Început de toamnă

Încerci să porți șiragul de safire,

Dar gândul îți zboară la mătănii.

Și sufletu-i pe altarul de jertfire

De a uita c-au fost năzdrăvănii.

În iarba deasă, verde și în cețuri,

Oare se ascunde un spiriduș poznaș,

Ce se tot joacă cu ale tale simțuri

Și te include ca fiind părtaș?

Doar este timpul ce trece ca vântul

Peste iarba verde și ființe, grăbit.

El cârmuiește de veacuri Pământul

Și te-nconjoară în zboru-i robit.

Ți-amintește că viața-i frumoasă

Și să trăiești fără regret în prezent.

Iar timpul în zona-i vagă și faimoasă

Din nou va fi calm, înțelegător și fluent.

Gândurile unui necunoscut

Ascunse în mintea-i dibace,

Înșeală prin sentiment înăscut

De a câștiga prin orice mijloace.

Printr-un buchet de flori false

Dăruit celor ce nu-l cunosc,

Cu vorbe dulci și mieroase

Gândului său nu se potrivesc.

Natura umană mai speră, crede

Că sinceritate încă mai există.

Dar înțelegerile sunt șubrede

Și calea vieții devine mai tristă.

Cuplând sentimente și rațiune

Ar fi un vis și un ideal minunat.

Dar reacția n-are nicio opțiune

Dacă se aude ca un scheunat.

O zi de august ca toate celelalte

Dar pentru mine una cu emoții înalte.

O bucurie m-a întâmpinat la aerogară

Stare ce n-o aveam în clipa imaginară.

Ajunsă din nou pe meleaguri canadiene

Am primit un mare buchet de flori perene.

Îmbujorată fiind ca naționala frunză de arțar,

Ferice ca un tânăr luând examenul de stagiar.

Apoi spre casa prietenilor ne-am îndreptat

Și, Bine ai venit la Montreal! din suflet mi-au urat.

Iar în grădină, pe cerul înstelat, în noapte

Haloul lunar, feerie parcă îmi spunea în șoapte.

Oglindindu-se în apa cristalină din piscină

Sensibile și pure sentimente au prins rădăcină.

Prietenii dragi, în suflet, s-au format ca o idilă

Transpuse prin condei, au înobilat o albă filă.

Cu versurile, iute, create și scrise pe hârtie

Gândurilor, spre somn trimis-am dulce solie,

Ca visul în noapte să fie un tablou memorabil

Și-n zori să mă trezesc cu un tonus remarcabil.

Ninge iar peste pădure,

Neaua se așterne-n cale,

Iară vântul bate-n vale

Aducând viscol, crivăț dure.

Urșii hibernează în bârlog.

Cerbii în zone împădurite.

Păsările în scorburi felurite.

Soarele, norii au aprig dialog.

Doar copiii râd, se-amuză.

Bucuria la săniuș pe dealuri

Este ca o zi de ceremonialuri,

Unde veselia este ca o muză.

Albul zăpezii ce scârțâie pe drum,

Țurțurii la streșini ce strălucesc,

Apele înghețate ce-n lacuri lucesc,

Către acest anotimp eu mă-ndrum.

O perlă dintr-o frumoasă scoică,

Ce oceanul a făcut-o rodnică,

A acostat la malul vieții

Strălucitoare în zorii dimineții.

Un boboc de floare înmiresmată

Ai răsărit în viață entuziasmată,

Pe drumul ce destinul l-a călăuzit

Și de îngerii din ceruri bine păzit.

Azi ai șaptesprezece ani

Sper cel puțin pe-atâția fani.

Sunt câțiva care te iubesc

Și mulți ani îți și doresc.

Să ai primăveri în suflet,

Vorbe dulci ca de poet,

Mintea plină de înțelepciune

Și spiritul mereu o vioiciune.

Cutreieri meleaguri ale gândului

Cu sufletul tânjind după iubire,

Și-nfrunți eroic semnele amurgului,

Căutând mereu portița de ieșire.

Portiță deschisă spre o cale

Ce o dorești în drumul vieții,

Așa cum vinul se visează în pocale

Iar tu îmbrăcată-n nuanțele tinereții.

