mi-or rămâne atâtea tușe netrasate,
Atâta piatră fără curbe moi și netăiate...
NU TE TEME...
Nu te teme, iarna asta cu siguranță va veni,
Iar timpul o va cerne ca pe atâtea alte ierni,
Și după ea, va înflori o nouă primăvară,
Iar noi ne vom privi în ochi ca întâia oară...
Ce dacă vei afla la mine un rid în plus?
Tu știi că timpul, în colțul ochiului l-a pus,
Iar eu îți voi mângâia părul ușor mai albit,
Anii care-au trecut, repede s-au mai grăbit!
Parcă mai ieri, eram ca doi copii neștiutori,
La greul vieții pe care l-am dus, nepăsători,
C-a fost, în anii ăștia, și greu, a fost și bine,
Ne-am bucurat de toate așa cum se cuvine...
De zorii noi ai vieții noastre, nu te teme,
Afară ninge frumos și e încă devreme,
Amurgul serii, în umbre ca întotdeauna,
Se va lăsa în stele, străluminându-și luna...
Așa că draga mea, ia cuibărește-te în mine,
Să așteptăm cuminți sezonul ăsta care vine,
De fiecare dată mă uimești, tu chiar nu ai habar,
Că toate stelele se află la tine-n buzunar...
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
Începutul contează în turcă
Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.
Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.
La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.
Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.
La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa.
Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.
Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.
La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești.
Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.
Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.
Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.
Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.
Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.
Başlangıç önemli
Başlangıç, heyecan verici olduğu kadar zor da. Kalbinizde çok çeşitli deneyimler, duygular, ruh halleri ve hisler taşıyorsunuz. Birçoğu belki de çok beceriksizce aktarılıyor, ifade ediliyor; şu anda durum böyle. Beceri oluşturma, arama, keşifler, keşifler, hatalardan ve başarısızlıklardan ders alma, daha çok test ettiğiniz, başladığınız şeye devam etmek istediğinize ikna olmadığınız bir dönemdir. Bazen de ya kendimizde ya da çevremizde aradığımız yeni bir yaşam evresinin başladığını biliriz.
Her ne olursa olsun, başlangıç önemlidir, çeşitli yarışmalara katılmış ve ne olduğunu bilmiyorum iyi bir sporcu hayal edin, desteği olmasaydı, desteği olmasaydı yine de oraya ulaşır mıydı? Öğrenme stiline ve ihtiyaçlarına göre koç bulma şansınız var mı? Kesinlikle değil.
Aynı şekilde belki bir marka hayal ediyoruz, başarılı olur muydu, destekleri, reklamları, tanıtımları olmasa bu kadar kişi oradan alışveriş yapar mıydı bilmem kaç sosyal medya kanalı? Hayır elbette hayır, dünyanın bu markanın varlığından haberi bile olmayacaktı.
Başlangıç, daha önce olandan kopmayı ifade eder. Önceden planlanmış veya planlanmamış olabilir; bu, neye başlamak istediğimize bağlıdır. Mesela bale derslerine kaydolmak istiyorsak evet başlangıcı planlayabiliriz, o zaman bile eğitmen belirlenen tarihe kadar doğum izninden dönmezse bu pek planlanamaz. Doğum iznindeysek doğum planlanamıyor, bırakın gününü, saatini, doğum yapacağımız ayı bile seçemiyoruz. Bir anda oluyor. O zaman hem bizim hem de çocuğun bir başlangıcı, birlikte yürüyeceğimiz yeni bir yolu olur. Çocuğun hayata nasıl başlamasını istediğimiz önemlidir. Ebeveyn olarak çocuğun neye sahip olmasını istediğimizi biz seçebiliriz. Sevgimizi sadece ona para ve paketler göndererek ifade ediyoruz. Çalıştığımız ülkeden hangi oyuncağı bilmiyorum ama bu arada çocuğumuza bir yabancı mı bakıyor? Sonradan çocukla aramızda engeller, kısıtlamalar çıkacak diye şaşırmayalım. Çocuğa yakınlık ve iletişim eksikliği onun gelişimini etkiler çünkü asla onlar tarafından istenildiğini hissetmezdi. Yalnızca biyolojik ebeveynlerini hatırlayacak, ancak onları kelimenin tam anlamıyla ebeveyn olarak tanımayacaktır.
Diğer kutupta ise ülkede kalmayı seçen ebeveynler var. Yarın belirsizlikleri doğurur, kendimizi zannettiğimiz belirsizliklerin yarattığı bu stres, eğer kendimizi kontrol etmeyi bilmezsek ve onların istediklerini yapmasına izin vermezsek çocuğa da yansır. Daha sonra ebeveynler çabuk sinirlenir, çocukla birdenbire saçma sapan, aslında saçma sapan konuşurlar. Bebeklik döneminin ilk döneminde çocuğa çok dikkat ederiz çünkü onun zihni sünger gibidir. Her şeyi, her kelimeyi, hareketi, ses tonunu özümseyin. İstemeden de olsa bu başlangıcı kendine mal edecektir. Ruh hallerini, düşünceleri, izlenimleri, tutumları ele geçirecek. Eğer bu gerçekleşirse çok yazık olur. Her açıdan çok güzel büyümeli çünkü ailesi onu en iyi okullara, en iyi liselere, en çok hayalini kurduğu üniversiteye götürürdü ve bilmiyorum nereye, bu boşuna olurdu. 1.90 boyuna ulaşırdı, iyi gelişmişti, atletikti ve eğer içimizde kendimizde saklanan, zamanla farkına varılmayan, ifade edilmeyen, iyileşmeyen travmaların bir karışımını bulursak nasıl olur bilmiyorum. Dışarıdan güzel görünürdü, ama içeriden hiçbir ruhun onun gelişimine dahil edilmediği görülecekti, çünkü kesinlikle en değerli olan şeyden, şefkatten ve insanlıktan yoksun kalacaktı. Sırayla hangi aileyi bulacak? Bu aileden hangi nesillerin çıkacağı vb.
Tıpkı ağaç gibi ruhun sıcaklığına ihtiyacı var, onu diktiğimizde sulamanın yanı sıra düz ve kalın büyümesini sağlıyoruz, her yönden iyi gelişmesi için güneşin sıcaklığına da ihtiyacı var.
