Pentru-a tale proprii patemi
Eminescu nu are nevoie de publicitate ieftină
Eminescu e Eminescu în toate inimile
a posta o fotografie cu el din cele zece-cincispreze
care tot circulă
este o impietate
nimeni nu-ți dă dreptul să-i tulburi memoria
să lași impresia că-i faci o favoare
din postura aceasta de imitator jalnic
cu recenzii plătite
și ochi dulci
de erudit
parcă tot mai nimerită este o clipă de reculegere
tainică...
Poems in the same category
Acorduri de furtună
Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini
Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag
Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el
Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.
De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.
Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma
Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata
Orașul pierdut
de când tot plec și mă întorc
gândurile mele au devenit o povară
le-am lăsat ocolo
în urmă
pe țărmurile însorite ale Atlantidei
printre păsări galbene care stau într-un picior
sprijinind cerul
aici toate păsările sunt galbene,
galbeni sunt și ochii de după perdelele galbene
mișcate discret
casele
frunzele copacilor
câinii din fața ușilor
părul copiilor care bat mingea,
chiar și lebedele de pe lac sunt galbene noaptea
undeva arde un foc tainic cu flăcări galbene
simt că și viața mea este galbenă
că mi se scurge printre degete
cine a spus că Atlantida este un vis
n-a simțit zbuciumul disperat al Gibraltarului
dogoarea Marakeshului
nu departe de locul acela
înveșmântat în galbenul inconfundabil al Saharei
unde îmi ancorez bărcile
am văzut doi tineri îmbrățișându-se apoteotic
mai încolo
câțiva cocori cu gâturile întinse peste Alantic
își disputau cerul
cândva am să revin pe țărmurile misterioase
ale Atlantidei
să-mi iau înapoi gândurile și viața risipită
în excesul acesta sumbru de gri
în care încă îmi mai devorez liniștea…
Povara averii
De ce trece toată viața-n van,
Mai mereu în goana după ban?
De ce trebuie să suferim atât,
Neputând să-i punem punct?
Of, tu ban nenorocit,
Multe familii ai făurit,
Doar pe interese nebune,
Pentru tine și avuție.
De ce dezbini familii,
Despărțindu-i de-a lungul vremii,
Aducând doar durere și necaz,
Vieți trăite fără haz?
Iar, în al ispitei viclenii,
Tu, banul, ochiul dracului,
De ce aduci atâta durere,
Lăsându-ne fără putere?
Ce să facem noi,
Pentru a scăpa de voi,
Nenorocite hârtii colorate,
Să nu vă mai ducem în spate?
Și să ne regăsim fericirea,
În ale măreței iubiri taine,
Lăsând totul în voia sorții,
Găsind pacea-n lucruri mici.
Doar atunci vom simți libertate,
Scăpând de povara hârtiilor colorate,
Trăind viața cu-n suflet curat,
Fără de griji și fără de păcat.
Să uităm de-ale banilor ispite,
Să ne bucurăm de aceste zile,
Și să trăim măcar dată cu adevărat,
Într-o lume sinceră și demnă de admirat.
LUTIERUL ȘI PĂDUREA
La cântul lăuntric
Paltinul, de pădure s-a îndepărtat
Multe zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure a plecat…
O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.
Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii, cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!
Reproșuri
Doamne
strig în pustiu
de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului
să nu-mi văd propria durere zbătându-se
ca o cobră între colții mangustei
ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere
în culorile calde ale dragostei
sau în cele reci ale urii
să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor
strălucind în toate culorile curcubeului
să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi
și să îngropi îndoiala
Doamne
de ce-ai creat cuvântul înaintea minții
și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii
unde ai îndesat și sufletul
de ce-ai făcut din om
cea mai neverosimilă formă de viață
într-o lume la fel de neverosimilă
și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți
după chipul și asemănarea Ta
vai
cui prodest...
Other poems by the author
Strada Erorii
Cel care sunase la uşa firmei sale de apartament, un bărbat de vreo cincizeci de ani, înalt şi voluminos, cu o faţă rotundă, ca un pepene, şi doi ochi minusculi, iscoditori, se arătă iritat de întîrzierea cu care i se răspunse, motiv pentru care îi îndesă cetăţeanului o legitimaţie sub nas şi dădu să intre pe lângă dânsul, împreună cu alt bărbat, ceva mai scund, dar la fel de impetuos.
