Gânduri 5

lumină

fremătătoare empatică

deslușind fraternizând vibrând

la suferința celor năpăstuiți-

oscilând viclenind mascând

ademenitoare ambiguă

umbră

Ai plecat în zori, fără cuvinte,

Dar lasă-mă să-ți spun ce n-am avut cuvinte,

Îți mulțumesc, căci tot ce sunt îți datorez,

Deși te-ai dus, în inima mea trăiești.

Aș fi vrut să mai rămâi, să stăm sub cerul clar,

Să-mi spui povești de viață, să-mi fii far.

Dar șoapta vântului acum e vocea ta,

Și-n amintiri, mereu vei fi aici, cumva.

Lumină-n noapte mi-ai fost, drum lin în zi,

Acum, în stele, ești acolo, undeva, la mii.

Te port cu mine-n suflet, te simt mereu aproape,

Tată, îți mulțumesc, și n-am să te uit, sub nici o noapte.

Era o dimineață rece, florile de august se stingeau.
Eu așteptam durerea ta să plece, amintirile prea rău ardeau.
Trecutul nu îl lași în urmă, la piept prea tare îl ții strîns.
Eu după tine ca o umbră, de timp și amintiri am fost învins...

Pierdute zile în cuvinte, dureri ascunse'n zîmbete pustii.
Si ochii cu tipare sfinte, înainte le vedeam în poezii.
Mă tem să pierd aceste clipe, de moarte mai puțin mă tem.
Insă totul se ruină, noi in trecut pierduți suntem.

un dumnezeu modern si tolerant

se plimbă-n voie

prin toate canalele televizorului.

publicul e satisfăcut

că pâinea și circul

au fost-nlocuite

cu drogurile și jocurile video;

zâmbind,  e de acord

că rugăciunea-i doar

un act de intimidare a utilizatorilor

de servicii.

Cât încã te mai poţi mişca,

Cât câinii te mai latrã,

Cât, încãlzind fiinţa ta,

Mai arde focu-n vatrã,

Cât bate vântul printre brazi,

Cât ploaia te mai udã,

Să te ridice-atunci când cazi

De mai găseşti vreo rudă,

Fii bucuros că poţi vedea

A soarelui lumină

Căci cetina bradului tău,

Spre vale se înclină!

                  ☆

Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,

Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",

Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,

Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!

Mam gândit, m-ă tot gândeam,

De ce tot fug după un ban,

Obligat să pup orice, oricine,

Sau să scot un fruct din mărăcine.

Să las sute sau mii  de șoapte,

Să m-ă străpungă zi și noapte,

Crezând că-s tare și vor trece,

Dormind în patul care-i tot mai rece.

Tulbur și liniștea gândului meu,

Care din mine sunt chiar eu ?

Prizonier între război și pace,

Înlănțuit de cicatrici și ace.

Ace, care încă dau imbold inimii,

Și pun ușor un scut mulțimii,

Rătăcind prin câmpuri de întrebări,

Cine e cel ce luptă în stări?.

Ești prea înzestrată de Zei

Să dai valoarea pe slugărnicie,

Să schimbi virtutea-n viciu,

Sinceritatea gândului-n nemernicie

Și licuricii în negri gândăcei.

Gândirea, simțurile și voința

În mii de fărâme mărunțite,

Devin mici cioburi ale vieții

Ce vor croi îndreptățite

Obstacolul ce va-nfrunta dorința.

Strângând mereu tot firmituri,

Puterea fizică și a minții

Se vor împrăștia-n neant.

Și vei afla că bucuria vieții

Ți-apare palidă și în frânturi.

E umbra ta iubite și nu te văd.

Și-aș vrea nespus să te revăd.

Să-ți spun cât de iubesc

Că am un dor de tine nebunesc.

Și mereu să ne îmbrățișăm,

Pe alei să ne furișăm,

Duși de un gând sublim

Și împreună veșnic să iubim.

La bătrânețe aș vrea să fim

Aici, tot la fel să ne iubim.

Să admirăm flori de salcâm

Tot aici pe acest tărâm.

Întoarce-te din neant la mine,

Trecutu-ți să nu mai pomine,

Și vei afla că-n veci, tu plecând

Poți vedea ce ai lăsat plângând.

În poiana plină cu flori,

Albinele au pornit dis în zori,

S-adune din sepale polenul

Și să împrăștie germenul.

Albinele culeg nectarul,

Stabilind cu grijă hotarul.

Se-ntorc la stup rând pe rând,

Cu polenul pe aripi zburând.

Ele se adună apoi în grup

Construind cămăruțe-n stup,

Unde hexagoane formează

Și un întreg fagure normează.

Faguri din a vremurilor aură

Ce trei milenii străbătură,

Aducând un dulce aliment

Ce are rol și de medicament.

Acest miracol al naturii

S-a creat și a dat omenirii,

Câte o picătură de miere

Bolilor punând bariere.

Dacă nu ar fi aceste insecte

Am întâmpina multe efecte.

Nu s-ar mai înmulții plantele

Și în poiană ar muri cuvintele.

Nectarul florilor dulce și auriu

Din alburiu, purpuriu și azuriu,

Nu ne-ar mai apăra imunitatea

Și nu ar mai exista varietatea.

Silueta blândă a vieții

Se-apleacă asupra sufletului,

Așa cum roua dimineții

Aduce împrospătarea aerului.

Speranța zorilor vieții însorite

Ce îți așterne tiptil în suflet,

Miresmele dulci și întinerite

Ale dorinței pornite din cuget.

Să nu-nvinuiești iar destinul

Că de-abia azi după atâta chin,

Poți iarăși să privești seninul

Și să nu te simți privită ca manechin.

Dar nu ursita-ți poartă vina,

Că n-ai văzut nici flori, nici stele,

Ci în principiile tale-i rădăcina

Căci ai omis să mai urci crestele.

O desfătare în serile lungi,

În clipele de relaxare,

Cu ochii minții să ajungi

Și să asculți freamăt de mare.

O liniște lăuntrică se naște.

Curând vei adormi visând

Un câmp cu un căluț ce paște

Și mii de fluturași zburând.

Lumini strălucitor aprinse,

Se-ntrezăresc la orizont.

Nouri albi și stele sunt cuprinse

Într-un dans dumnezeesc.

Nu trebuie să ne deranjeze performanța,

Pentru că noi nu suntem perfecți.

Nu trebuie să ne simțim mereu uimiți,

Pentru că întodeauna ne acuză rațiunea.

Nu trebuie să ne impresioneze durerea,

Pentru că nu suntem destul de puternici.

Nu trebuie să ne influențeze negativul,

Pentru că nu acționăm întodeauna pozitiv.

Nu trebuie să jucăm teatru pe scena vieții,

Pentru că nu ne-am îndeplinit rolul sortit.

Nu trebuie să ne afecteze calea destinului,

Pentru că nu-i înțelegem pe deplin menirea.

Trebuie să iubim mereu tot ce este viu,

Oricât de neajutorați suntem pe lume.

Să împărțim cu aproapele nostru binele,

Să înfruntăm cu ardoare sentimentele răului.