Clasă normală
Eu am o clasă
Foarte normală,
Diriga ne ține
numa morală.
Câteva fete-s ca maimuțe,
Imediat le vezi că apucă niște PUNGUȚE.
Că ș-așa le place să sufle-nțigară.
Și dacă nu-i țigară,
Le e buza umflată sus,
Cu ce dracu mai e și ăla „snus”.
E unu cât un „urs”,
Așa i-a zis pe tot drumu parcurs.
De 5 ani încoace,
Nu termină să-l provoace.
Îs câțiva șmecherași,
Deloc dezvoltați.
La riglă măsurați,
Și poate chiar concurați.
Dar îs câteva anume,
Căteva mai calme dame,
Fete mai normale.
Îs vreo câțiva băieți normali,
În ore, mai puțin vocali.
Sigur, NU perfecți,
Dar nu așa de demenți,
(Adicăă.. să fim serioși,
nu de la vârsta asta te-mbeți!!!)
Category: Diverse poems
All author's poems: Bogdan
Date of posting: 9 июня
Added in favorites: 1
Views: 39
Poems in the same category
Caracterul unui bou
~ Fabulă satirică ~
Boul, când e mic de tot,
Când e doar un viţeluş,
Sare-n ajutorul tãu,
Precum glonţul, din cartuş.
Dar, când e mai mãrişor,
Când nimic nu mai e nou,
Vrea s-arate tuturor
Caracterul lui, de bou.
N-ai sã-l vezi trãgând în jug,
Decât numai obligat.
Dar, în schimb, va bea în rând
Cu toţi ceilalţi boi din sat.
Bea şi cade, cãpãtând
Drept în frunte, un cucui.
Pleacã înspre casã...când...
Ups!...cã nu e poarta lui!...
Iatã grajdul cãutat!
Dar... mai mult l-a nimerit;
Şi intrase şi-ncãlţat:
Nix culturã!... În sfârşit...
Îl lovise pe cel mic,
Pentru cã scãpase-un "Muu!"
Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.
Coarne are. Minte, nu.
Iaca... soarele e sus!
Boul meu, a adormit;
S-a trântit şi doarme dus
Când toţi boii s-au trezit.
Sforãie, cu nasu-n piept,
Necãjindu-se niţel:
Ce n-ar da sãracul bou
Sã mai fie iar viţel!
Dreptatea
Dacă stai a judeca,
A fost dreptate cândva?
Sau este un cuvânt care,
Foarte curând va dispare.
Mă întreb uite așa...
Cei dreptatea? Ce e ea...?
Cum se poate unii oare,
Să câștige înzecit,
Au muncit mai diferit !?
S-au spetit oare mai tare,
Au o gură, mult mai mare ...
Unii chiar la judecată,
Na-au de ce se bucura,
Căci dreptate nu există,
Doar întâmplător așa...
Există un judecător
Al nostru al tuturor,
Care cu dreptatea sa,
Pe toți ne va judeca.
Hibernare
Miroase a parfum în beci,
Buchetul vinului se varsă,
Afară suflă vânturi reci,
Şi iarna-i primăvara-ntoarsă.
Orașul a căzut în beznă,
Îmi cântă un ţigan la cap,
Valsez lejer din gleznă,
Cu partenera din ciorap.
Îmi curge somnul în pahar,
Iar ochiu-mi fuge pe arcuș,
Parfumu-n beci e tot mai rar,
Şi iarna-și caută culcuș.
Am Plecat
Totu-i îi vechi și învechit
Toți în jur au-mbătrânit.
Ce am știut eu nou cândva
S-a pierdut pe undeva.
Si ce vechi cândva a fost
Acum nu-și mai are rost.
Am crescut eu pe aici
Cu prieteni și bunici.
Locul meu s-a ocupat,
Căci demult eu am plecat,
Dar pe voi - nu v-am uitat.
Blânda cea copilărie
Mândră floare de câmpie.
Pe aici ea s-a trecut
Si eu uite, n-am văzut.
Oameni buni ce m-au crescut,
Ce m-au învățat s-ascult,
Mulțumesc, vouă vă spun,
Pentru tot ce știu acum.
Pe alt drum eu am plecat
Si departe v-am lăsat,
Viață nouă am început,
Prieteni noi eu mi-am făcut
Sunt de acolo eu acum,
Nu mă mai întorc din drum.
Cale nouă ca din vis
Ea în larg mi sa deschis.
Fiecare-n drumu lui
Pe cărarea timpului.
Totu-i nou și înnoit
Viață nouă – bun venit!
