Cu orice preț
Sărutul tău mi s-a înfipt în creier
ca un cui ruginit
simt deja bacteria Clostridium tetani
agățată de un neuron
infectându-l
aroma de fruct exotic a gurii tale
încă mă urmărește
doctorul mi-a mai dat o lună de trăit
nimeni nu se încumetă să-mi facă o intervenție pe creier
cineva mi-a sugerat ca remediu hipnoza
altcineva ștergerea memoriei
însă niciuna dintre sugestii nu mă încântă
vreau să-l păstrez...
Poems in the same category
Raiul pe pamant
Chiar daca lumea s ar sfarsi
Eu tot pe tine te as iubiiiii
O parte din mine tu ai luat
Si inapoi nu vreau sa o mai vad
Pana in ultima clipa
Si cu ultima suflare
Un ultim te iubesc
Tot ti as sopti
Un ultim zambet as vrea sa mi dai
Sa mor impacat
Ca am vazut raiul in iad
Si al meu iad e rai de acum
Pentru ca tu l ai transformat
Amantul Imaginar
Să mă doară, cui îi pasă,
Dorul este doar al meu.
Vreau să sufăr, vreau în pace
Să-l iubesc numai pe el.
Eşti lichiorul meu de seară,
Mă învăluie al tău amor.
lar când soarele apare,
Pleci cu sticlă, pleci cu tot.
Mă trezesc nedumerită,
Părea că îmi zâmbeai şi-acum,
O nouă zi, din nou ispita
De-a vedea cum mă ignori.
De ce-i dragostea trecătoare?
Lasă-mă să te mai iubesc.
De ce simt că a venit vremea,
Despărţirii noastre reci?
Vreau să te privesc cu-n zâmbet,
Dar să știi că e cam târziu.
S-a dus tot ce a fost odată,
Şi nu va mai reveni.
Printre vise
Mă bântuie vise ciudate;
Rodul iluziilor deșarte
Ori trăirilor suprimate
Șterse dintr o carte
Ființe stranii se perinda,
Mi este mintea amorțita
Intr un scenariu sa ma prindă,
Eu de voință sunt lipsită.
Situații fără noimă,
Aievea totuși par,
Punându ma n dilemă;
Ce I ficțiune, ce I originar.
Buimacita ma trezesc;
Sa cred in semne, premoniție,
Ori ochiul sa mi l limpezesc
Sa nu ma pierd in definiții.
Un labirint fără ieșire,
Un mister plin de suspans
La mijloc e o tălmăcire;
O întrebare, un răspuns.
Prinsă de gânduri și imagini
Imi beau cafeaua n fugă,
Răsfoiesc nevăzutele pagini
Sa descopăr vreo verigă?...
In trecut
Uneori mi-e dor,
Ma duc iar in trecut
Cu gandul , caci fizic
Nu pot sa ma duc.
Mi-amintesc clipe dulci
De acolo , din trecut
Unde doar cu gandul ma mai duc...
Vreau sa te sarut
Am plecat departe, sa uit
Oricat am sa ma duc
Tot nu pot sa uit
Raman in trecut.
Aștept uitare
Un zâmbet însorit prin vise îmi apare
Din el a răsărit iubire mult prea mare
Săgeată mi-a înfipt în inimă și doare
Degeaba am fugit, nu am găsit uitare
Când timpul e greșit iubirile n-au cale
Un zid am construit sperând să am scăpare
Ferestrele-am zidit să nu mai văd cărare
Tăcerea ce-a venit nu mi-a adus uitare
Încerc nedumerit să caut altă cale
Prin zile-am hoinărit lipsit de alinare
Durerea m-a topit, sub pleoape curge jale
Mă-ntreab cu ce-am greșit de nu vine uitare
Căzând spre asfințit rămân fără de soare
M-aruncă-n gol rănit o rece nepăsare
Destinul mi-a sortit amară condamnare
M-alungă ce-am iubit ascuns într-o uitare
Cu fiecare pas distanța-i tot mai mare
Aștept să mă renasc până-mi revi în cale
Și-atunci pornind la pas să împărțim cărare
Cred ca-m înebunit de când aștept uitare
Vis de ceară
Sub cerul argintiu de stele,
Se-ntinde tainic peste zare,
Povestea ce-n visuri se pierde,
Și-n inimi lasă alinare.
Pe malul unui râu ieșise,
O floare albă cam plăpândă,
E luna-n cer, regină-n vise,
Ce-n ape clare se răsfrângă.
În vals de îngeri, doruri zboară,
Prin văi ascunse de mister,
Și glasuri tandre, lin tresară,
La marginea unui eter.
Timpul, parcă, 'și pierde rostul,
În dansul nopții fermecate,
Iar umbrele, în mii de clipe,
Se leagă-n doruri neuitate.
Tu, visător cu ochi de aur,
Privești la cer, cerând răspuns,
La tot ce inima îți cere,
În ritmul unui vechi disjuns.
Și-n dimineața ce-ți zâmbește,
Cu blânde raze te-nvrăjbește,
Rămâi cu gândul dus departe,
În lumea-n care totul arde.
Căci viața e un vis de ceară,
Topit în clipe de splendoare,
Și tot ce-i efemer ne-nvață,
Că dragostea-i nemuritoare.
