Balada
Ședeam pe pragul casei
Vine-un hulub la mine
Chiar amu , pe nepusul masei
Șî-m' zice: "Vezi că vine badea pe la tine"
Da' eu n-am crezut …
Mămuca nu mă lasă nici să ies din casă
Apăi când m-oi mărita
Să va văita întruna
Va plânge că-mi stă bine mireasă
Va plânge că nu mai mă-ntorc acasă...
Da las' că s-o-mpăca ea cu vecinul
Că toată ziua-i peste gard
Îl îndrăgește , 'i servește vinul
Îl îmbată cu Cotnari
Și cu aroma buzelor ei care ard..
Așa mamă ca a mea
Nu doresc la nimenea
Ea mă-nvață , ea mă crește
Ea îmi zice că put a pește
Normal dom'le că glumește.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Irina Patraș
Data postării: 18 noiembrie 2024
Vizualizări: 281
Poezii din aceiaşi categorie
Viaţa
Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,
Cu ștreangurile puse-n rând,
De aceea merg pe fir întins ca ața,
Echilibrist pe moarte pedalând.
Mă-mbrac și-n clovn câteodată,
În orice număr la nevoie figurez,
Căci viața într-o zi m-așteaptă,
Să fac un salt mortal de la trapez.
Înot mereu pe sub năvoade,
Și am lansări de bumerang,
Târâș mă-ndrept spre eșafoade,
Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,
Să păcălesc pe viață și pe moarte,
Să fiu uitat aicea pe pământ,
Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,
Cu toți acei ce intră în mormânt.
te rog
cind tu te ineci in pahare de vodka, vin si de bere,
pe mama ta atunci eu mi-o imaginez,
ma roaga, sa te scot de pe aceasta barca si imi cere,
sa te imbratisez.
te string de miina si se-nvirte-un slideshow in cap la mine,
ce va fi, daca va continua asa mai departe.
Stanescu a spus: «iata speranta, cindva totul va fi bine»,
dar nu-i dau dreptate.
peste citiva ani, din nou beat, nedeosebind stinga de dreapta,
nu vei gasi cheile de la casa
si nu-ti vei aminti, daca acolo inca cineva te mai asteapta
si cui de tine-i pasa;
nu iti vei aminti, in ce oras te afli, luind un git de rom.
urmatorul tren duce-n Gamorrah,
dar tu, fara sa te gindesti macar un pic, alegi Sodom
si-o sticla de cagor.
al 25 cadru a ceea ce va fi peste citiva ani -
miinile tale nimic nu vor putea gasi,
nici telefonul, nici pistolul, pe care nu il ai, nici bani,
nici miina femeii, ce te va iubi.
aerul in camera este atit de prafuit si greu si ma apasa,
iar tu nu poti raspunde la-ntrebarea
«cum te cheama?» si te intrebi, de ce nu-i nime’-acasa
si de ce oare
din oglinda te priveste cineva neberbierit, trist si strain,
«ajunge, nu mai bea!» incearca sa iti zica,
dar tu nu vrei sa intelegi si-ti iei o noua sticla de venin,
iar mie mi-e frica.
te rog, hai sa luam barca si sa plutim in ocean, departe,
unde sint gradele mai putine.
vreau din nou, sa te bucuri de lucruri mici si neinsemnate,
macar de femei asa simple ca mine.
te rog, te implor, nu fi azi iarasi beat, incearca sa nu mai bei,
ca soarele de la asta n-o sa se faca mai mic,
nu vrei sa m-asculti, iar vodka se scurge din ochii mei
si eu nu mai vad nimic.
Moartea
Înfuleci cruci şi scuipi sicrie,
Asculţi doar muzică de clopot,
Şi-i ceri lui Dumnezeu simbrie,
Când dinţii coasei râd în hohot.
Luate-ar dracu și pe tine,
Apoi să-ngheţe iadul bocnă,
Îngerii cu lungi patine,
Să vină, să dea la copcă.
Să halim pe burta goală,
Mușchi de moarte congelat,
Să trăim fără morală,
Duși cu pluta spre păcat.
Am plâns
Ai plâns?
Am plâns că mi-ai fost drag și ai plecat
Am plâns să văd că nu pot să te-mpac..
Am plâns să simt că pentru tine n-am contat
Am plâns c-ombratisare tu mi-ai refuzat..
Plângi?
Mai plâng când amintirile mă năpădesc
Și plâng cu gândul la vinul ce-l doresc..
Mai plâng când gândurile mắ învăluiesc
Și plâng când de zidul dintre noi mă izbesc.
Mai plângi?
