Dar, cine?

Demult, tare demult am fost copil

Născut într-un sătuc sub deal,

Întins pe lunca râului, numit Siret

Cu oameni gospodari, făr 'de egal. 

De mic copil mama m-a învățat

Să port respect celor din jurul meu,

Cartea să-mi placă, să merg la școli

Și zilnic rugă să înalț, spre Dumnezeu. 

Cât de frumoasă mi-ai fost copilărie

Și cât de multe amintiri tu îmi aduci,

De tot ce-au fost,,năzbâtii " și greșeli

Și ,,partizani "jucând, fugind pe lunci. 

Eram trei buni prieteni, ca niște frați

Ce strașnici ,,ghidușii " zilnic făceam,

Pe care mama le afla de la vecini

Și pentru care ,,urecheli" primeam. 

Acum, nu pot să zic tot ce-am greșit

Că am o vârstă și parcă îmi e rușine,

Totusi, mărturisesc că-s mulțumit

Cu ce-am trăit, cândva și azi mi-e bine. 

............................................

Mereu mă-ntreb unde te-ai dus copilărie

Și mai tot timpul, de timp, eu sunt certat,

Ce-mi zice..ai suflet de copil,..copilărește

Și nu uita..talantul..ce Domnul ți l-a dat!

Vorbesc cu Tine Doamne 

Când apa o arunc pe față, 

Și mulțumiri înalț spre Cer 

Când ziua este...dimineață. 

Cartea deschid ca să citesc 

Un psalm și câteva versete,

Și cu smerenie ruga îmi zic

Împreunand a mele degete. 

Tot timpul am ceva să-ți cer

Uitând întâi să mulțumesc,

Pentru ce-am căpătat în viață

Și pentru clipa ce-o trăiesc. 

Dar asta-i firea rea a omului 

Ce-i mai mereu nemulțumit,

Și-n mod continuu se-ntreabă

De ce talant doar unii au primit. 

Să știi Tu Domnul meu Cel Sfânt

Că uneori eu cred că nu m-asculți,

Dar asta e că am pierdut credința

Și păcătoși am devenit prea mulți. 

În Tine-mi pun a mea speranță

Să-mi vindec mintea rătăcită,

Să pot să merg pe calea dreaptă

Iar viața să mi-o țin...neprihănită!

Din nou mă uit la poza ta

Care atârnă pe un perete,

Pătrund în ascunzișul ei

Și simt mulțimea de regrete

Desigur e portretul mamei

Pe când era în casa noastră,

S-a înălțat dar ne veghează

De sus și jos de sub o piatră

Cândva stăteam uniți la masă

Și așteptam să fim serviți,

Cu bunătăți din cele-alese

Și Doamne cât eram de fericiți

Și nu erau din cele scumpe

Și doar un borș și o friptură,

Făcute din găina de la țară

Gustoase de-ți ploua în gură

În timp cu toții am plecat

Pe unde ne-a dus destinul,

Și ne-ntâlnim de sărbători

Așa cum face tot creștinul

Cu lacrima udăm mormântul

Și-ți spunem ce dor ne este,

Și cu tristețe acum înțelegem

Că viața toată-i...o poveste!

Nu scriu să-mi arăt măiestria

Nici c-aș dori să fiu mare poet,

Și doar visez să-mi traduc visul

Fără vreun merit de-a fi profet

Și cine în viața asta păcătoasă

Nu își dorește visul împlinit?

După ce luptă dreaptă el a dus

Cu sine și cu cei ce i-au greșit

De când mă știu eu am visat

Să am aripi să pot să zbor,

De sus să văd și să-i salvez

Pe toți acei ce fără vină mor

Dar cum și visul e visare

Și ne sculăm dezamăgiți,

Trezit îmi zic că nu se poate

Ca om să-nvii pe cei muriți

Voi lăsa visul să mă-ndrume

Cât va rămâne în somnul meu,

Să nu greșesc în astă lume

Iar omul..cum hotărăște Dumnezeu!

Te chem, dar nu vrei să m-auzi,

Și simt cât de departe-mi ești,

Cred că tu ceva mie-mi ascunzi,

Motiv găsești să nu-mi vorbești

Nu știu de ce privirea-mi ocolești,

Și ești mereu cu ochii în pământ,

Doar zi-mi că încetezi să mă iubești,

Și că iubirea a fost o frunză-n vânt

De vrei să pleci, nu stau în calea ta,

Voi înțelege că ai găsit pe-altcineva,

Și unde...poate îți vei găsi fericirea,

Ce nu se află la mine și...altundeva

Nu-ți voi aduce niciun fel de acuze,

Și dimpotrivă sincer îți voi mulțumi,

Și de-i nevoie, voi prezenta și scuze,

Că n-am știut prea bine a prețui/iubi

.............................

