Starea de veghe

era o vreme când înotam ca un pește

în liniște

nu-mi mai amintesc

dacă eram om sau pește

dar sentimentul singurătății lucii

era același

liniștea se insinuase între noi ca o aripă nemișcată de lebădă

pluteam

simțeam cum îmi apar riduri în jurul ochilor

de-a lungul nopților lungi

zilele îmbrăcate în haine vărgate jucau zaruri pe prichiciul ferestrei

cu Alina

pisica mea albă

sub tălpile mele înecate-n nisip

trosneau cochiliile scoicilor fără scoici

și

mai ales

fără perle

pescărușii parcă își înghițseră limbile

desupra apelor învrăjbite de valuri

cineva așezase între mine și lume o coală transparentă de sticlă

în care se spărgeau ca niște fulgi opalescenți de zăpadă

toate sunetele…

dacă mă-ntrebi de ce stau cu viața numai într-o jumătate de cameră

n-aș ști ce să-ți răspund foarte repede

probabil că o fac instinctiv

ca floarea soarelui

o fi și din cauza ferestrelor înalte

care îmbrățșează aproape erotic lumina

o fi și din cauza umbrei

a mușchilor de pe stâncile sufletului

a gheizerelor dispărute

.

e greu de spus

.

uneori aud sângele lovindu-se de malurile înghețate ale țărmului nordic

scrășnetul asurzitor al corăbiilor în canalele colmatate de gunoaile vieții

și oftatul tăcut al marinarilor aruncați peste bord

care-și dau sufletele întunericului

.

de nicăieri apar corbii

coioții

urșii polari

atrași de duhoarea liniștii

.

în jumătatea cealaltă de cameră putrezesc oasele pescărușilor morți

prin care fluieră vântul

.

destul de trist

.

nu-i deloc ușor să trăiești cu toată viața care ți-a mai rămas

într-o jumătate de cameră și o mie de fluturi

dacă mă-ntrebi

.

dar nu-i imposibil

.

astă noapte au urlat la ferestrele mele deschise spre ceruri

toți lupii din lume

și n-am putut să-mi opresc lacrimile

din calea inimii…

pe strada mea se pierd lucruri

tot felul de lucruri

o dată am găsit o mână de om

mișcătoare

râcâia cu degetele

cu unghiile

pământul

mai încolo un ciung

dirija netulburat traficul

 într-o intersecție

și-am rămas fără grai

nu se întâmplă de multe ori

să întâlnești laolaltă cauza și efectul

nu mai spun că mâna de om

era vorbitoare

da

îi răspund

aș avea nevoie de-o mână de lucru la cules de cicoare

apoi m-am culcat

și-n vis m-am trezit cu ciungul

că-mi umple cu pietre fântâna

ce vrei, bre? îl întreb

dă-mi înapoi mâna!

ți-aș spune că lacrima ta e tulbure

ca vinul nelimpezit

dar m-ai privi pe deasupra

impersonal

imprecis

de unde și până unde să-mi dau eu cu părerea

cu ochii mei imobili și sticloși de pește încremenit în undiță

că ar exista un motiv

și n-ar fi decât o furtună într-n pahar de apă

nespălat

unde ai mai văzut tu o femeie să lăcrimeze tulbure

ți-aș spune că tocmai am văzut asta în ochii tăi umezi

la trecerea gândului prin dreptul inimii

în general  îmi place să cred în ceea ce văd

auzul presupune și alte variabile complicate

precum tichia de mărgăritar

la circ pierzi dimensiunea ludică a existenței

sau nu

habar n-am

până la urmă nu contează decât trecerea ireversibilă a timpului

căderea prăpăstioasă a lacrimii

.

e clar că spusele mele n-au temei dialectic

iar obiecțiile tale par simple bășici de săpun metafizic

adevărul e undeva între cadavrele însângerate ale minților noastre

niciodată nu poți ține în lanțuri o lacrimă

și să pretinzi că e un cusur al sufletului

chiar și orbii plâng uneori

dar  nu-și văd lacrimile

ți-aș mai spune doar că nu eu sunt vinovat de imperfecțiunile ființei umane

și că omul ar trebui să trăiască în armonie cu toate defectele lumii…

cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,

care se petrecuse-ntr-un  cătun numit Capernaum

( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),

Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ

și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții

 pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.

abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,

 (figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),

cei antici  se aplecară spre artă și cultură,

ducând pe culmi nemaivăzute  sfera,

sfârșind în Evul Mediu cu tortura.

din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă

știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,

renscentiștii se înobilaseră și ei prin  artă,

umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.

Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,

de la savant pân`la plebeu,

îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,

mai gelozim, în taină, încă  faraonii.

iar câteodată  chiar pe Dumnezeu,

(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)

m-am rătăcit prin orașul gândului

în căutarea Vrăjitorului din Oz

pe niște ulițe mici și înguste 

pavate cu  smaralde

printre oameni de tinichea

în platoșe verzi

prin vene îmi curgea clorofilă

simteam că mă afund printre nisipuri

flămânde

și obsigii

că-mi cresc rădăcini contorsionate

în tălpi

la fiecare intersecție de drumuri

mă-ntâmpina câte-o speritoare de ciori

fără cap

îmbrăcată în verde

lei sperioși în nuanțe de jad

și xandu

vino

te strig

mă năpădește olivul acesta monoton

îmbrobodit în lumina măslinei

în mătasea broaștei

îmi zdrelesc tălpile călcând în așchii de stele

mă-nec în acest sânge înverzit

ca un ochi de viperă

Vrăjitorul din Oz râde în hohote

toate libelulele zac la picioarele sale

fără aripi

in Tara quadlingilor

a ieșit Soarele...

așa cum raza de lumină albă uneori

(trecând din întâmplare printr-o prismă moartă),

se sparge în o mie de culori,

la fel privirea ta, iubito, nu are altă soartă.

te recompui bizar mereu sub alte predicate,

(nimic, până la urmă, comun ideii de frumos!)

și te încurci în geometrii din cele mai ciudate

din care nu lipsește carnea și fiecare os

din fața ta doar două cercuri paralele

(ochii, probabil, rotunzi ca bobul de orez!)

apoi  triunghiul dintre ele

(un fel de nas!) și-o gura, sub formă de trapez

mai jos, un gât prelung, precum un cap de hidră

(două triunghiuri puse vârf la vârf)

care apasă nefiresc pe o clepsidră,

anume chiar pe propriu-ți stârf*

doar tibia ca un cilindru mic

ușor concavă,cu-ncovoiri de scut,

cu toată geometria asta de nimic

încă îmi dă fiori și-mi amintește de-nceput

*stârf= stârv                                        

de fapt, nu știu ce caut

ce mai caut

la anii mei n-ar mai trebui să caut nimic

de-a lungul vieții am strâns tot felul de lucruri

nu mai am loc

debaraua mea e plină de cutii sigilate și de cadavre

nici nu-ți închipui cum e să trăiești într-un asemenea cimitir

clandestin

să ștergi cel puțin o dată pe an

praful de pe schelete

să dai acatiste în fiecare duminică

și pomeni

să păstrezi o relație cordială cu morții

nu

nu mai umblu după nimic

n-am ce să mai caut

zău

am găsit tot ce mi-am dorit

nimic n-a meritat și nu merită atâta efort

uneori aceste lucruri vin și singure

noi însă ne grăbim întodeauna prea mult

încercăm s-o luăm înaintea timpului

îmi ajunge

nu-mi mai doresc decât să rămân singur

cu scheletele mele prăfuite

al meu însumi…

Cât ține o viață? Un ceas? O poveste?

O clipă ce trece și apoi se topește?

O frunză căzută, un vis nefăcut,

O mână ce tremură in aer pierdut?

Ne naștem din lacrimi, din lut și mirare,

Și ardem în noi cu o sete prea mare.

Dar tot ce iubim, și tot ce trăim

Se duce cu vântul pe care nu-l știm.

Ce rămâne-n urmă? Un nume? O umbră?

Un "te-am iubit" spus pe fugă, în gând?

Poate doar cerul, privind peste lume,

Știe cât doare să fii... pentru-un rând.

Patetici șoareci chițaie

Scormonând degrabă

Brânza s-o găsească,  

Dar ... a dispărut

Și a rămas doar un suflet scurs.

Ce patetici șobolani,

Azi mor,

Mâine-i mănânci pe un bețișor.

Patetici sobolani.

lucrurile sunt mai complicate decât crezi

în adâncurile întunecate ale ființei

nu poți scoate apă din fântâna arteziană

a inimii

sau desena pe o coală de hârtie

chipul seducător al dragostei

dragostea n-are chip

e ca vântul acela călduț de primăvară

care bate o dată pe an

și-ndoaie copacii până la pământ

le rupe crengile

le împrăștiile frunzele și păsările

lăsându- i în urmă descumpăniți

despuiați

descărnați

cu viața pe margine

nu e numai chimie organică

cum spun învățații

chimia apare mai târziu

există ceva ancestral care ne trăiește pe ascuns

ca vâscul de sub coaja de plop

sau ciuperca agățată cu dinții de algă

inima mea n-a tresărit decât atunci când

nu mai era nimic de făcut

chimia

da

a înfăptuit restul

de aceea îți spuneam mai înainte

cu inima îndoită

că lucrurile sunt mai complicate decât crezi

în adâncurile întunecate ale ființei…

Schimbarea bruscă de dispoziție în preajma altora nu e o bucurie reală, ci o emoție compensatorie, un efort al nefericirii interioare.

Marius Ene, Noiembrie, Sibiu