Other poems by the author
Cântec de sirenă
E greu să definesc acest sentiment misterios de dragoste
față de lucruri și oameni
probabil pentru că nu putem trăi unii fără de alții
dar parcă mai e ceva în plus
inima
care operează cu alte unități de măsură
ascunse la Facere
precum frumusețea
armonia
intuiția fără cusur
lumea văzută de spirt fără inimă e cât un grăunte
omul care e modelul perfect pentru toate cele ce sunt
trebuie să cântărească faptele vieți
natura
Universul în toată splendoarea lui
dincolo de puterea de cuprindere a ochiului
cu inima
în unități de simțire lambda
un amestec ideal de suflet și inimă
care întreține la parametrii normali ai vieții
arderea…
Sacrificii
mi-e frică să merg noaptea prin viață
să bâjbâi
să nu-mi mai găsesc punctele cardinale
scara de bloc
cheia de la ușa iubitei
care mă ține de vreo trei zile flotant
noaptea toate blocurile se aseamănă între ele
mai bine rămân alături de ea
lipit de spatele ei ondulat în formă de S
ca o curbă extrem de periculoasă în drum
cu ochii deschiși
așteptând să se-ntoarcă spre mine
nu fără emoție
pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră
într-o femei vampir
știu că mă va devora până în zori
dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult
nu-mi place să sufăr
să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer
să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată
cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil
dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…
Apăsare
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
îmi este îndeajuns cât am
nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele
într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr
negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă
( niște antichități fabuloase
ca toate antichitățile de altfel
pe care însă nu le mai vrea nimeni!)
acum mi le oferă tot ei la preț redus
sau pe gratis
urăsc aceste zile negre de vineri
pe acești necrofagi siniștrii
care-mi dezgroapă în fiecare an
în noiembrie
toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar
nici nu mai știu de când
nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite
cum s-ar putea crede
în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim
paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur
dar nici nu-mi folosesc la nimic
așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia
mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea
sau covoarele arăbești lucrate de mână
relicve care mi-au precedat visele neîmplinite
iubitele nenăscute
speranțele fără acoperire…
nu
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci
printre nisipurile mișcătoare ale minții
mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri
în biblii
cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii
când mă înspăimântă ideia de a trece strada
de a spune bună dimineața unei femei singure
sau părinților
care mi-au dat viața
și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji
cum spun ei
în necunoștință de cauză….
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
în care nu se întâlnește niciodată cererea cu oferta
mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți
crezând că nu mi-ar ajunge una
am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață
din cenușa durerii
degustând veninul letal al viperei negre
am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței
la un loc cu lupii și urșii
nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta
să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului
halca lui de carne în sânge...
Vedenii
pare aiurea să simți că nu ești singur
pe lume
între tine și lucrurile abstracte din jur cineva a tras o line dreaptă
peste care nu poți să treci
degeaba râzi când îți bei cafeaua de dimineață
distanța rămâne aceeași
ca orizontul
îți poți trimite doar visul înaine
piciorul însă se afundă inexorabil în timp
la jumătatea drumului
e un loc în care nu crește nici iarba
nu zboară nici păsările
nu urlă nici lupii
toți au câte-o linie dreaptă de demarcație între ei
care face orice întâlnire imposibilă
pe deasupra mai este și a naibii de frig
de departe vezi cum crapă pietrele
cu Soarele refugiat în punctul cel mai înalt
al zilei
și nu ți-ai dori să fii acolo niciând…
Intersecții
mi-ar fi plăcut să vină cineva cu mine până la gară
să mă întrebe dacă n-am uitat ceva
să-mi dea niște sfaturi
mă gândeam în timp ce călcam fără nicio tragere de inimă
prin iarba pictată cu steluțe de rouă
și auzeam trilurile ciocârliei în mijlocului cerului
bâzâitul albinelor trezite cu noapte în cap
reverberând în ochii mijiți de uimire ai florilor
plecasem singur cu viața de-acasă
spre nicăieri
îmbrăcat într-un un pulover din lână țigaie
pe gât
și-o pereche de pantaloni de velur
îmi cumpărasem bilet de călătorie la clasa a doua
numai „dus”
până la capăt
oricare ar fi fost acesta
trenul cu aburi de pe vremea bunicii
care trecuse prin două războie mondiale
și-un genocid
sosise târziu
nici nu mai avea importanță
urcasem și luasem cu mine în suflet
pământul
ogorul din spatele casei
nucul
grădina cu trandafiri
bucata de cer și mână de stele din bătătură
eram un om fericit
nu mai conta nici dacă trenul oprea din stație în stație
sau dacă scotea fum
golul din mine devenise necruțător și nesătul
aș zice chiar sadic
ca o gaură neagră…
Pararel-isme
cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,
care se petrecuse-ntr-un cătun numit Capernaum
( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),
Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ
și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții
pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.
abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,
(figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),
cei antici se aplecară spre artă și cultură,
ducând pe culmi nemaivăzute sfera,
sfârșind în Evul Mediu cu tortura.
din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă
știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,
renscentiștii se înobilaseră și ei prin artă,
umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.
Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,
de la savant pân`la plebeu,
îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,
mai gelozim, în taină, încă faraonii.
iar câteodată chiar pe Dumnezeu,
(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)