Bazen başlangıç; spor yapmak, bisiklete binmek, yeni tarifler yapmayı öğrenmek vb. anlamına gelebilir. Ancak dikkatli olun, yalnızca YouTube'daki videoları izleyerek öğrenilemeyecek bir şeyi öğrenmeyi seçerseniz ve bu iş için eğitmenlere veya öğretmenlere ihtiyacınız varsa, en azından minimum düzeyde öğrenmeye istekli olan birini aramaya çalışın. o beceriyi öğrenme arzunuzu, o açıdan daha bağımsız olmaya yönelik içsel motivasyonunuzu, korkularınızı anlamak, tam beceremediğiniz yerde size destek olmak, o engeli birlikte aşmak. Aksi halde siz de acı çekersiniz, o kursa para ödediğiniz için de hayal kırıklıklarıyla, sinirlerle dolarsınız ve eğitmenin size ayıracak zamanı yoktur, her zaman başkaları vardır, sizin de ödediğiniz onca parayla, hep size karşı onları önceliklendirir. tercih edilenlerle aynı miktarda para.
Okul derslerinde olduğu gibi 9 zeka türünün var olduğunu öne süren çoklu zeka teorisi de vardır. Neden bazı öğretmenlerin hâlâ öğrencilerinin konularında iyi olması gerektiğini düşündüklerini bilmiyorum. Eğer az matematik bildiği için onu sınıfın önünde herkesin önünde küçük düşürmeyi seçerse, o dersten sonra onu finanse etmek, terapi seanslarına gitmesi için ona para vermek, korkusunu iyileştirmek onun için adil olacaktır. başarısızlık, burun kanamasına yol açan kaygı, mide bulantısı, baş dönmesi, uyku ve kalp ritmi bozuklukları. Eğer matematikte iyi değilse, bu kesinlikle sorun değil; belki kendini daha iyi ifade edebiliyor, resim yapmada, perküsyonda, dillerde, sporda ve diğer konularda daha iyi. Ona hiçbir şey yapamaz, zaten bilmez ve anlamaz, kendisi için ve onunla hiçbir şey yapılamaz, hayatta hiçbir şeyin bir anlamı olmaz diye etiketlemek kesinlikle doğru olmaz. ve bunun gibi her türlü senaryo. Her insan benzersizdir; uygulanması, üzerinde çalışılması ve geliştirilmesi gereken kendine has nitelikleri vardır. Eğer matematik öğrenemezse hiçbir şey yapamaz diye modası geçmiş bir düşünceye sahip olan ebeveynlerin ve öğretmenlerin yapması gereken şey budur. Meraktan soruyorum, matematik fakültesi mezunları mezun olduktan sonra tatmin oluyorlar, kaç tanesi istedikleri şeye giden yolda her adımda engellerle doluyken ve hatta liyakat ve bilginin artık hiçbir önemi kalmamışken matematik öğretmeye başlıyor? 10 kriterden oluşan listeden sadece bir tanesine uymadı, yoksa hepsine sahipti ve asla kabul edilmedi mi? Matematiği sevenlerin bile gidemeyeceği bir yola onları zorlamanın ne anlamı var? Bırakın çocuklar, öğrenciler, her türden öğrenci, kendilerine ne kadar çok ya da az uygun olursa olsun, kendi yollarını seçsinler! Onları daha iyi tanıdığınızı, ne istediklerini, neyi arzuladıklarını sezdiğinizi düşünerek kendinizi başkalarının yerine koymayın. Kendi başınıza yaptığınız hataları düzeltmek, başkaları size hata yapmanızı tavsiye ettiği için yapılan hataları düzeltmekten çok daha kolaydır.
Duruma göre değişir, eğer daha uysal bir çocuksa, depresif olmasına, kendisiyle barışık olmamasına, öfke dolu olmasına ve gizli hayal kırıklıkları biriktirmesine rağmen durumu kabullenecek ve onunla baş etmeye çalışacaktır. Ama eğer itaat etmeyen, kendi kararlarında ve tercihlerinde bağımsız olmak isteyen bir doğadan bahsediyorsak, o zaman giderek artan okul terk oranlarına ulaşma riskiyle karşı karşıya kalıyoruz. Orada konuşulan hiçbir şeyde bulunmuyorken, o arkadaş-bilgi dersine niye gideyim, hiçbir şeyin ona uymadığını ve ona uymadığını düşünürdü. Bu nedenle ebeveynlerin çocuklarını anlamaları ve onları hayatın her önemli aşamasında desteklemeleri tavsiye edilir.
Daha az hoş yönlere odaklanmış olsam da bunlar her başlangıcın gerçekliğinin bir parçasıdır, sonuçta başlangıç en karmaşık olanıdır. Bu süreçte her şey daha basit, daha akıcı hale geliyor ve her şey çok daha yaşanmaya, deneyimlenmeye, hissedilmeye değer bir deneyime dönüşüyor. Her gencin yaşamının her aşamasında karşılaştığı kişilerin elbette kendine has güzellikleri vardır.
O halde bize ellerinden geldiğince destek olan, belli bir yaşa kadar bize imkanlar veren, kıyafet, aksesuar, alet edevat falan veren, bizi hem yemekle besleyen, hem de olumlu duygularla besleyen anne ve babalarımıza teşekkür edelim. bir hap, her düşüşten sonra yaralarımızı sardıklarını, faydasız olduğunu düşündüğümüzde depresyonumuzu hafiflettiklerini, bizi inceleyecek, analiz edecek ve çoğu durumda bize neyin daha iyi geleceğini söyleyecek sabıra sahip olduklarını, yürüdüklerini parklardan, sanat galerilerine, dondurmacılardan, şekerlemecilere, müzik ve güzel tatlar edindirdiklerini, bize ilk talimatları, hayatın ilk kullanım kılavuzunu verdiklerini.
Eğitimcilere, öğretmenlere, profesörlere de teşekkür ediyoruz, çünkü onlar da zamanlarının büyük bir kısmını bizimle geçirdiler, bizim yaşadıklarımızı onlar da yaşamış olabilir, sınav duyguları sadece bizim değil, onların da duygularıydı. Her iyi düşünceyi takdir ediyoruz, kendimizi iyi hissetmediğimizde sınıftan ayrılmamıza izin verdiklerinde, bizi düzelttiklerinde, bizi zorladıklarında Bilmiyorum hangi rekabeti, bize açıkladıklarında, ne zaman hecelediğimizi, okuduğumuzu bize yeni şeyler öğrettiklerinde, kaderlerimizi değiştirdiklerinde, hayatımıza anlam kattıklarında, zamanımızı daha iyi yönetmemize, bu kadar dağınık olmayı bırakmamıza yardımcı olduklarında onlarla birlikteydik.
