Diezi

Nopțile calde nu sunt departe

Stele, valuri, sclipiri pe nisip

Zâmbete, șoapte, doruri

Fiecare zi mă duce mai aproape 

De vara care mă așteaptă

Cuminte, așezată pe nisip

Oh bun găsit singurătate,

Bun găsit noapte... 

Ce aș visa

Printre stele să ne dam întălnire 

Împreună să fiim,

Alaturi să zâmbim,

Să zburăm,

Să visăm,

Să ne alintăm,

Precum niste copii mici 

Și inocenți 

Noi iar de am fii...

Frica și oboseala să înlocuim 

Cu bucurie și armonie 

În liniște să ne ragăsim 

Pe malul mari să zăbovim 

Și numai nisipul fin 

Secretele să ni le știe 

Căci precum bine vezi

Numai valurile 

Gentil ating nisipul 

Și în larg amintirile fug

Precum rasul gingas 

Pierdut în vânt 

Când ne am văzut 

Și iar ne am spus 

Rămas bun 

Desculţ printre leşuri umane,

Tresalt la un icnet de viaţă,

Mârâie un mort la ale mele ciolane,

Carnea-i se scurge de pe mâini, de pe faţă.

Sub tălpi, oase se sfarmă,

Tremură viermii sub ele,

Luna trage să adoarmă,

Vârcolacii urlă la stele.

Pe cruci tolăniţi ca în baruri,

Demonii sânge rece consumă,

Vântul adie în valuri,

Aducând mirosuri de ciumă.

Holbaţi şi cu spume la gură,

În biserici se bâlbâie popi,

Moartea se plimbă-n trăsură,

Sfinţii se ascund pe sub gropi.

Plouă cu foc şi tămâie,

Trâmbiţe răsună-n bolta cerească,

Din soare o lumină verzuie,

A început livid să lucească.

În taină se ascund femei,

Pe sub mireasma florilor de tei,

Acum că bine eu te știu,

M-aș îngropa în carnea ta de viu,

Și m-aș ascunde sub pietrele din drum,

Duios să calci cu dulcele-ți parfum,

Subit să mă prefaci în scrum,

Să-ți mângâi glezna și să-ți spun,

Amorul meu de om nebun.

În timp ce tu valsezi prin casă,

Îmbătrânește rochia de mireasă,

Iar eu prin geam privesc holtei,

Și-atât de frig e-n ochii mei...

În taină se ascund femei,

Pe sub mireasma florilor de tei,

Fântâni de lacrimi am sub pleoape,

Și numai luna vine să se-adape.

Îngerul îngenuncheat plangea,
Iubirea nu o mai atingea,
Dupa ea se uita nedumerit,
Dar era de negăsit.

Din ochii verzi ca măslina
Curgeau lacrimile amare,
Se uita, nu gasea straina,
Ce candva era o chemare.

mă gândesc tot mai des la viața mea  simplă

mutând ulcioarele cu rouă neîncepută

dinspre ieri

înspre azi   

pe aceeași masă rotundă a zilei

unele dintre ele sunt ciobite

cu torțile rupte

au fisuri longitudinale sau transversale

lutul mai crapă

se știe doar că ulciorul

nu merge de multe ori în viața aceasta

la apă

mereu ți se întâmplă câte ceva

neprogramat

o pisică neagră îți taie calea

de exemplu

și-ți murdărește cu spaimă

toate geamurile

iubita îți cade pe scări

și-și rupe unghiile

cui să te plângi

pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor

susceptibile de a se produce într-o viață de om

acestea sunt pierderi infinitezimale

acceptabile

pornind de la un anumit număr de variabile

și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene

tot acolo ajungi

.