Așa cum floarea așteaptă răsăritul,

Lumina Soarelui ce o înflorește,

Așa și tu încerci să alegi cuvântul

Pentru momentul ce te încălzește.

E iarăși toamnă, e rece și plouă,

Și iarăși ne curge în suflete rouă,

Iar stropii de vreme se scurg pe ferestre,

Ducând mai departe o veche poveste

Se nasc rugini ce umplu pământul,

Se coc frunze vechi, dansează cu vântul,

Ciuperci în buchete cochete se-adună

O altă minune, ce vor s-o compună 

Peste pașii repeziți 

Se așterne mândra toamnă,

Voluptoasă, ca o doamnă,

Norii stau acoperiți,

Ne privesc din cer uimiți

Vânturi repezi s-au pornit

Într-un mod cuprinzător,

Păsări mii ascund în ele

Cerul, norii și un dor...

Pomii toți au bombănit

    În acorduri de chitară, 
    Mi-am pierdut întreagă vară... 
    Dar iată, toamna a venit din nou, 
    Pictând copacii cu ecou... 
    
    Mi-am pierdut întreaga vară, 
    Şi de n-ar fi fost întâia oară... 
    Când simt, pierdut printre regrete, 
    Zbor diafan, de aripi, de egrete... 
    
    Dar iată, toamna a venit din nou, 
    Înveşmântată-n chimonou... 
    Înmiresmată-n fructe dulci -
    Parfum de struguri şi de nuci... 
    
    Pictând copacii cu ecou, 
    Încremenind natura într-un tablou... 
    Măreaţa toamnă mi-a şoptit încet, 
    Că n-are timp pentru regret… 

Te cântă poeții ,natură ,

În versuri frumoase, pe strună,

Îți cântă pădurea și marea ,

Îți cântă munții ,dealul și valea ,

Îți cântă văzduhul albastru

Și-n cântec îmi cântă visarea!

    Cu ochii mijiți spre cerul peticit de nori,
    Priveam crepusculul a o mie de culori,
    Căci stau acum și mă-ntreb oare,
    A fost apus, sau răsărit de soare?
    
    Că numai soarele cu-a lui menire,
    Îmbracă în culori întreaga omenire,
    Caleidoscopul din lumina lui se naște,
    Etern, izvor universal de raze caste,
    
    Ce împlinește o lume în culori, senină,
    O lume-n care nu există rău sau vină,
    Un loc în care doar culorile pictează,

    Spirale de lumină ce-n vise luminează…

Păşind spre-un greier încruntat

Ce cântă trist şi jalnic,

El se opreşte din cântat,

Nu pasul meu năvalnic.

Nu vrea defel să îl ajut,

Să-i ţin măcar, chitara;

Ci cântă-aşa cum a-nceput:

El singur, toată seara.

Aşa că-ndată m-am retras

Şi l-am lăsat în pace,

Necutezând un singur pas

Sau gesturi, a mai face.

O mână-şi puse pe rever,

O alta, pe batistă,

Şi rămăsese iar stingher,

Cântându-şi soarta tristă...

În a zilei încheiere, lin coboară mândrul soare,

Și lăsând în urma-i umbră, s-ofilește ca o floare.

În-amurgului lumină, 'drăgostite păsări zbor,

Ce se-nvârt, plutesc prin aer, printre 'sângerații nori.

De prin codri și islaze, se-ntorc turmele de capre,

Țărani simpli ies din case și vaci duc la adăpare.

Iar pe vechile ulițele, care pline se cobor,

Vin din câmpuri înverzite, pline ochi doar cu mohor.

Împăratul se coboară, stăpânirea lunii-i lasă,

Mii de stele presărate sunt prin văzduh și prin casă.

Iar în liniștea pădurii, doar țânțarii bâzâie,

Nici albinele nu zboară, în stup dorm și sforăie.

Toate apele murmură, parcă taine au să-și spună,

Florile capul și-l pleacă și-și închid a lor cunună.

Șuieră continuu codrul, doar de nori e ascultat,

Vântul bate, lin adie, ca al 'naltei luni oftat.