Gelişmemize, faydalı değişimler geçirmemize yardımcı olan, bizi koruyucu kanatları altına alan herkese kalbimizin derinliklerinden teşekkür ederiz.
Cel mai bun serviciu de catering în germană
(la modul ironic)
Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...
Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.
În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.
Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.
Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.
Der beste Cateringservice
(ironisch gesagt)
Es ist Freitagabend, es ist spät, wir sind zu faul zum Kochen. Was wäre schmackhafter als eine Quattro Stagioni-Pizza? Wir schauen uns das Tablet an, wählen es aus, indem wir auf „In den Warenkorb“ klicken, wir wählen die Soße und eine Portion Bratkartoffeln aus. Nachdem wir das gesagt haben, klicken wir auf „Bestellung aufgeben“, wir geben die Adresse und die Telefonnummer ein , wählen wir die Zahlungsart. Wir warten sabbernd, werden immer hungriger und betrachten die Bilder der Schönheiten, die sie zur Schau stellen. Wir sind zu Hause so aufgeregt, andererseits kommen schon seit einiger Zeit eine Reihe von Kochlehrlingen ins Restaurant. Sie wissen nicht, wie man kocht, aber sie haben von Köchen mit jahrzehntelanger Erfahrung gelernt. Fehler jeglicher Art werden vergeben, weil sie am Anfang stehen und weil man nur aus Fehlern lernen kann. Es spielt überhaupt keine Rolle, wie oft er einen Fehler macht, dass er vielleicht die Pfanne, den Herd, die ganze Küche oder nur die Küche und das Badezimmer verbrennt, die durch eine Trennwand miteinander verbunden sind. So erhalten wir einen Anruf nach dem anderen, in dem sich der Koch dafür entschuldigt, dass der Behälter mit Glühwein gesprungen sei, dass die Pizza verkocht sei, dass sie nicht lange genug gebacken wurde, dass der Käse zu stark laufe und dass er keine Tomaten und Pilze hinzugefügt habe , dass er keine Wachteleier hinzugefügt hat (es ist so etwas wie eine Diätpizza), dass sie keine Tzatziki-Sauce zur Speisekarte hinzugefügt haben, dass sie die Dosis Pepsi Twist mit Zitronengeschmack vergessen haben, dass die Donuts mit Zitronenglasur nicht da waren Ist nicht sehr gut gelungen, Schokolade und andere...
Gelangweilt von so vielen Erklärungen (ich wollte nicht einmal eine Erklärung, ich wollte nur Essen), sagte ich dem jeweiligen Koch freundlich, dass ich das Essen gerne bis 12 Uhr abends bestellt hätte, ich würde gegen 19 Uhr abends bestellen. Der Koch verstand, nahm die Lehrlinge freundlich am Flügel und schickte sie nach Hause, dass er einen Auftrag zum Zubereiten hatte.
So kam gegen 23:45 Uhr ein Junge mit dem Fahrrad in der Nähe des Blocks an, ruft mich an und fragt, ob ich zu Hause bin (wo sonst könnte ich zu so später Stunde sein?, auf dem Markt?, am Meer). auf der Klippe?, ich meine im Ernst, wo sonst könnte ich nur auf eine Pizza warten, gefroren oder verbrannt, was auch immer?), sagte ich ihm, dass ich zu Hause sei, bat ihn aber, den Aufzug zu benutzen und nach oben zu gehen. Sie kam an, ich bezahlte, nahm die Pizza mit allem, was ich sonst noch wollte, und öffnete die Schachtel.
Bei der Pizza handelte es sich eigentlich um ein Quattro Stagioni Happy Meal, bei dem zusätzlich zu dem, was ich bestellt hatte, ein Spielzeug enthalten war. Er machte ein Kindermenü, weil die Schüler den ganzen Teig aufgebraucht hatten, um zu lernen, wie man Pizza macht, und das war alles, was übrig blieb.
Die Pizza war gut, das Warten hat sich nach all den Nerven und Sorgen gelohnt, auch wenn es eine Kinderportion war.
Bilet pentru un loc ferit.
Acu vă zic,numai gata!
Într-o zi,nu mai țiu minte când, m-am decis să merg la teatru,zis și făcut!
Am ales o piesă, comedie, îmi cerea sufletul să râd,să-mi alung cutele înființate adanc in piele pe fața mea!
Însă cum mie îmi place discreția maximă,am cerut biletăresei, cel mai ieftin posibil bilet,și să fie un loc cât mai ferit, și sigur cu putință, pe undeva pe vreun ultim rând,că io-s mai temid,și nu poci să râz, dacă se holbează niste necunoscuți la mine!
Să auz bine,nu neapărat să văz,vreau să trăiesc din plin momentul artistic prin propria'mi imaginație,deși voi fi în sala de teatru!
Îmi deteră belet fraților,jur, în ăl mai sigur loc din teatru de-l avu biletăreasa ...zău de mă mai duc, avusei loc,io-te colo, tocmai in cabina pompierilor, că deh,nu asa cerui,la loc sigur și discret!?!
Și ea îmi dete fix ce cerui!
Io bag samă, mai vreau la comedie,da acu vreau la ăl dintâi șir de scaune!
Va las acu,că se trage cortina și rămân agatat de furtun.
...............
Prima mea vizita imaginară la teatrul de comedie!
ROMÂNUL ȘI ARABUL
PROLOG
În vremea clopotelor și a drumurilor lungi
În vremuri de demult, când cetățile își ridicau zidurile spre cer, când călătorii mergeau zile întregi pe drumuri de pământ, iar clopotele mănăstirilor vesteau dimineața și seara peste munți, trăia într-un ținut românesc un om pe nume Ion.
Ion era cunoscut în sat pentru trei lucruri:
era bun la inimă,
era foarte curios,
și vorbea atât de mult, încât până și cocoșul satului se plictisea să-l asculte.
Dacă îl întâlneai dimineața și îl întrebai:
— Ion, ai dormit bine?
Până seara aflai cum dormise bunicul lui în tinerețe, cum se stricase căruța vecinului și de ce unchiul său cumpărase odată un măgar care nu voia să meargă decât înapoi.
Ion nu era bogat și nici puternic.