mă gândesc tot mai des la viața mea simplă

acordată după corzile fermecate ale cerului

dincolo de cheile muzicale cunoscute

îți mai amintești când ai apăsat  prima clapă a clavirului

do

mi-ai apăsat de fapt pe inimă

sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele

și ai râs

mi-ai deschis porțile ferecate în lumină

ale Nirvanei

și mi-ai dezlegat aripile visului

în care nici acum n-a murit zborul…

într-o lume tăcută a obiectelor

a cuvintelor

a florilor

Maria

întruchipează excepția

ieșirea lucrului din abstract

din imobilismul acela dramatic al formei

denumită lebădă uneori

după aspectul aerodinamic al corpului

și aripi

Maria este o formă mișcătoare pe roți

la fel de însuflețită ca o femeie

oamenii de știință au descoperit forme de viață

în piatră

Eeistein în cuantica gândului

Maria mea are suflet

trebuie doar să învârt cheia în contact

să apăs pe accelerație

scenariul acesta l-am mai citit undeva

cu milenii în urmă

cineva își imaginase Cosmosul

ca pe o formă abstractă de relief

mai accesibilă decât cerul

de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi

deghizați ca niște actori de mâna a doua

în lucruri…

sigur îmi umbli prin creier
ca printr-un amvon
știai dinainte că la ora aceasta îmi beau cafeaua
acolo sus, în balcon,
la fereastră,
din aceeași ceașca albastră
pe care mi-ai dăruit-o cândva
nu mai știu când
și cu ce prilej,
îmi amintesc însă că purtai o rochie bej,
mai știai că-mi fumez țigara de foi dimineața devreme
sub bec
și că număr toate trenurile personale
care trec,
nu ți-a fost greu să refaci drumul Golgotei,
să vii înapoi,
să-mi rătăcești printre gânduri o vreme
și să-mi înfigi cuțitul în spate apoi…

sigur, îmi umbli prin minte, în întuneric,
m-ai disecat pe-ndelete, c-o răceală de medic,
mi-ai umblat cu bisturiul prin carne
în modul cel mai abject
cu putință,
de unde mai vrei dragoste acum
când sunt un cadavru
și n-ai vrut când încă mai eram o ființă?

Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele

începând cu unu

care era chiar el

toate celelalte numere începeau de la doi

și se supuneau principiilor matematice de bază

adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii

unu însă făcea excepție de la regulă

nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți

orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start

fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur

prin moarte el a rămas tot unu

o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor

cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi

iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic

cred

capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer

nici dansul nocturn al melcilor

matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe

nu face nimic

într-o astfel de relație unu rămâne tot unu

sau una

Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie

nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...

ceva mă ține ferecat între zidurile temii

atunci când îmi desfac  gândurile

precum niște aripi uriașe de vultur

toate declarațiile mele de dragoste se întorc de fiecare dată

la capătul pistei

ca un avion cu reacție care nu se poate desprinde de sol

nu mă ajuți nici tu de la manșă

nici vântul potrivnic

singurul prieten credincios îmi este

instinctul

chiar dacă-mi înfige pumnalul în inimă

și-mi omoară speranța

el știe ceva ce mie îmi scapă

alinierea primejdioasă a planetelor

de pildă

sau dispariția subită a energiei în Cosmos

care ar pune Universul pe linie moartă

nu știu

eu îmi ascult înainte de toate inima

(aflată în dezacord cu spiritul!)

și nu-mi explic nicicum opinia ei separată…

dimineața asta e ca o lacrimă pe obrazul zilei

aproape că-mi dau și mie lacrimile

lumina ei mi se furișează în suflet

ca o femeie sfioasă

care dă cearșaful deoparte

și-mi pune capul pe inimă

în timp ce eu privesc uluit pe fereastră

cum apar

încet-încet din noapte

lucrurile cunoscute

copacii

păsările viu colorate

femeile somnoroase care-și plimbă câinii blegi printre blocuri

insectele cu instincte morbide

din conhortele înspăimântătoare ale morțiii

bufnițele alergice la culoarea albatră a cerului

furnicile care nu dorm niciodată

coțofenele îndrăgostite de propria imaginea din oglindă

fulgul de nea în cădere liberă

căruia îi trebuie aproape o oră să atingă Pământul

liliecii rătăciți în zori cu picioare atât de subțiri

încât mai au nevoie și de aripi

conform Genezei găina a apărut înaintea oului

ne amintește în fiecare dimineață cocoșul

așa cum ziua a apărut înainte dimineții și nopții

ca să nu mai orbecăim cu ochii deschiși prin jungla incertitunii…