Cu orice preț
Sărutul tău mi s-a înfipt în creier
ca un cui ruginit
simt deja bacteria Clostridium tetani
agățată de un neuron
infectându-l
aroma de fruct exotic a gurii tale
încă mă urmărește
doctorul mi-a mai dat o lună de trăit
nimeni nu se încumetă să-mi facă o intervenție pe creier
cineva mi-a sugerat ca remediu hipnoza
altcineva ștergerea memoriei
însă niciuna dintre sugestii nu mă încântă
vreau să-l păstrez...
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 5 octombrie 2023
Vizualizări: 461
Poezii din aceiaşi categorie
Mi-e dor
Mi-e dor de vocea ta.
sa-mi spuna - Te iubesc
Mi-e dor de vocea ta
sa-mi spuna - Te doresc
Mi-e dor de tine - Te iubesc.
Așteptare
Am dat foc cearșafurilor noastre
Și le-am privit cum ard.
Le-am privit cum s-au făcut cenușă
din ceea ce de mult
ne îmbrățișa trupurile ascunse de necunoscutul zilei ce urma.
Le-am părăsit în camera noastră,
Le-am lăsat să fie devorate de creaturile nopților în care nu mai erai acolo.
Am rămas cu o cenușă mai dulce decât dispariția ta
Pentru că am putut privi așternuturile noastre prefăcându-se în nimic.
Tu, în schimb, nu mai erai când m-am trezit
Nu mi-ai dat dreptul de a te vedea plecând pentru ultima oară;
Nu mi-ai lăsat nici măcar vreun sărut sau vreo scrisoare,
altfel încă aș fi avut o bucată din tine în care mi-aș fi vărsat lacrimile.
Între timp, lacrimile au devenit râuri
Cu fiecare oră în care te-am așteptat
și nu veneai.
Râurile au devenit cascade
Cu fiecare seară în care te-am așteptat
și nu veneai.
Cascadele au devenit lacuri
Cu fiecare săptămână în care te-am așteptat
și nu veneai.
Lacurile au devenit oceane
Cu fiecare lună în care te-am așteptat
și nu mai veneai.
Rămâneam fără aer,
mă înecam,
și am decis să îți las amintirea să dispară în locul meu;
S-a scufundat împreună cu o parte din mine.
Cealaltă parte, însă, mi-a rămas
pentru că este singura parte care nu a murit încă din seara de când ai plecat.
Sa zbor
Si doar un zimbet
De-al tau si mi-e dor
Sa te cuprind ,sa zbor.
In al tau vint,
Sa fiu cu tine
Oricind la greu
Sa te-am alaturi
Mereu… In inima mereu
Rana deschisă
Rana deschisă,stinge-o cu scrum,
Fă-mi viața durere în ochii apuși,
Aprinde-mi visele și lasă-le în drum,
Stau într-un colț, tu stai în opuși?
Stau și plâng acum, un dor singuratic, un dor mai nespus,
Scriu versuri uitate,scriu versuri ciudate,
Tu pleci și zâmbești,în goluri expus,
Tu citești versuri udate,citești în vise vulgare.
Mai stau un minut,mai stau și o oră?
Mai stau să îți spun cum iubirea-i neroadă,
Tu pleci în ținut,tu pleci într-o horă,
Tu pleci să asculți cum iubirea-i baladă.
Iubirea
Numeroase gesturi mărunte
Mai presus de orice cuvânt,
O iubire sinceră pe care nu știu să o înapoiez.
Orice floare ți-aș aduce, ar muri,
Stelele sunt departe și nu le pot lua,
De aceea, a mea inimă vreau să ți-o dau
Și iubirea mea stângace
Ce va trece proba timpului!
colaj//7
seara-i pe sfârșite...
cercul se-nchide cu parada aurie
a faraonilor.
aripa-
unui ibis rărăcit,
umbrește indiferența
celor patru sfincși,,,,
neadormiți,
sub troienele
istoriei.