Uneori când simt că nu mai am putere
Alteori când mult prea mult îmi pasă
Și... când în inimă simt doar durere
Dar plâng mereu...c-un licăr de speranță!
Mă uit la somnul țării mele...
Mă uit la somnul țării mele,
Și lacrimile-mi curg șiroaie,
Căci doarme pusă-ntre zăbrele,
Şi-n jurul ei e frig și ploaie.
În somnul ei bandiții o tot fură,
Străinii-i scot și sângele din venă,
Iar nouă ni se vâră pumnu-n gură,
Și aplaudăm umili, lipsiți de jenă.
Dar până când ne vom pleca privirea,
Și vom tăcea cu frica-n piept zidită?
Nu-i somn, e moartea ce ne fură firea,
Și-o viață-n lanțuri ne va fi sortită.
Pământul scurmă nopți de suferință,
Copiii pleacă, visul li se frânge,
Iar vântul fură ultima credință,
Din satul părăsit ce-n taină plânge.
Și zilnic cred, că va veni dreptatea,
Din somn adânc se va trezi poporul,
Când va-nțelege că-i trădată vatra,
Că lanțul a-nrobit, pământul și odorul.
Și-atunci, din ploi, din lacrimi și tăcere,
Se va-nălța un strigăt de oțel,
Și-n ceasul sfânt, de mare înviere,
Vom rupe lanțul, și vom ieși din el!
Zăpadă în Martie
Luna doarme pe cerul adâncit
Vântul iernii însfârșit s-a potolit.
Dar ciorile zboară în abisul poticnit,
Și lumea se poate să se fi sfârșit.
Zăpada în Martie mă cheamă,
Ca pe o prințesă de aramă.
Curgându-i roade din ochii plini de teamă,
Rămânând veșnic un tablou în ramă.
Brusc, viscolul începe să distrugă,
Suflete ce n-au mai încetat să fugă.
Iar Luna dormea cand lumea începuse să se scurgă,
Crezând că se face ziuă…
Ce nătângă!
Viaţa
Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,
Cu ștreangurile puse-n rând,
De aceea merg pe fir întins ca ața,
Echilibrist pe moarte pedalând.
Mă-mbrac și-n clovn câteodată,
În orice număr la nevoie figurez,
Căci viața într-o zi m-așteaptă,
Să fac un salt mortal de la trapez.
Înot mereu pe sub năvoade,
Și am lansări de bumerang,
Târâș mă-ndrept spre eșafoade,
Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,
Să păcălesc pe viață și pe moarte,
Să fiu uitat aicea pe pământ,
Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,
Cu toți acei ce intră în mormânt.
te rog
cind tu te ineci in pahare de vodka, vin si de bere,
pe mama ta atunci eu mi-o imaginez,
ma roaga, sa te scot de pe aceasta barca si imi cere,
sa te imbratisez.
te string de miina si se-nvirte-un slideshow in cap la mine,
ce va fi, daca va continua asa mai departe.
Stanescu a spus: «iata speranta, cindva totul va fi bine»,
dar nu-i dau dreptate.
peste citiva ani, din nou beat, nedeosebind stinga de dreapta,
nu vei gasi cheile de la casa
si nu-ti vei aminti, daca acolo inca cineva te mai asteapta
si cui de tine-i pasa;
nu iti vei aminti, in ce oras te afli, luind un git de rom.
urmatorul tren duce-n Gamorrah,
dar tu, fara sa te gindesti macar un pic, alegi Sodom
si-o sticla de cagor.
al 25 cadru a ceea ce va fi peste citiva ani -
miinile tale nimic nu vor putea gasi,
nici telefonul, nici pistolul, pe care nu il ai, nici bani,
nici miina femeii, ce te va iubi.
aerul in camera este atit de prafuit si greu si ma apasa,
iar tu nu poti raspunde la-ntrebarea
«cum te cheama?» si te intrebi, de ce nu-i nime’-acasa
si de ce oare
din oglinda te priveste cineva neberbierit, trist si strain,
«ajunge, nu mai bea!» incearca sa iti zica,
dar tu nu vrei sa intelegi si-ti iei o noua sticla de venin,
iar mie mi-e frica.
te rog, hai sa luam barca si sa plutim in ocean, departe,
unde sint gradele mai putine.
vreau din nou, sa te bucuri de lucruri mici si neinsemnate,
macar de femei asa simple ca mine.
te rog, te implor, nu fi azi iarasi beat, incearca sa nu mai bei,
ca soarele de la asta n-o sa se faca mai mic,
nu vrei sa m-asculti, iar vodka se scurge din ochii mei
si eu nu mai vad nimic.