Steaua săracului
Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,
O umbrã frãmântatã de durere...
E frig în tenebroasa-i încãpere
Iar lumânarea plânge, clãtinatã.
În ruga lui, pe rând îi pomeneşte
Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.
În casã el mai are douã lemne,
Un colţ de pâine şi un os de peşte.
Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape
Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;
Şi-n felu-acesta zi de zi adunã
Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...
Când era tânãr, vultur în putere,
Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul
Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l
Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.
Acum... nu are poftã de dulceaţã
Şi plânge des, pierzându-se cu firea,
Îl copleşeşte cumva amintirea
Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.
Cãci e bãtrân, memoria îi scapã
Şi nu mai are cine sã-i îmbie
O mãmãligã caldã, pe tipsie,
Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.
Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme
Pe holda-nţelenitã la hotarã
Dar sfântã lui comoarã odinioarã,
În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.
Bunicul meu, un om al altor vremuri
Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã
Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,
Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:
- "Voi sã-ţi arãt ceva!
Dar, ce faci, tremuri?
Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"
- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -
- "Mergem acuma! Însã înainte
Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte
Sã ştii sã spui şi celor dupã tine
Ce-ai auzit acuma de la mine!
Te uitã colo cãtre Valea Mare:
Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?
O stea pe boltã-ndatã se iveşte
Când soarele fierbinte asfinţeşte."
Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...
Un drag de mine-l prinde pe bunic.
Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...
De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.
- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.
O vezi acum?"
- "O vãd!"
- "Ştii cum se cheamã?"
- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"
- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."
- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...
Interesant! Şi...dumneata le ştii?"
Mã uit la dânsul cu nedumerire
Întâmpinat de-aşa descoperire.
Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;
Îşi retrãia, bietul, copilãria...
Lãsând sã-i treacã vântul printre plete
Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,
Împreunându-şi mâinile-amândouã:
- "A Domnului e-ntinderea albastrã
Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,
Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.
Şi ea ne vede-n fiecare searã
Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,
Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,
De munca lor, boierul joc îşi bate.
Când stele-apar, pictând bolta cereascã
Ei sunt încã datori sã mai munceascã;
De pe tarlaua omului bogat,
Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.
Apoi îi cheamã la conac sã vinã
Sã le dea câte ceva de mâncare;
Şi hotãrãşte pentru fiecare
Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."
Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.
Venea un aer rece de pe vale
Ducând spre sat oftaturile sale...
- "Plecãm?"
- "Plecãm! Se supãrã bunica..."
☆
Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã
Trãim o altã vreme, diferitã:
Aproape-oricine poate sã-şi permitã
O pâine, prãjituri, carne de vitã...
Vremea modernã sau cum e numitã,
Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!
Mai trec şi azi pe uliţa pustie;
Bãtrânii au murit demult. Se poate...
Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s
La fel de vii, ca în copilãrie.
Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?
Un fel de purtãtori de diademe!
Cãci soarele apune pentru-o vreme
Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!
Din ziua când fu izgonit afarã
Adam, din minunata lui grãdinã,
De vina lui, pãmântul e de vinã!
E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.
Ci munca lui se aflã blestematã
Cum bine ştim: pentru neascultare!
Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare
Din care nu e chip sã se abatã.
☆
Şi steaua lui o vãd searã de searã
Cum mâna obositã o salutã;
E prima stea ce poate fi vãzutã
Spre asfinţit, în serile de varã...
Viața
Probabil te-ai întrebat cine este în spatele vieții?
Sau dacă există cumva temuta moarte,
Despre care se vorbește cu teamă!?
Daca da,ei bine îți pierzi vremea!
Acum,există doar viața aceasta blestemată!
Frumoasă sau nu, viața se vrea trăită oricum!
Noi creștinii nu credem in moarte,
Chiar dacă viața doare,
Iar oamenii știu cu toții că tot ce naște dispare,
Că ziua face loc nopții,
Iar Nimicul,Efemerul apare să Fure tot ce poate, mișelul,
Te fură pe tine cu tot neamul,
Pe mine,pe orișicine chiar și pe Obraznicul care spune că el e Ateul ce știe misterul lumii prezente,
Bietul de el nevăzând că-și trăiește ultimele clipe bete...
Ca să dispară etern nemurind,
Martorul chinului veșnic fiind,
Ne spun cuminți și blânzi
Ai lui Hristos Sfinții Părinți!
(17 februarie-5martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Other poems by the author
Apel
Ea sună - X
Sună
Sună
Sună
-Buna? - Y
-Salut! - X
-Cu ce te ajut? - Y
-Dintr-o dată-i prea mult! - X
-Ce? - Y
-Nu mai pot! - X
-Tre' să poți! - Y
Și-nchide.
