Metefizică

la capătul drumului nu mai există nimic. despre cer nici nu poate fi vorba. cerul  e doar o iluzie cum ne spun oamenii de știință. cele lăsate în urmă la fel. nu-s decât niște imagini într-un stik de memorie. dimensiuni  mnezice de prisos. ce mai poți face cu aceste imagini abracadabrante la capătul drumului? acolo unde trecutul  prezentul și viitorul se întâlnesc într-un punct. acolo unde lumina și întunericul se anulează receproc și unde speranța abia mai pâlpâie ca o lumânare în mâinile protectoare ale unui Dumnezeu intangibil.  singurul care se mai gândește la tine. la sufletul tău călător aflat mereu în căutarea altui corp liber. de trăit. trecând succesiv dintr-o viață în alta. supravețuind morții. și te așezi pe ultima bancă. nu că ai fi ostenit. nu te întreabă nimeni dacă ești ostenit. la capătul drumului dăinuiește o regulă strictă. nu poți să mori la întâmplare. nu. trebuie să-ți aștepți rândul. să ai bănuțul de aur în palmă pentru vămi. acolo nu există o zonă liberă de acces. Un Spațiu Schengen. toată lumea se încolonează supusă la porțile Înaltei Curți de Casație a păcatelor. fără nicio excepție…

nu poți spune tu

muritorul de rând

cu mâna pe inimă

că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu

de rugăciune al omului singur

denumit Gând

doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat

ca niște borne kilometrice

de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul

din păcate

dumnezeii lor

fără niciun reper verosimil

sunt tot atât de infiniți

precum infinitul

(nemărginit la capete!)

un fluviu spumos de întuneric și lumină

revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal

a cerului

peste toate sfâșierile noastre metafizice…

nu știu ce mă enervează mai mult

fake news-urile pe care liberalii

și „salvatoriii” României

mi  le bagă pe gât

de  la tejgheaua cu ștevie a opoziției

sau correct news-urile marilor zilei

încărcate de culpabilitate și obsesii compulsive

de la prânzul cu bucate alese al Puterii

habar n-am

cert e că mă enervează bucătăria moleculară

a neamțului

răspopit

pe cârca și sângele inepuizabil al poporului

în fapt

o banală „spumă” de castraveciori murați

în oțet

introdusă într-un tub „spray”

care devine pufoasă

datorită presiunii care o împinge în afară

nu-mi imaginez ce-ai face dacă într-o zi te-ai regăsi în altă inimă

într-o formă de agregare bizară

necunoscută

la fel de greu mi-ar fi să privesc doi oameni mergând pe stradă

adunați  într-un gând

ca doi frați siamezi uniți în zona capului

într-o singură calotă craniană și două creiere

.

dar aș putea înțelege

.

distanțele care ne despart se măsoară între cel puțin două inimi

aflate la o distanță x față de un punct y

apropierile nu

țin de geometria euclidiană a  inimilor

(printr-un punct al inimii nu poate trece decât o singură dreaptă

paralelă cu altă inimă)

de juxtapunere

de simpla  alăturare a inimilor

fără să fie nevoie de nicio conjuncție

.

nu cred în erori probabilistice ale creației

cum ar fi Legile  lui Murphy

moartea creierului unui siamez

de exemplu

nu profită celuilalt

insinuarea inimii tale în inima mea

nu înfrânge adversitatea spiritului meu

.

dar nici nu-i trezește entuziasmul…

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

mușcătura lui Cerber e ca o semnătură pe gleznă

a morții

bătrânul Charon nu mai vede dincolo de maluri

și-mi  refuză bănuțul de aur

ca să trec Styxul

lăsându-mă zombi

nici om

nici înger

un fel de mort viu

strivit între două lumi închise ermetic

dac-aș putea mi-aș răcori nemurirea cu sângele tău

în semn de dragoste

dar nu pot

mușcătura otrăvită a lui Cerber mă arde cumplit

în flăcările nimicitoare ale disperării

zdrobește

iubito

porțile vieții ferecate în lanțuri

și vino s-alungi  vulturul care-mi sfâșie inima….

Am strâns atât de tare ștreangul greu și rece,

Că ochii mei, în lacrimi, mă rugau să plece,

Plângeau de milă chipului pierdut în fum,

Ca doi străjeri ai morții rătăciți pe drum.

Iar inima, bătând încet și speriată,

Mă întreba în noapte, slabă și uitată:

„Unde te duci? Ce abis te cheamă iar?

De ce-ți prefaci viața în cavou și jar?”

Și camera tăcea ca o biserică pustie,

Cu umbre lungi crescând pe zid poerdute,

Iar luna, spânzurată palidă-n tavan,

Părea un ochi bolnav al unui Dumnezeu bătrân și van.

Atunci am înțeles... cu groaza unui sfânt...