Dar avea o credință simplă, o inimă ospitalieră și o dorință sinceră de a-i ajuta pe ceilalți.
Într-o dimineață de toamnă, viața lui urma să se schimbe.
Clopotele vechii Mănăstiri a Sfântului Nicolae răsunau peste dealuri.
Dang! Dang! Dang!
Ion mergea spre mănăstire când observă un călător străin la poartă.
Omul purta haine de călătorie, avea un sac pe umăr și ținea în mână un toiag.
Ion se apropie.
— Pace ție!
— Pace și ție! răspunse străinul.
— Ești pierdut?
— Puțin.
Ion zâmbi.
— Atunci ai noroc.
— De ce?
— Pentru că eu mă pricep foarte bine la găsit oameni pierduți.
Străinul râse.
— Și dacă tu ești pierdut?
Ion rămase câteva clipe pe gânduri.
— Atunci suntem doi.
Străinul întinse mâna.
— Mă numesc Yusuf.
— Ion.
— Sunt călător.
— Și eu.
Yusuf se uită la el.
— Tu?
— Eu călătoresc până la satul vecin aproape în fiecare săptămână.
Yusuf izbucni în râs.
— Cred că avem definiții diferite pentru cuvântul „călător”.
Ion îl bătu prietenește pe umăr.
— O să te obișnuiești.
Nu știau atunci că acea întâlnire avea să-i poarte prin păduri, cetăți, mănăstiri și drumuri primejdioase și că avea să-i transforme din doi străini în cei mai buni prieteni.
---
CAPITOLUL I
Străinul de la mănăstire
Părintele Teofan, starețul mănăstirii, îi primi pe cei doi în biserică.
Era un bătrân cu barbă albă și ochi liniștiți.
— Bine ai venit, fiule, îi spuse lui Yusuf.
— Vă mulțumesc, părinte.
Yusuf privi icoanele.
— Am venit de foarte departe pentru a vedea aceste locuri creștine.
— Atunci vei fi primit ca un oaspete.
Ion zâmbi.
— Părinte, pot să-i arăt eu mănăstirea?
Părintele Teofan îl privi.
— Poți.
— Tot?
— Tot.
— Și turnul?
— Da.
— Și pivnița?
— Da.
— Și cămara?
Părintele se opri.
— De ce vrei să-i arăți cămara?
Ion răspunse foarte serios:
— Pentru cultură.
Yusuf izbucni în râs.
Părintele clătină din cap.
— Du-te, Ion.
Ion îl luă pe Yusuf.
— Ai auzit? Avem binecuvântare.
— Pentru ce?
— Pentru cămară.
---
După ce îi arătă curtea, clopotnița și grădina, Ion îl duse în biserică.
Yusuf privi icoanele cu atenție.
— Sunt foarte frumoase.
— Da.
— Ce înseamnă icoanele pentru creștini?
Ion deveni serios.
— Ne amintesc de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți. Nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci cinstim persoana reprezentată.
Yusuf dădu din cap.
— Înțeleg.
În acel moment, părintele Teofan veni spre ei.
— Priviți icoana Sfântului Nicolae.
Cei doi se apropiară.
Părintele observă ceva.
— Asta nu era aici.
În partea de jos a icoanei apăruse o mică inscripție.
Era aproape ascunsă.
Ion se apropie.
— Ce scrie?
Părintele citi:
„Când omul răsăritului va întâlni omul ținutului de miazănoapte, se va deschide drumul către comoara ascunsă.”
Ion se uită la Yusuf.
Yusuf se uită la Ion.
— Eu sunt omul răsăritului?
Părintele nu răspunse.
Ion ridică mâna.
— Atunci eu sunt omul miazănoaptei?
Părintele zâmbi.
— Poate.
Ion oftă.
— Părinte, de ce toate lucrurile misterioase încep cu „poate”?
---
CAPITOLUL II
Harta din clopotniță
Părintele Teofan îi conduse în turn.
Acolo, printre funii, grinzi și praful adunat de-a lungul anilor, găsiră o cutie veche.
Ion suflă praful de pe ea.
— Hapciu!
Yusuf râse.
— Ai trezit cutia.
— Nu râde. Praful de aici are probabil mai mulți ani decât mine.
Deschiseră cutia.
Înăuntru era o hartă.
Pe ea se vedeau munți, râuri, drumuri și trei clopote desenate.
În partea de jos scria:
„Trei clopote vor arăta calea. Trei chei vor deschide piatra. Iar cartea va fi găsită de cei care caută nu aurul, ci lumina.”
Yusuf privi harta.
— Este o hartă veche.
— Foarte veche, spuse părintele.
Ion întrebă:
— Și ce trebuie să facem?
— Să aflați unde duc cele trei clopote.
Ion privi harta.
— Părinte...
— Da?
— Nu putem să așteptăm să vină ele la noi?
Părintele începu să râdă.
— Nu.
— Am încercat.
---
CAPITOLUL III
Plecarea
A doua zi, Ion și Yusuf porniră la drum.
Părintele Teofan le dădu pâine, brânză, apă și o mică cruce de lemn.
— Luați-o cu voi.
Ion o primi cu respect.
— Vă mulțumim, părinte.
— Aveți grijă unul de altul.
— Vom avea.
— Și nu vă lăsați conduși de lăcomie.
Yusuf răspunse:
— Nu ne vom lăsa.
Ion tăcu.
Părintele îl privi.
— Ion?
— Da?
— Ai înțeles?
— Da.
— Bine.
Ion se uită la sacul cu merinde.
— Dar dacă găsim ceva bun de mâncare pe drum?
Părintele izbucni în râs.
— Mergi, fiule.
---
CAPITOLUL IV
Calul împărătesc
La un han din apropiere, cei doi găsiră doi cai.
Unul era alb și liniștit.
Celălalt era maro și foarte încăpățânat.
Ion îl privi.
Calul îl privi.
Ion făcu un pas înapoi.
— Yusuf, eu îl aleg pe cel alb.
— De ce?
— Cel maro pare că știe mai multe decât mine.
— Poate chiar știe.
— Atunci este periculos.
Yusuf începu să râdă.
Porniră.
După o vreme, calul lui Ion se opri.
Ion trase de frâu.
— Hai!
Calul nu se mișcă.
— Hai!
Nimic.
Yusuf strigă:
— Ce faci?
— Îl conving.
— Cum?
— Vorbesc cu el.
Yusuf se uită la Ion.
— Și înțelege?
— Până acum nu.