Adolescent incult! -Y
Ea acum de păr se prinde,
Și stă și plânge.
Ea iarași sună.
Sună.
Sună.
Dar nimeni nu mai zice „Bună!”
Și cei aproape de ea vor zice:
„Dumnezeu s-o ierte că era o fată bună”
Zar
Un om mergea.
Mergea mergea,
și vede-n depărtare barul,
și curând dă cu zarul.
-Bă! Adă aci o sticlă Ursus.
-Imediat!
Se uită la unu de lângă el.
-Bă ai 20 de lei în plus?
-Da să mi dai înapoi.
Că doar Iisus a înviat.
-Ho! potoleștete nițel.
Că ți dau eu înapoi!
-Uite-ți sticla aci!
Te ajut să desfaci?
-Nu. Mersi!
-10 lei!
-Uite-i!
-Mersi.
Se uită la omul din fața lui.
-BĂ! Am învățat cum e treaba unghiului!
-Ești bine?
-200 lei! Șase dau!
-Ești sigur?
El dă cu zarul,
crezând că știe cum să arunce.
Și zarul se-nvârte,
și pică trei.
-Văleu! Uite specialistul!
Trage aer în piept și dintr-o dată zice.
-Trebe să plec acasă ca mi rău!
-Nu pleci nicaieri. Hai. 220!
Eu și celălalt!
-Hai amu! Te rog io că mi rău.
-Lasă lasă!
-Băăă!!
Se-ntoarce seara târziu și vede pe ușă o foaie.
„Chiar și de-aș merge-n ploaie,
caut unu care nu dă bani pe gunoaie”
Și stă omul și plânge.
Și-și dă seama ce-a greșit!
nu inteleg
nu inteleg cum plm pot sa scriu aici si am idei dar cand sa citesc textele de la examen sunt un handicapat analfabet.
Ceai
(Doi oameni stau la masa cu pahare pregatite)
Om!: Tu de ce nu iti pui ceai? Nu vrei?
Om2: O ba da, eu vreau. Dar nu pot
Om1: Dar de ce nu poti?
Om2: Nu stiu.
Om1: Adica? Pur si simplu ia ceainicul si toarne-ti ceai in cana.
Om2: NU POT!
Om1: Vrei sa iti pun eu? Te ajut daca vrei!
Om2: Nu se poate. Trebuie eu sa fiu cel care toarna in paharul meu.
Om1: Atunci...???
Om2: Atunci.... Nu stiu. nu pot
Om1: Incearca.
Om2: DAR NU INTELEGI CA - (ofteaza) Bine
(Om2 incearca sa isi toarne ceai din sticla dar pentru el este un efort asa de mare incat abea reuseste sa toare un strop)
Om1: Mi-ar placea foarte mult sa gust ceaiul.
Om2: Vrei?
Om1: Te rog!
(Om2 apuca ceainicul si toarna ceaiul in paharul lui Om1 si umple tot paharul)
Om1:Mersi! (apuca paharul si incepe sa bea ceaiul)
Om1: VAI! frige! Nu puteai sa mai astepti?
Om2: Scuze!
Calin (nu Mihai Eminescu)
Apa lin curge prin izvoare
si ne ajuta la corecta informare.
Dar noi *prostilor* ne conformam
si lasam paganii peste ale noi hotare.
Dar il vad cum vine din departare,
pe Calin il vad calare,
Pe un cal alb frumos si mare,
Cu planul lui de infrumusetare,
Tara Noastra el o va salva,
stai linistit, nu te ingrijora.
Cu abilitati combinate,
ca el stie si sa inoate,
cu mandrie o sa poarte,
tricolorul pe spinare.
Pe Iisus si Eminescu CEI mai mari Periculosi ii va indeparta
si mintile noastre, el le va indrepta.
Dar de fapt el in secret,
el se uita la tineret,
si devine un magnet.
Desigur ca daca zice el ceva,
noi tot credem cumva
ca el mereu inova,
si nu ne asiguram
ca ceea ce noi vazuram,
este ceea ce-i corect
si noi sarim direct,
si credem ca el zice ce-i drept.
Desigur ca omu' nu-i prost,
el stie ce face,
ii atrage pe cei prosti.
El vrea sa controleze,
ca un rege flamand dupa putere.
Dar stie ca omu destep e greu de controlat,
asa ca, pentru ceilalti el e ca un imparat.
Si pentru el, din acest motiv
orice om destept e negativ,
Un om periculos,
chiar daca de fapt a fost miraculos.