Alte poezii ale autorului
Et in Arcadia ego
iubito
am să înlocuiesc fiecare cuvânt de dragoste cu câte o bufniță
fiecare virgulă cu câte o pasăre liră
în locul punctului am să pun câte o buburuză
și pentru că am multe semne de întrebare
de mirare
de încântare
am să așez în dreptul lor câte-o mierlă
acolo unde se aude cântecul de singurătate al mierlei
sunt șanse să apară iubirea
fiindcă scrisoarea aceasta pe care ți-o scriu
înmuind penița în călimara inimii
nu-i despre păsări
nici despre cuvinte
este o scrisoare despre dragoste
sigur îți mai amintești penele albe
de pe Dealul Pântecului
(deasupra căruia nu zburau niciodată păsări!)
bunica ne spuneau că erau pene lăsate
de îngerii răzvrătiți ai Apocalipsei
reîntrupați în mesteceni
iar noi
copii fără minte
sorbeam cu paiul
seva din tulpinile lor albe ca neaua
sperând pe ascuns
să ne adunăm într-un suflet
(când vom mai crește!)
apoi să scoatem toți îngerii căzuți din mesteceni
spre țărmul luminos al dragostei...
Priveghi
veghezi la capul timpului mort
inutil
golit de gânduri
cuprins de friguri
de atacuri de panică
nimeni nu-ți mai răspunde la 112
și e explicabil
cum să-ți răspundă cineva dacă timpul e mort
dacă viața a rămas fără busolă
împotmolită în trafic
în lumea aceasta totul depinde de timp
de la amibă la sateliții geostrategici
și ceasuri biologice
timpul ne ține în parametri convenabili
fără timp ne-am putea întoarce aproape sigur
în Cretacicul timpuriu
la frați noștri mai mari
dinozaurii…
Intersecții
mi-ar fi plăcut să vină cineva cu mine până la gară
să mă întrebe dacă n-am uitat ceva
să-mi dea niște sfaturi
mă gândeam în timp ce călcam fără nicio tragere de inimă
prin iarba pictată cu steluțe de rouă
și auzeam trilurile ciocârliei în mijlocului cerului
bâzâitul albinelor trezite cu noapte în cap
reverberând în ochii mijiți de uimire ai florilor
plecasem singur cu viața de-acasă
spre nicăieri
îmbrăcat într-un un pulover din lână țigaie
pe gât
și-o pereche de pantaloni de velur
îmi cumpărasem bilet de călătorie la clasa a doua
numai „dus”
până la capăt
oricare ar fi fost acesta
trenul cu aburi de pe vremea bunicii
care trecuse prin două războie mondiale
și-un genocid
sosise târziu
nici nu mai avea importanță
urcasem și luasem cu mine în suflet
pământul
ogorul din spatele casei
nucul
grădina cu trandafiri
bucata de cer și mână de stele din bătătură
eram un om fericit
nu mai conta nici dacă trenul oprea din stație în stație
sau dacă scotea fum
golul din mine devenise necruțător și nesătul
aș zice chiar sadic
ca o gaură neagră…
De dragoste
Adunaţi, scăzuţi, înmulţiţi, împărţiţi,
despărţiţi, amândoi,
suntem unul,
- o suprafaţă întinsă şi netedă -
matematica n-are nici o treabă cu noi,
o inimă şi cu o inimă fac o lebădă…
braţele noastre sunt o ramură care arde,
trupurile noastre un trunchi de măslin, în zăvoi,
ne-adunăm şi ne iubim prin mansarde
apoi împărţim fericirea la doi.
unul şi cu unul nu face niciodată doi,
- matematica noastră e ca o sabie,
ca un fir de trifoi -
o inimă şi cu o inimă fac o vrabie…
Simulări
îți imaginezi lucruri care nu se vor întâmpla niciodată
trăiești aceste stări ca și când ar fi adevărate
te bucuri și suferi într-o lume miraculoasă a lui Edward Tulane
cu iepuri de porțelan
în care timpul
această mașinărie infernală de zdrobit inimi
oprește în toate intersecțiile.
Tu ești întotdeauna eroina piesei tale de teatru absurd
pe care ți-o scrii singură
într-o regie de excepție a minții.
Nu am înțeles însă lipsa culorilor vii
excesul de alb-negru și abstract din intriga piesei.
E drept că scenaristul îți recomandase să eviți orice amestestec frivol de lumină
și n-ai zis nu
înțelesesei că viețile nostre nu mai aveau nicio șansă să se întâlnească
într-un evantai al culorilor...
Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...