- Uşurel, domnilor ! le zise omul blocând intrarea. Cine sunteţi şi ce doriţi, dacă nu vă supăraţi ?
- Comisar Ghiţă Volbură de la Garda Financiară !
- Comisar Vasile Carabăţ tot de acolo ! Suntem în control !
- Şi ?
- Cum adică „şi” ? se enervă primul înroşindu-se la faţă. Dă-te la o parte ca să putem intra !
- De ce să intraţi ?
- Să-ţi verificăm firma, omule ! Nu este aici sediul firmei „Fără Nume” ?
- Cum adică „fără nume” ?
- Aşa cum auzi, răspunse celălalt răsfoind nervos filele unui dosar. „…S.C Fără Nume SRL, din Aleea Furorii nr. 19, administrată de Sebastian Stăncescu, apartament 25 !...”
- Aici e Aleea Aurorii nr. 19 !
- Totuşi pe uşă scrie Sebastian Stăncescu, apartament 25 !
Omul ridică din umeri.
- Este posibil ca pe Aleea Furorii să mai exisă unul cu acelaşi nume şi cu acelaşi număr de apartament ! Eu sunt ofiţer de credit la bancă şi n-am fost niciodată administrator de societate.
- ?!
- Mai doriţi şi altceva ?
- Să fiţi foarte atent, îl sfătui primul bătând în retragere, fiindcă individul pe care-l căutăm foloseşte identităţi false, cumpărând şi abandonând societăţi cu datorii uriaşe la stat ! Escrocul operează în zona aceasta de ani de zile ! Grijă mare la acte !
Imediat ce închise uşa în urma comisarilor Garzii Financiare, cu care se complimentase reciproc, omul chemă un taxi şi nu mult după aceea coborîse scările cu mâinile în buzunare.
- Pe strada Furorii la nr. 19, X6 !
- Nu există nicio stradă cu acest nume ! îi zise taximetristul încruntat. Așteptați să întreb la dispecerat!
Centralista îi ceruse să aștepte „o clipă”.
- Dacă ești pe Erorii, îi explică ea,fă stânga la intersecția cu strada Răzorii, apoi la dreapta pe strada Tumorii și din nou dreapta pe Aleea Terorii, care te scoate în
strada cu sens unic a Furorii, așa că la întoarcere mergi înainte pe strada Duhorii, faci stânga pe strada Rumorii, care te scoate din nou în strada Erorii, unde te așteaptă doi comisari de la Garda Financiară ! Pe Furorii nu există nici un bloc cu inițiala asta !
- Du-mă atunci la Y6 ! spuse Stăncescu zâmbind.Mereu le încurc !
Nu găsiră, desigur nici inițiala Y, iar ciudatul client se hotărâse brusc să coboare la C6, plătind mai mult decât generos cursa.
- Te mai rog ceva,îi spuse el taximetristului înainte de a intra în scara blocului. Transmite-le celor doi comisari de la Garda Financiară să mă caute și pe strada Sudorii !