Ion îi șopti calului:
— Dacă mergem mai departe, primești un morcov.
Calul porni imediat.
Yusuf râse.
— Deci ai găsit metoda.
Ion zâmbi.
— Toți avem un punct slab.
---
CAPITOLUL V
Hanul celor trei clopote
Spre seară, ajunseră la un han.
Deasupra porții erau trei clopote.
Ion sări de pe cal.
— Yusuf!
— Ce?
— Uite!
— Cele trei clopote.
— Exact!
Intrară în han.
Hangioaica îi privi atent.
— Sunteți călători?
— Da.
— Ce căutați?
Ion răspunse:
— O carte veche.
Femeia tăcu.
— Cine v-a trimis?
— Părintele Teofan.
Femeia își schimbă expresia.
— Atunci trebuie să vedeți pe cineva.
— Pe cine?
— Pe bătrânul Ilie.
— Unde este?
— În grajd.
Ion se uită la Yusuf.
— De ce toate persoanele importante din poveste locuiesc în grajduri?
---
CAPITOL VI
Bătrânul Ilie
Ilie era un bătrân cu barbă albă și o voce puternică.
Când văzu harta, se ridică.
— De unde aveți asta?
— De la mănăstire.
Ilie oftă.
— Credeam că nu va mai veni nimeni.
Yusuf întrebă:
— Ce știți despre hartă?
— Știu că duce spre o cetate veche.
— Și cheia?
Ilie scoase o cutie.
În ea se afla o cheie.
— Aceasta este prima.
Ion o privi.
— Și celelalte?
— Una este ascunsă în munți.
— Iar a treia?
— Într-o cetate părăsită.
Ion oftă.
— Nu putea fi una lângă fântână?
Ilie râse.
— Nu.
— Am întrebat.
---
CAPITOL VII
Furtuna
A doua zi, cei doi porniră spre munți.
Pe la prânz, cerul se întunecă.
Vântul începu să sufle.
— Vine furtuna! strigă Yusuf.
— O văd!
— Trebuie să găsim adăpost!
— Unde?
— Nu știu!
— Atunci suntem în aceeași situație!
Ploaia începu.
Cei doi găsiră o peșteră.
Intrând, Yusuf aprinse o torță.
Pe pereți erau picturi vechi.
Cruci.
Clopote.
Și un drum desenat.
Ion se apropie.
— Yusuf...
— Da?
— Cred că am găsit următorul indiciu.
În acel moment se auzi un zgomot.
Ion încremeni.
— Ce a fost?
Zgomotul se auzi din nou.
— Urs? întrebă Ion.
— Nu.
— Lup?
— Nu.
Din întuneric apăru un călugăr.
Ion sări înapoi.
— Maica Domnului!
Călugărul îl privi calm.
— Pace vouă.
Ion puse mâna pe inimă.
— Părinte, data viitoare tușește înainte să apari din întuneric!
Călugărul începu să râdă.
---
CAPITOL VIII
Călugărul Damian
Călugărul se numea Damian.
Locuia de mulți ani într-un mic schit din munți.
— Știu legenda cărții, spuse el.
Yusuf îl întrebă:
— Unde este?
— Într-un loc pe care nu-l poate găsi un om care caută aur.
Ion oftă.
— Iar nu este aur.
— Nu.
— Bănuiam.
Călugărul îi conduse într-o încăpere ascunsă.
Acolo se afla o ușă de piatră.
Pe ușă erau trei semne:
clopotul, crucea și steaua.
— Aveți nevoie de trei chei.
Ion scoase cheia de la Ilie.
— Una o avem.
Damian dădu din cap.
— A doua este în cetatea veche.
— Și a treia?
— În locul în care trei drumuri se întâlnesc.
Ion privi harta.
— Și unde este acel loc?
Damian arătă spre vale.
— La răscrucea celor trei drumuri.
Ion zâmbi.
— Asta chiar pare ușor.
Yusuf îl privi.
— Când spui că ceva pare ușor, întotdeauna se întâmplă ceva.
Ion oftă.
— Nu mai spune asta.
---
CAPITOL IX
Răscrucea
A doua zi, ajunseră la o răscruce.
Trei drumuri.
Unul spre nord.
Unul spre sud.
Unul spre munți.
Ion scoase harta.
— Și acum?
Yusuf arătă spre nord.
— Nord.
Ion arătă spre sud.
— Sud.
Se uitară unul la altul.
— Cine are dreptate? întrebă Yusuf.
— Eu.
— De ce?
— Pentru că am zis primul.
— Asta nu este logică.
— Este logică românească.
Au ales drumul din mijloc.
După două ore, ajunseră exact de unde plecaseră.
Yusuf se uită la Ion.
Ion se uită la Yusuf.
— Nu spune nimic.
— Nu spun.
— Bine.
— Dar ai ales tu drumul.
— Știu.
---
CAPITOL X
Cetatea părăsită
După ce se întoarseră la răscruce, urmară drumul corect.
Ajunseră la o cetate veche.
Zidurile erau înalte.
Poarta era deschisă.
— Asta nu-mi place, spuse Yusuf.
— De ce?
— Pentru că o cetate părăsită nu ar trebui să aibă poarta deschisă.
Ion se uită la poartă.
— Poate au uitat să o închidă.
— Acum o mie de ani?
Ion tăcu.
— Bun argument.
Intrară.
În centrul cetății era o capelă veche.
Pe altar se afla o stea de piatră.
Yusuf o ridică.
Dedesubt era cheia.
— Am găsit-o!
În acel moment, se auziră pași.
Ion se întoarse.
La intrare se aflau trei oameni.
Era o ceată de tâlhari.
Conducătorul lor strigă:
— Dați-ne harta!
Ion șopti:
— Yusuf.
— Da?
— Am o idee.
— Care?
— Fugim.
— Este cea mai bună idee pe care ai avut-o azi.
---
CAPITOL XI
Urmărirea
Cei doi alergară spre cai.
Tâlharii îi urmăreau.
Ion urcă pe cal.
Yusuf urcă și el.
— Pleacă!
Caii porniră.
Drumul cobora printre stânci.
— Mai repede! strigă Yusuf.
— Încerc!
— De ce mergi atât de încet?
— Pentru că al meu este cal creștin!
— Ce înseamnă asta?
— Merge numai dacă are voie!
Yusuf începu să râdă.
Tâlharii se apropiau.
Ion observă un pod vechi.
