Absența mea

voiam sa îmi ramai un strop dulce de vin

sa-mi fi un cald apus de toamnă

dar mi-ai rămas etern suspin

O coarda plânsa de chitară

de esti in brate potrivite

de ești acolo unde-ti dorești

fără ambiguitati prostești

de ești iubit... sa prețuiești..

azi inca arde doru-n mine

cum ardea candva odată...

si imi mocnește o durere

de-o profunzime întunecată,

vreau sa ma-mpac cu mine

sa las Sa cresca peste rana flori

din gânduri sa se nască doar poeme

despre tine, vin și promise îmbrățişări..

Sub vântul rece și pustiu de-afară 

La orizont, se stinge iarăși un apus,

Cu el și amintirea de odinioară 

A poveștii noastre, rămasă pe papirus.

Și se mai sting cu ea dureri și vise 

Speranțe vii ce se cer moarte, 

Se sting și-mbrățișările promise

Trăirile în doi ce s-au ajuns deșarte.

Mi-s ochii iar de lacrimi orbiți 

Tulburi, uscati de un dor prea divin.

Ar vrea parcă să sclipească fericiți 

La un ultim, în doi, pahar de vin...

Și-un strigăt sec se-aude și mă asurzește 

Se-ntunecă, pe rând, mai tare ochii mei,

E durerea ce de-un an cu mine se mândrește 

Că mă înclin peste pământ, sub greutatea ei...

Și-mi amintesc căldura îmbrățișării tale

Și nici aroma vinului dulce... n-o pot uita! 

Și parcă prind putere cât pentru o viață 

S-aștept să vină din neant și ultima...

Dar azi nu vreau, decât de liniște să fiu curtată 

Să fiu doar eu cu sinea mea, în două,

Să uit de tot si eu, cum e să fii uitată,

Să fie soare și pe cerul meu să plouă.

Să-ți amintești când toamna își așterne 

Covorul ei de frunze ruginii sub pași, 

Când vântul ne va bate-n crengi uscate,

Să-ți amintești... uitării, tu să nu mă lași!

Să-ți amintești de ochii mei lucind cuminte, 

Că pentru tine-n noapte se aprind, 

Încă mai spun povești de dor fără cuvinte, 

Din toamna când paharul mi-era plin...

Îmi amintesc de toamna când al tău must

Cu o mireasma diafană, îmi umplea paharul

În așteptarea vinului... să-l gust...

Să-ți amintești!... căci iar îmi trece anul..  

Îmi amintesc căci iar mi-e toamnă...

Și-n fiecare clipă mi-apari ca într-un vis

Și mi te port în suflet ca o taină 

Ce-o-mbrătișez în noapte pe ascuns... 

Să-ți amintesti... să nu mă uiți că sunt

Că orice-aș fi și orișice aș spune,

Sunt vers... intr- un poem,

Un om ce sper într-o minune...

Mi-era dor și mă rugam neîncetat să te pot uita, 

... Să fii senin, să fii fericit... iubind...

Nu știu ce-a fost în inima și mintea ta,

Dar, ai uitat promisiunea unei îmbrățișări și-a unui vin.

Știu că ți-e sufletul prea greu, 

Și îl îneci tăcut, seara, în pahare, 

Sperând să uiţi ce simţi... ce am simțit si eu

... acum știi și tu... gustul durerii din rănile amare.

Vezi tu... uneori, dorul e chin...

Și fuga-n noapte nu te scapă... 

Eu știu...mi-am cusut sufletul de tine plin,

N-am vrut să nu iubesc cu ființa mea... toată.

Mi-s amintirile doar umbre

Legate de trecut

Cu voci palide... sumbre

Ce tot mă roagă să nu uit

Și parcă mi se face dor

Si-l tin in sufletul din mine

E tot ce mi-a rămas frumos

Din toate-acele pahare pline...

Mi-s amintirile un vers

Ca o fereastră spre trecut

Mă țin in dialog cu timpul

Să nu te uit, c-ai și durut.. 

Zgomotul lor îl las in urmă 

Durerea-n vânt o risipesc

Încă iubind fără de vină

Îmi ești speranța ce-o nutresc....

Mi-e dorul rămas o absență care trăiește în mine, nu are trup, dar are greutate, apasă în piept, în timp, în somn... este lipsă, distanță, nostalgie și nici un cuvânt pare să nu poată să închidă focul lui.

Mi-e dorul memoria emoţională a acelor vremuri în care m-am simțit întreagă... și de care am fost smulsă și aruncată în umbrele tăcerii.

Mi-e dorul astăzi o iubire fără mâini, fără ochi, fără zâmbet, doar un strigăt tăcut al unei legături care nu mai are receptor.

Când îmi e dor îmi dau seama că sunt umană și că ceea ce lipsește îmi arată ce e cu adevărat esențial.

Mi-e dorul dovada că am iubit... așa, neînțeleasă fiind... dovada că ceea ce iubesc nu moare niciodată, trăiește prin dor, în absență...

În mine cade seara fără glas,
Ca o scrisoare arsă pe furiș,
Iar gândul tău, un clopot fără ceas,
Se pierde-n lutul visului deschis.

Te-am pus în nume nerostite, reci,
Ca pe-o lumină ce nu vrea să fie,
Și te-am lăsat să treci prin ani întregi
Fără să știi că-mi ești tărie.

Acum tăcerea poartă chipul tău,
Dar nu te strig, nici nu te chem,
Căci orice dor ce strigă prea mereu
Se stinge-n sine, fără semn.

Rămân o umbră care știe
Că n-a greșit iubind prea mult,
Doar a uitat că veșnicia
Nu vine niciodată la un cult.