Cântec de sirenă
E greu să definesc acest sentiment misterios de dragoste
față de lucruri și oameni
probabil pentru că nu putem trăi unii fără de alții
dar parcă mai e ceva în plus
inima
care operează cu alte unități de măsură
ascunse la Facere
precum frumusețea
armonia
intuiția fără cusur
lumea văzută de spirt fără inimă e cât un grăunte
omul care e modelul perfect pentru toate cele ce sunt
trebuie să cântărească faptele vieți
natura
Universul în toată splendoarea lui
dincolo de puterea de cuprindere a ochiului
cu inima
în unități de simțire lambda
un amestec ideal de suflet și inimă
care întreține la parametrii normali ai vieții
arderea…
Grosso modo
forma mea se schimbă în fiecare zi
după cum răsare Soarele
sau cântă păsările
încerc zădarnic să rămân în mine
în omul de-acum
să șterg cu buretele înmuiat în apele Timpului
memoria mea asimptotică
ancestrală
acea de vânător
de culegător de fructe și scalpuri
sărind din epocă în epocă
din genă în genă
și regăsindu-mă mirat pretutindeni
în tot ce-am fost de-a lungul milioanelor de ani de istorie
adunat la un loc
într-o arhivă a evoluției
digitalizată
inaccesibilă înțelegerii mele
împovărătoare
infiltrându-se insidios
în locurile mele de restriște
în arborele meu genealogic de la Facere
desconspirînd omul cavernelor
canibalul
regele zeu al Egiptului
creștinul din amfiteatrele romane
sfârtecat de leii
gladiatorul nemilos
migratorul sălbatic
maiașul înfrățit cu civilizațiile extraterestre
renascentistul îndrăgostit de arte
internautul perplex și extatic
da
forma mea trece prin toate furcile caudine ale minții
într-un joc ocult de abstragere secvențială a realității latente
din mine
care mă înspăimântă
descoperind îngrozit că n-am fost niciodată singur
în măsură să-mi asum viața
n-am făcut decât să mai adaug un capitol în acest fișier cosmic
deschis cu mult înainte de naștere…
Defulare
În mintea mea există mai multă mișcare decât în afara ei
gândul sfidează logica
gravitația
nivelează spațiul și timpul
se deghizează în fel și chip pentru a trece dorința ascunsă
dincolo de vămile sufletului
creează visul eliberator
înăuntru visului
Elena nu mai e o enigmă
ne-am iubit de o mie de ori
într-o mie de constelații din Calea Lactee
fără rost
chiar dacă am dormit ca un prunc
toată noaptea am golit coșul cu dorințe neîmplinite
din catacombele minții
dându-le aripi
iar în zori m-am adunat din resturi în mine
ușor și zglobiu ca un fluture
Filogenie
A deveni
altfel spus a te ridica în picioare în același genom
în aceeași sămânță eternă
între cei 46 de cromozomi
așezând o primă cărămidă a vieții
(care nu se numără!)
apoi încă una
și încă una
până când ajungi la ultima
cea a Meșterului Manole
și-a Anei
(care poartă blestemul Creației!)
milioane de femei se aud gemând tânguitor
în ziduri
în mitocondrii
prea mult zbucin pentru doi ochi
și-o inimă
tânjesc după chipul aureolat a lui Hristos
după minunea celor cinci pâini de orz
și doi pești
și nu încetez să mă mir de trecerea fabuloasă a denisovanilor
acum zeci de milioane de ani
care violaseră toate aborigenele din Australia
până în Malaezia
și-și lăsaseră AND-ul pe malurile nisipoase ale Pacificului
zigotul încă-și mai caută mama
( aceeași mamă comună
de la care a moștenit cele patru litere
A,C,G și T
irepetabile în altă secvență
decât cea primordială!)
femeile absorb celule vii de ADN ale bărbaților
Maria
Sfânta Fecioară și șoricelul Kaguya
două secvențe de ADN rătăcite….
Vacanță
am văzut de departe cum femeia se prăbușește cu fața-n nisip
aproape de valuri
nu mai era nimeni pe plaja la ora aceea
singur am întors-o
i-am făcut respirație gură la gură
i-am scos sutienul și am presat-o cu podul palmei pe piept
cum învățasem la un curs de prim ajutor
în clasa a zecea… umană
pe-un manechin din plastic
eram disperat că uitasem telefonul mobil în hotel
și nu puteam suna la „urgențe”
mă rugam la toți sfinții și dumnezeii din cer
să nu moară
.
zadarnic
.
unul din noi pierduse lupta cu viața
.
nu mai avea niciun rost să sun la 112
mă gândem în timp ce călcam de două ori într-un loc
și aruncam la fiecare pas câte o privire în urmă
era chiar riscant
cineva ar fi pus o mulțime de întrebări incomode
la care eu n-aș fi găsit prea multe răspunsuri
.
cine era
de ce eu
chestii din astea
.
”doar n-o să mă lași tocmai acum”
îmi strigă femeia căzută-n nisip
și se ridică-n picioare
„ te-am amăgit”
.
de necrezut
.
rămăsesem țintuit de stupoare ca un cui într-o scândură
.
a doua zi m-am trezit într-un pat de spital
era încă noapte
o femeie liliputan îmi înfigea un ac de seringă în braț
iar alta răsturna peste mine
un coș cu gândaci și păianjeni
.
„mai bine lăsați-l să numere nasturi”
reverberă un glas cavernos din înalturi…