— Yusuf!
— Ce?
— Podul!
— Trebuie să trecem!
Trecură.
Când ajunseră pe partea cealaltă, podul se rupse.
Tâlharii se opriră.
Ion răsuflă ușurat.
— Slavă lui Dumnezeu!
Yusuf zâmbi.
— Am scăpat.
Ion scoase harta.
— Și avem cheia.
— Atunci să mergem.
---
CAPITOL XII
Ultima cheie
Se întoarseră la mănăstirea din munți.
Călugărul Damian îi aștepta.
— Ați găsit cheia?
Yusuf o ridică.
— Da.
— Atunci mai aveți nevoie de ultima.
Ion întrebă:
— Unde este?
Damian zâmbi.
— La mănăstirea voastră.
Ion făcu ochii mari.
— Adică am călătorit până aici și trebuie să ne întoarcem?
— Da.
Ion se așeză pe o piatră.
— Eu cred că această aventură are ceva personal cu mine.
Yusuf râse.
---
CAPITOL XIII
Întoarcerea la Sfântul Nicolae
Când se întoarseră la mănăstire, părintele Teofan îi aștepta.
— V-ați întors.
— Da, părinte.
— Ați găsit cheia?
Ion se uită la el.
— Părinte...
— Da?
— Dumneavoastră știați unde este?
Părintele zâmbi.
— Da.
Ion rămase fără cuvinte.
Yusuf râse.
— Cred că este prima dată când Ion nu știe ce să spună.
— Părinte!
Călugărul scoase o mică cheie de sub haina sa.
— A treia cheie.
Ion aproape că se prăbuși.
— Noi am trecut prin păduri, furtuni, cetăți și tâlhari!
— Știu.
— Și cheia era aici?!
— Da.
Ion se uită spre cer.
— Doamne, dă-mi răbdare.
Yusuf îl bătu pe umăr.
— Măcar am avut aventură.
Ion zâmbi.
— Asta este adevărat.
---
CAPITOL XIV
Camera ascunsă
Cei trei merseră în biserică.
Părintele Teofan îi conduse în spatele altarului.
Acolo se afla o ușă veche, ascunsă după o perdea.
Ion privi cele trei chei.
— Acum?
— Acum.
Prima cheie.
Clic.
A doua.
Clic.
A treia.
Clic.
Ușa se deschise.
Înăuntru era o cameră mică.
Pe o masă de piatră se afla o carte veche.
Coperta era simplă.
Avea o cruce.
Yusuf se apropie.
— Aceasta este cartea?
— Da.
Ion se uită în jur.
— Și unde este aurul?
Părintele îl privi.
— Ion...
— Glumeam.
Cartea era plină de învățături despre credință, milostenie, iertare, pace și iubirea aproapelui.
Yusuf citi cu atenție.
Ion deveni liniștit.
— Atâta drum pentru asta...
Părintele Teofan răspunse:
— Uneori, Dumnezeu îngăduie omului să parcurgă un drum lung pentru a găsi un adevăr simplu.
Ion dădu din cap.
— Acum înțeleg.
Yusuf zâmbi.
— Și eu.
---
CAPITOL XV
Ultima aventură
Credeau că aventura se terminase.
Dar în noaptea aceea, clopotul mănăstirii începu să bată singur.
Dang!
Ion se ridică din pat.
— Yusuf!
— Ce este?
— Clopotul!
— Poate bate vântul.
Dang!
— Nu bate vântul, spuse Ion.
Părintele Teofan intră.
— Ce se întâmplă?
Cei trei merseră spre clopotniță.
Acolo găsiră o ușă deschisă.
Înăuntru era un băiat speriat.
Era un copil din sat care venise să caute un miel pierdut.
Ion îl privi.
— Pentru asta am venit?
Băiatul spuse:
— Mielul meu a intrat aici.
Yusuf începu să râdă.
— Aventura continuă.
Ion oftă.
— Să găsim mielul.
După o oră, îl găsiră în magazia mănăstirii.
Ion îl scoase.
— Iată-l!
Băiatul îl luă în brațe.
— Mulțumesc!
Părintele Teofan zâmbi.
— Vedeți? Uneori cea mai importantă faptă nu este să găsești o carte veche, ci să ajuți un copil să-și găsească mielul.
Ion zâmbi.
— Și mie îmi place mai mult mielul decât harta.
Yusuf râse.
— Pentru că mielul nu te pune să mergi trei zile prin munți.
---
EPILOG
Prietenia
Au trecut anii.
Yusuf s-a întors în țara sa, dar nu a uitat niciodată mănăstirea.
Ion a rămas în sat.
Când primea vești de la Yusuf, mergea imediat la mănăstire să i le spună părintelui Teofan.
Într-o zi, după mulți ani, Yusuf s-a întors.
Ion îl aștepta la poartă.
— Yusuf!
— Ion!
Se îmbrățișară ca doi vechi prieteni.
— Ți-a fost dor de România? întrebă Ion.
— Da.
— De mănăstire?
— Da.
— De mine?
Yusuf zâmbi.
— Și de tine.
Ion se lumină.
— Dar de halva?
Yusuf începu să râdă.
— Mai ales de halva.
Ion scoase imediat o pungă.
— Știam eu!
Părintele Teofan îi privea de la fereastră.
Clopotele începură să bată.
Dang! Dang! Dang!
Yusuf privi mănăstirea.
— Am venit aici ca străin.
Ion îi răspunse:
— Dar ai plecat ca prieten.
Yusuf zâmbi.
— Asta este adevărata comoară.
Ion dădu din cap.
— Da.
Se făcu liniște.
Apoi Ion întrebă:
— Mergem să mâncăm?
Yusuf începu să râdă.
— Știam că vei întreba.
— După atâtea aventuri, merităm.
— Ce avem?
Ion zâmbi larg.
— Pâine, brânză, miere...
Yusuf completă:
— Și halva.
— Exact!
Cei doi intrară în mănăstire.
Clopotele continuau să răsune peste dealuri.
Iar povestea lor rămase în amintirea oamenilor ca povestea Românului și Arabului — doi oameni veniți din locuri diferite, care au descoperit că o prietenie adevărată poate trece peste hotare, limbi și distanțe.
Nu aurul fusese comoara.
Nu cartea.
Nu cheile.
Nu cetatea.
Comoara fusese prietenia.
Iar lumina pe care o căutaseră în toate acele locuri fusese, în cele din urmă, lumina binelui din inima omului.