A fi îndrăgostit de cineva e minunat,

Și să primim iubire cu toții ne dorim,

Și ce frumos este când omu-i binecuvântat,

De Cel de Sus, ce ne îndeamnă...să iubim!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

navighez pe același fluviu învolburat al timpului

în bărcuța mea denumită viață

valurile mă poartă în toate părțile

se prăbușesc peste mine

abia mai reușesc să scot apa sărată din barcă

albatroșii desenează cu cretă pe cer rute de zbor imposibile

pe care nu le vor urma niciodată

imensitatea aceasta albstră din jurul meu și a iubitei mele

Maria

îmbrățișează senzual aproape tot infinitul de dinaintea ochilor noștri

îl sufocă

nu mai poți arunca un ac dincolo de linia orizontului

cineva a împins un zid de sticlă opalescent între spațiu și timp

nu vom ajunge niciodată la țărm îmi zice Maria

la noapte vom face dragoste la lumina stelelor și a aurorelor boreale

vom procrea dint-un instinct ancestral

într-o lume sinistră a lui Poisedon

fără țărmuri

era glciară a început

peste o mie de ani cineva ne va elibera din strânsoarea de gheață a sărutului lui Brâncuși

și ne vor reda pietrei

există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă

și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața

în zori

ar fi cumplit

mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri

deformate grotesc

într-unul singur

nu m-ar mai cunoaște nimeni

nici chiar eu

în fiecare zi mă privesc în oglindă

încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte

odată cu ultimul vis

.

e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi

care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi

.

mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri

niciunul nu seamănă cu celălalt

imaginea lor mă urmărește obsesiv

pe o tablă de șah cu piese de sticlă

ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii

(traversată de un șoarece)

în creier

.

e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni

încât mi se strepezesc dinții

.

o parte din mine adună cu obsesie

chipuri de oameni

o altă parte le-ngroapă în memorie

sau le șterge

nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri

nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă

și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…

De multe ori mă-ntreb pe mine

Oare astăzi am făcut vreun bine?

Și repede și cu retorică răspund

Din păcate, alții îl fac pentru tine!

De multe ori aș vrea să înțeleg

De ce eu oare nu le știu pe toate?

Și-n fiecare clipă învăț câte ceva

Chiar de am studii și multă carte!

De multe ori nu pot să înțeleg

De ce-ntre oameni e atâta ură?

Când Domnul ne-a făcut și spus

Iubiți-vă unii pe alții fără măsură!

De multe ori cad în minciună

Dorind un adevăr s-ascund,

Și mult mai țin să nu se afle

Cobor cu el până-n mormânt!

De multe ori mă simt un visător

Și cred că lumea pot să o îndrept,

Dar când din somn eu mă trezesc

Accept, că doar în vis sunt înțelept!

Și de puține ori simt bunătate

Prietenie, dragoste la oameni,

Mult mi-aș dori să dăruim iubire

Iar fericirea..nicicând pe..galbeni!

Noaptea, apare la geam

arunca fulgere-n Satan

cerul plange prin vai

scurma urme-n noroi

arde focu-n ploi

formeaza tornade si sloi

ma stinge

cu caterul ma frige

așa cum raza de lumină albă uneori

(trecând din întâmplare printr-o prismă moartă),

se sparge în o mie de culori,

la fel privirea ta, iubito, nu are altă soartă.

te recompui bizar mereu sub alte predicate,

(nimic, până la urmă, comun ideii de frumos!)

și te încurci în geometrii din cele mai ciudate

din care nu lipsește carnea și fiecare os

din fața ta doar două cercuri paralele

(ochii, probabil, rotunzi ca bobul de orez!)

apoi  triunghiul dintre ele

(un fel de nas!) și-o gura, sub formă de trapez

mai jos, un gât prelung, precum un cap de hidră

(două triunghiuri puse vârf la vârf)

care apasă nefiresc pe o clepsidră,

anume chiar pe propriu-ți stârf*

doar tibia ca un cilindru mic

ușor concavă,cu-ncovoiri de scut,

cu toată geometria asta de nimic

încă îmi dă fiori și-mi amintește de-nceput

*stârf= stârv                                        

Culeg din litere boante
călărite prin facere,
îi spun maşinii
că eu sunt Omul,
rebus de semne,
noapte de funcţii,
ard amprentele,
inundă biţii,
matrice în matrice,
fereastră dreptunghiulară,
scuipă cu negru,
alungă lumina,
cuget sinusoidal,
mulţime de cifre
pierdute-n zerouri
curg prin tăblie,
unul simbolic,
stare supremă,
aprinde zvâcnirea albastră
de serviciu.

Doar poemele
se nasc în vecinătăţi
cu frontiere tremurânde
de dorul infinitului,
caută rime
în podul uitărilor
zăvorâte,
bat ritmul
în urmele strivite
de paşii dansului.
Ele, poemele,
aştern hârtia
sub vârfuri schiloade
de sentimente.