Și poate-ntr-un târziu, când nu voi fi,
Va înflori ceva din ce-am tăcut,
Un gând, o frunză, o tărie
Din tot ce n-am cerut.

As vrea sa fiu oarba ca sa nu te mai pot privi ,si ca sa nu mai confund strainii cu tine

As vrea sa fiu surda ca sa nu iti mai pot auzi vocea

As vrea sa mi se stearga memoria ca sa nu mai imi aduc aminte de tine

Si inima ramane cu regretul si cu iubirea

As vrea sa nu pot fi capabila de iubire

Dar din nefericire sunt

Dar poate ca nu e adevarat nimic din toate astea, poate ca e un vis urat ,in mintea mea o fi totul

Pentru ca altfel nu mi-as explica

paradoxurile cu care ma confrunt

Desi ma confrunt in liniste cu ele, sunt atat de asurzitoare pentru mine

In curand o sa innebunesc de la aceste ganduri ingrozitor de zgomotoase

O sa ma ranesc si o sa mi se scurga sangele pe jos si poate o sa ajunga la picioarele tale, dar tie nu o sa iti pese.

O sa treci mai departe ca si cum se s-ar fi intamplat nimic , ca si cum nimic dezastruos nu s-ar fi intamplat .

Poate chiar o sa te bucuri gandindu-te ca ai scapat de mine intr-un final

Chiar daca criminala as fi eu , tu ai avea o mare contributie , si te-ar lua si te-ar duce intr-o inchisoare si te-ar lasa acolo fara apa si mancare.

Dar eu ,chiar daca as fi moarta m-as ruga de acolo din ceruri sa nu suferi si sa te ia cineva de la aceea inchisoare si sa te duca inapoi la casa ta , ca, mai tarziu sa ai o familie frumoasa care te-ar iubi mai mult decat am facut-o eu , si sa fii in sfarsit cu adevarat fericit.

Dar, nimic din toate astea nu s-au intamplat si poate eu o sa ma vindec , poate chiar fara ajutorul tau.

Desi cred ca tu esti fericit fara mine.

Poate chiar esti mai fericit decat ai fost in toata viata ta, deoarece eu te-am ajutat poate putin sa treci peste greutatile tale

Desi nu pot fi sigura de asta, eu sper ca te-am ajutat macar putin chiar daca stiu ca mai mult te-am ranit

Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui

Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate

O amintire tot repetată, în visul cel de demult 

O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit 

Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele

Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit

Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor

Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea 

Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea

Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis

Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci 

Aș face-o.

Aș face-o de o mie si una de ori.

Te-as invata… Daca-ş putea, sa zbori.

Ti-as pucta si lumea in culori.

Pe maini m-as murdari,

Rodiile le-as decoji.

As urmari iarba crescand

Si as da ocolul lumii ani la rand.

Nu ma voi opri,

Viata ti-o vei indeplini.

Cu mine…sau nu, alaturi,

Caci rodiile au ele invataturi.

Aripile mele ti le voi da,

Chiar daca nu se potrivesc.

Inima mi-o voi trada,

Ca sa iti fie tie dar dumnezeiesc.

Aș face-o.

Aș face-o din nou.

As lupta cu demoni.

As opri si electroni.

Pe maini m-am murdărit,

Dar degeaba,

Caci mușamaua de satin alba

S-a patat cu rosu aprins.

S-a patat.

Am incercat.

Nu am ce sa mai fac.

Pe maini m-am patat.

Se intinde sucul,

Pe toată suprafața,

Iar eu stau pe langa

Si-mi acopar fața.

Am eșuat.

Mușamaua s-a patat.

Suspin rece și avid în suflet port un dor rigid 

Și-o inimă tremurândă cu tăcerea mi-o ucid

Câte cuvinte nespuse ard în privirea ochilor mei însetați

Îmi este dor chiar și de cea mai infimă părticică de nefericire, căci în momentele când sufletele noastre se împleteau, timpul însuși era doar o mărturie a tristeții noastre efemere

Mi-e dor de firmamentul înstelat și de întregul cosmos din adâncul ochilor tăi, care alcătuia un univers vast și sublim, în care fiecare stea strălucea ca o amintire eternă a iubirii noastre imense

Albaștri ca furtuna înăbușită ce danseaza în sufletul meu plin de tunete, asa zbier-n gol ele cum și lacrimile pusti se năpustesc asupra alor mei obraji

Plâng pentru tot ce am trăit cu atât dor caci dragostea înflăcărată îmi curge prin vene

Mi-aș dori să pot readuce timpul în zorii săi, să împletesc cu tine razele aurii ale soarelui în fraze de amor, dar timpul, ca un călător efemer, refuză să-și întoarcă pașii. Trecutul, încărcat de povara sa, este o amintire prea adâncă și prea dureroasă pentru a fi uitată, iar umbra sa persistă în adâncurile inimii mele ca o melodie străveche, ce mângâie cu durerea sa

Iar eu doar poposesc aici amuțind între sfera dintre trecut și prezent, pierzându-mă cu firea de parcă îmi vine să-mi smulg sufletul din piept 

Căci dorul de tine îmi umple gândurile, dar nu și inima

Emotii, dor, bătăi de inimă accelerate

Toate-s cuprinse în paradisul meu, 

Unde serile îmi pun în gând speranțe 

Că într-o zi voi mai gusta din vinul tău...

Căci mi-ai rămas amprentă-n suflet

Și m-ai blocat să-ți fiu doar în tăcere 

Unde scrisul mi-e singurul urlet

Ce strigă în versuri a mea durere.

Mi l-ai lăsat dorință veșnică 

Într-un pahar gol în eternitate

Îmi e intens în amintire... încă 

L-ai interzis... să-l lași ca amintire

.........................................................

Ți s-a părut o... ilegalitate?!