Ion ieși pentru ultima dată în curtea mănăstirii.
Se uită spre cer.
— Slavă lui Dumnezeu!
Yusuf zâmbi.
— Amin.
Din clopotniță se auzi încă o dată:
Dang! Dang! Dang!
Ion ridică punga cu halva.
— Și slavă pentru asta!
Yusuf izbucni în râs.
Părintele Teofan își făcu semnul crucii și zâmbi.
Iar peste vechea mănăstire se așternu liniștea serii.
SFÂRȘIT
---
MORALA
Omul poate veni dintr-o țară îndepărtată, poate vorbi o altă limbă și poate avea alte obiceiuri, dar bunătatea, respectul, credința, iertarea și prietenia pot uni inimile.
Adevărata comoară nu este aurul pe care îl găsim într-o peșteră, ci binele pe care îl găsim în oameni.
Iar uneori, cele mai mari aventuri ale vieții nu ne duc acolo unde credeam că trebuie să ajungem, ci ne învață cine suntem și cine ne sunt adevărații prieteni.
prima zi
Ninsese cu o zi inainte sau poate devreme, in dimineata aia si era destul de frig cind am pornit spre locul in care trebuia sa ne-ntilnim, o intersectie mare,mai jos de aeroport si unde am ajuns putin mai-nainte de ora stabilita. Era pustiu ,aproape ,pe strada, desi acolo era si o statie de autobuz,iar in coltul in care am oprit nu era nimeni,doar o silueta de sex incert cu o haina lunga ciclam stins, cu o statura mica si poate citiva trecatori . Dupa citeva minute de asteptare,pentru confirmarea locului si a orei, am sunat, iar silueta care era deja acolo, in locul stabilit ,a respus si atunci ,iesind din masina ,m-am uita mai atent si am recunoscut chipul zimberet sub o caciula rosie,rotunda,impletita din lina groasa pe andrele mari. Nu am dat mare importanta la ce spunea fiindca am avut ocazia sa-i vad intiia data culoarea ochilor de un albastru aproape nefiresc ,un albastru impletit din tot felul de culori secundare,din tot felul de nuante,intr-un anume amestec care pina la urma primise exact cit trebuie alb,exact cit trebuie negru, exact cit trebuie sclipire, exact cit trebuie umbrire, in asa fel ca aparea ca o culoare desavirsia,dincolo de ce poti gasi vreodata in natura, o culoare care,privita prea mult, iti poate rari respiratia ,iti poate accelera pulsul, iti poate provoca un soi de incremenire ca si cum toata aceasta intilnire cu albastul ochilor ei s-ar fi prelungit cu un fel de ecou, ca o vibratie care se stinge greu si ar ramine ca o urma permanenta,cum ramin si gusturi persistente sau melodii care nu se lasa usor uitate, aproape ca o dependenta. Dar dac-ai fi avut interesul nesfirsit sa-ntelegi chipul asta, s-ar fi putut vedea o mica pata intunecata care compunea totusi aceasta culoare desavirsita, cum se putea citi si-n coltul gurii o micro-cuta imprimata, aproape invizibil, acolo, dovada ca nu au fost mereu senini si veseli ochii astia si n-a zimbit mereu gura asta. Si avea un soi de alunecare a privirii,ca o mingiiere ,in acelasti timp in care era si cercetatoare ca un proiector pe cer,o privire care se ascunde si cerceteaza in acelasi timp si la fel de rapid si care,apoi,se inchide intr-un fel de mijire dar care lasa coltul ochilor cercetatori si atenti, o miscare foarte simpatica si abila care era insotita si de-un fel de zimbet strunit si abia afisat in marginea gurii. Parea o inocenta frapanta ,un soi de incredere necoditionata,dar care nu se arata deloc dezarmata si lipsita de reactie, mai degarba arata un fel de pariu pe care l-ar fi pus cu propria ei intuitie in care avea multa incredere. Cind a intrat ea in masina, n-a parut doar cineva care se aseaza pe scaun, a fost de parca ar fi intrat un cozonac abia scos din cuptor,asa invaluit intr-un fel de abur ,de aroma de cacao si nuca coapta, de-o ferbinteala care te face sa dai putin inapoi, doar cit dureaza sa se mai raceasca putin ,un soi de verva, putin nervoasa,dar autentic vesela si dezinvolta. Dialogul a pornit imediat ca din doua izvoare destul de diferite, unul mai tumultos si bogat in debit, altul mai masurat, dar tot adinc si care s-adunau fara greutate intr-un curs lin si netulburat, un piriu cu ape limpezi si calde, fara praguri,fara virtejuri ,asa firesc…
Stupefacție
Arhitectul Dionise Sincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima aceasta și după moarte dacă n-ar fi căzut, la un moment dat, în patima băuturii, meteahnă pe care nu o dobândești, cum s-ar putea crede, ci o moștenești genetic, dacă ar fi să luăm în considerație ultimile descoperiri ale oamenilor de știință. Puțini însă sunt dispuși să îmbrățișeze această teorie, fiind mai simplu să arunce anatema asupra speciei umane, care, după cum știm, nu este tocmai perfectă. Decăderea lui Dionisie Sincai survenise în plină glorie, astfel că efectele resimțite fuseseră mai ușor de contracarat, doar soția și apropiații, rude sau colegi, deveniseră parcă mai circumspecți. Cu toate acestea, viața lui nu cunoscuse transormări de substanță până în ziua aceea de miercuri, când destinul avea să-i dea lovitura de grație.
Câinele, un buldog, înspăimântător, cu trupul mic și îndesat, cu capul mare și fălcile uriașe, străjuite de colți ascuțiți, cu labele scurte și groase, îi apăruse în față din senin și nu părea dispus să-i permită trecerea. Încercă să apeleze la bunul simț al acestuia cu un „ cuțu-cuțu” măgulitor, aproape familiar, lucru care nu plăcu jivinei, întrucât începu să mârâie. Se gândi atunci să lase deoparte politețurile și să încerce o breșă în apărare, ca la rugby. Tentativa sa, lăudabilă, se dovedi ineficientă, pentru că în loc să spulbere adversarul, se trezi cu laba piciorului drept în gura buldogului. Auzi trosnetul oaselor, strivite între fălcile fiarei, și simți o durere năprasnică, cum nu mai cunoscuse până atunci. Mai rău era că buldogul începuse să-i molfăie laba piciorului, dând semne că n-avea de gând să se limiteze doar la porțiunea aceea neapetisantă. În mod curios, după o durere înfiorătoare, greu de descris, cu radiații în tot corpul, inclusiv în creier, simți reversul ei, ceva comparabil cu senzația de plăcere, pe care ți-o provoacă atingere unei femei, de exemplu. Îi veni în minte imaginea unui păianjen, văzută pe Discovery, devorat de partenera sa în timpul actului sexual, fără să pară prea afectat. Se găsea într-o situație asemănătoare, diferența constând în aceeea că el era devorat la rece. Încercase în câteva rânduri să se desprindă, dar nu reușise decât să se poziționeze și mai bine între fălcile de oțel ale buldogului.