Că omul moare întâi încet, pe dinlăuntru, frânt,

Și-abia apoi își lasă trupul greu să cadă…

Ca frunza unui pom uitat de iad în stradă.

 în zori m-am trezit cu tot cerul albastru peste mine

cu Soarele sprijinit de-o tâmplă, iar Luna de cealaltă,

mă învăluiseră toate constelațiile despre care-mi povestise bunicul

cu o seară-nainte,

Carul Mare tras de cei doi boi speriați din cauza unui  urs ,

Carul mic, un fel de grapă de nivelat, în jurul căreia se învârtea tot cerul,

Ursele,

Pleiadele sau cele șapte surori nefericite,

bunicul  nu auzise despre Hisperiade, despre Hyas, Zeus sau Dionysos,

el vedea doar o simplă cloșcă cu pui,

Hyadele în  forma de V,care se văd  în lunile ploiase de noiemmbrie

și mai, Ploioasele,

mai puține decât cloșca și puii bunicului,

Scaunul lui Dumneze , cinci stele în formă de W, pentru odihna celestă, însă nimeni nu aflase nimic despre lacrimile reginei Cassiopeea, care-și plânge frumoasa fiica, Andromeda, devenită consoarta lui Perseu,

aflată alături de dânsa pe cer, într-un pătrat  strălucitor,

Vânătorul , adică Orion, plecat în căutarea Pleadelor, trei stele în linie, aliniate perfect cu piramidele din Gizeh și cele din Teotihuacan și având legătură cu Osiris, zeul Morții, înconjurat de Câinele Mare și Câinele Mic, care-l însoțesc pe vânător în lupta cu Taurul, cărora li se alătură și Iepurele,

Sfătuitoarea sau Triunghiul de vară – poarta stelară, care deapănă cele mai frumoase povești cosmice,

Soarta, celălalt triunghi, al iernii,

Pisices, Peștii, șapte stele în cerc,amintind despre Venus și Cupidon, care se transformaseră-n pești pentru a scăpa de monstru Typhon și anunțând echinocţiul de primăvară,

bunicul mai văzuse și altele constelații, pe care le văd toți oamenii, de altfel,

Porumbelul, Dulăul și Cățelul, Balena, Țapul, Arcașul și Scorpia,

Cântarul, Fecioara, Calul, Sarpele, Hora, Vizitiul sau Jgheabul Puțului,

dintre toate îi plăcuse Nebuloasa din Andromeda

unde mi s-a părut că-l văd astă noapte făcându-mi din mână

dintr-o caleaşcă trasă de îngeri…

diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.

Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.

Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.

Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.

În mine curge puterea unui Taur,

Semn al încrederii și al dorinței de a fi autentic.

Sunt stânca pe care mulți se pot sprijini,

Dar și forța ce nu poate fi îngenuncheată.

În ochii mei strălucește hotărârea,

Ca un soare ce răsare pe cerul senin.

Sunt pasional și loial în tot ceea ce fac,

Cu o determinare ce nu cunoaște sfârșit.

Ca Taurul, simt legătura cu natura,

Mă hrănesc din frumusețea ei și o apăr cu demnitate.

Sunt pământean, ancorat în realitate,

Dar am și o latură sensibilă și tandră.

Îmi plac lucrurile simple, dar pline de substanță,

Și caut stabilitatea într-o lume mereu schimbătoare.

Ca Taurul, mă bucur de confort și lux,

Dar știu să prețuies În mine curge puterea unui Taur,

Semn al încrederii și autenticității.

Sunt stânca pe care mulți se sprijină,

Dar și forța ce nu poate fi înfrântă.

Ochii mei strălucesc de hotărâre,

Ca un soare pe cerul senin.

Sunt pasional și loial în tot ceea ce fac,

Cu o determinare fără sfârșit.

Ca Taurul, simt conexiunea cu natura,

Mă hrănesc din frumusețea ei și o apăr cu demnitate.

Sunt ancorat în realitate, dar sensibil și tandru,

Îmi plac lucrurile simple, dar pline de substanță.

Caut stabilitate într-o lume mereu schimbătoare,

Mă bucur de confort și lux ca Taurul.

Dar știu să prețuiesc lucrurile cu adevărat importante,

Iar zodia mea mă inspiră să fiu puternic și autentic.

un dumnezeu modern si tolerant

se plimbă-n voie

prin toate canalele televizorului.

publicul e satisfăcut

că pâinea și circul

au fost-nlocuite

cu drogurile și jocurile video;

zâmbind,  e de acord

că rugăciunea-i doar

un act de intimidare a utilizatorilor

de servicii.

Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:

Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.

Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași

Față de-acei buni camarazi și părtași,

Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,

Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,

Care întins stă ca un pod de porunci,

Drum deschizând pentru vecia de-atunci.