„Nu-i puțin lucru să asiști la propria-ți dispariție!” se gândi el, observând că fiara îl devora cu frenezie. În viață se întâmplă exact la fel, numai că arareori bagi de seamă! Viața te devorează pe dinăuntru. La un moment dat toți dispărem. Nici nu mai contează când se întâmplă și cum se întâmplă! Chestia asta îmi vine la fix. Tocmai am rămas fără slujbă, m-a lăsat nevasta, mi-am pierdut casa și mai sunt și bețiv, pe deasupra”.
Privi șuvoiul de sânge întins pe caldarâm cu indiferență, deși nu suportase niciodată vederea sângelui. Fiara își continua netulburată festinul, chiar acolo, în mijlocul drumului, sfârâmând oase sau sfâșiind hălci consistente din corpul său. Avea botul înroșit de sânge și ochii sticloși. Nu se vedea țipenie de om prin preajmă, lucru destul de neobișnuit, fiindcă era miezul zilei. Pierduse mult sânge și i se cam împăinjenise privirea. Fiara îi umbla deja prin cutia toracică, îndepărtându-i cu o anumită delicatețe coastele. La un moment dat, i se păru curios că nu murise, ceea ce putea să însemne fie că a băut prea mult și era în delirium tremens, fie că era treaz și nu exista nicio explicație. Optă pentru a doua variantă. Se mai confruntase de-a lungul vieții sale zbuciumate și cu asemenea vise, dar acesta, dacă era vis, depășea orice limită.
„ Si, totuși, se gândi el, îmi pot mișca mâinile! Văd! Înseamnă că sunt viu!”
Cu un ultim efort își înfipse degetele în beregata fiarei, împingându-i capul în sus. Luată prin surprindere, fiara nu avu nicio reacție câteva secunde, rămânând cu botul în aer, apoi scutură din cap ca un om care se dezmeticește și-i smulse dintr-o mișcare inima. În clipa aceea simți că-l lasă puterile, nu-și mai putu mișca nici degetele, nici ochii, nici mâinile, nimic. Vedea doar o lumină albă, strălucitoare, care, ciudat, nu venea din dreptul ochilor, îi țâșnea parcă din creștetul capului...
Un grup de copii carea băteau mingea prin apropiere, zăriră câinile și capul de om. Unul dintre ei sună la Poliție. Echipa de criminaliști, sosită la fața locului, se văzu nevoită să împuște câinele, care nu voia, în ruptul capului, să lase din gură căpățâna arhitectului. Procurorul, ajuns și el la locul faptei, avu un moment de revelație.
- Acesta nu-i cumva Dionisie Sincai, arhitectul de la Prefectură?
- Cred că da, răspunse șeful Poliției din Mădulari. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau!
Criminaliștii se împrăștiaseră care încotro, unii luau informații de la martori, alții ridicau probe, mostre de sânge, fibre textile, cum se procedează în asemene situații. Procurorul nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul victimei, iar la un moment dat făcu un pas înapoi.
- Ai văzut? exclamă el, adresându-se șefului de poliție. A clipit din ochi!
- Am văzut! confirmă polițistul, ducându-și mâna la inimă. Crezusem că n-am văzut bine!
- Ceva nu-i în regulă cu omul ăsta! murmură procurorul, destul de speriat, de altfel. Vezi cât de încordat pare?
- Da, răspunse polițsitul, dând din cap și holbându-se la ciudățenia aceea însângerată.
Arhitectul își strînsese pleoapele la maxim, nefiresc, și își încordase mușchii feței, ca și când ar fi făcut un efort supraomenesc, iar în liniște care se așezase întrei cei doi, depășiți de situație, se auzi un glas gros, cavernos, venit parcă dintr-un butoi gol.
- Acum ați venit, fir-ați ai dracului!
În cotidianul „ Curentul”,de-a doua zi, la „faptul divers”, apărea un poem, scris de un poet local, prieten cu decedatul ( între timp capul arhitectului fusese autopsiat. Nu mică fusese mirarea medicului legist când desoperise pe creierul acestuia un singur neuron valid, aprins ca un bec de veioză! ). Poemul era un ultim omagiu adus omului, Dionisie Sincai:
Priveghi la capul de mort
Nu mi-a plăcut niciodată îmbrățișarea sufocantă a iederei
verdele acela purulent de buboi copt
scurs peste cenușiurile bolnave ale zilei
nu te-aș fi închipuit nici în cel mai negru vis
într-o găleată de plastic
după o eticheta
dar erai acolo
poate un pic cam tras la față
cu buzele parcă mai albe decât le știam
în rest păreai împăcat
destul de curios
pentru cineva care nu fusese niciodată de acord cu nimic
cu lucruri mult mai simple
precum Revoluția din `89
crimele de la Colectiv
Codruța Kovesi
nevasta
( cu treizeci de ani mai tânără! )
cu câte și mai câte
nu mi-a scăpat nici umbra accea de zâmbet
scarcastic
zeflemitor
un je m`en fiche alunecos
ceva între nepăsare și teribilism juvenil
un fel pătimaș de a-ți exhiba sexul pe DN15
de a fi amendat pentru tulburarea liniștii publice
al naibii îi mai interesează pe ei liniștea publică
îndobitocirea publică
am înțeles
nu retractezi nimic
îmi lași mie toată mizeria asta
răspunderea pentru toate defectele lumii
pentru toate defectele noastre
și ale urmașilor noștri
( niște ipochimeni vâduți poftelor
libidourilor )
băga-mi-aș…
Support Poezii Online
Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 November
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 November
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 November
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 November
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 November
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 November
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 November
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 November
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 November
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.
Nuante calde
Deea
8 November
A D O RRRRR