Moartea
Înfuleci cruci şi scuipi sicrie,
Asculţi doar muzică de clopot,
Şi-i ceri lui Dumnezeu simbrie,
Când dinţii coasei râd în hohot.
Luate-ar dracu și pe tine,
Apoi să-ngheţe iadul bocnă,
Îngerii cu lungi patine,
Să vină, să dea la copcă.
Să halim pe burta goală,
Mușchi de moarte congelat,
Să trăim fără morală,
Duși cu pluta spre păcat.
Am plâns
Ai plâns?
Am plâns că mi-ai fost drag și ai plecat
Am plâns să văd că nu pot să te-mpac..
Am plâns să simt că pentru tine n-am contat
Am plâns c-ombratisare tu mi-ai refuzat..
Plângi?
Mai plâng când amintirile mă năpădesc
Și plâng cu gândul la vinul ce-l doresc..
Mai plâng când gândurile mắ învăluiesc
Și plâng când de zidul dintre noi mă izbesc.
Mai plângi?
Uneori când simt că nu mai am putere
Alteori când mult prea mult îmi pasă
Și... când în inimă simt doar durere
Dar plâng mereu...c-un licăr de speranță!
Mă uit la somnul țării mele...
Mă uit la somnul țării mele,
Și lacrimile-mi curg șiroaie,
Căci doarme pusă-ntre zăbrele,
Şi-n jurul ei e frig și ploaie.
În somnul ei bandiții o tot fură,
Străinii-i scot și sângele din venă,
Iar nouă ni se vâră pumnu-n gură,
Și aplaudăm umili, lipsiți de jenă.
Dar până când ne vom pleca privirea,
Și vom tăcea cu frica-n piept zidită?
Nu-i somn, e moartea ce ne fură firea,
Și-o viață-n lanțuri ne va fi sortită.
Pământul scurmă nopți de suferință,
Copiii pleacă, visul li se frânge,
Iar vântul fură ultima credință,
Din satul părăsit ce-n taină plânge.
Și zilnic cred, că va veni dreptatea,
Din somn adânc se va trezi poporul,
Când va-nțelege că-i trădată vatra,
Că lanțul a-nrobit, pământul și odorul.
Și-atunci, din ploi, din lacrimi și tăcere,
Se va-nălța un strigăt de oțel,
Și-n ceasul sfânt, de mare înviere,
Vom rupe lanțul, și vom ieși din el!
Zăpadă în Martie
Luna doarme pe cerul adâncit
Vântul iernii însfârșit s-a potolit.
Dar ciorile zboară în abisul poticnit,
Și lumea se poate să se fi sfârșit.
Zăpada în Martie mă cheamă,
Ca pe o prințesă de aramă.
Curgându-i roade din ochii plini de teamă,
Rămânând veșnic un tablou în ramă.
Brusc, viscolul începe să distrugă,
Suflete ce n-au mai încetat să fugă.
Iar Luna dormea cand lumea începuse să se scurgă,
Crezând că se face ziuă…
Ce nătângă!
Alte poezii ale autorului
Pacea ta, dorul meu
Am vrut să-ți scriu mai înainte,
Nu e ca și cum aș regreta că nu ți-am scris.
Regret că n-am trecut prin ale tale brațe în toate zilele
Să te simt lângă mine tot mai mult, viu să te mai fi prins…
Oh,bunicule te duci deja spre ceruri
Sau poate că erai de mult în drum către Dumnezeu…
Chiar dacă a trecut puțin timp îmi este dor de tine
Te-aștept să ne întâlnim pe patul tău moale,să ne revedem cu bine chiar dacă asta-i greu.
Am să mă gândesc la tine când soarele apune,
Mai ales când o să răsară și îmi va atinge fața lin.
Am să mă gândesc cum ale tale mâine
Îmi vor mângâia sufletul , mă vor calma și mă vor sfinți.
Peste trei zile sufletul tău va pleca sus de tot.
Aș vrea să-l trag la mine înapoi și să-l păstrez…
În trei zile îți va bate ultimul clopot
Și ți se va rosti la căpătâi ultimul Crez.
Te văd cu mâinile pe piept, palid și cenușiu,
Mi-e greu să cred că te văd murind încet,
Mi-e greu să cred că nu te voi mai vedea printre noi,căci nu mai ești viu,
Sper să nu îmi simți interiorul bocet.
Sper că nu vei duce dorul rândunicii tale
Fiindcă aceasta îți va duce un dor apăsător , cumplit.
Am să-ți duc dorul ,bunicule,și am să-ți scriu
Chiar dacă n-ai să vezi din nou, chiar dacă totul s-a sfârșit.
Sunt fericită,fiindcă știu chinuiala unui om bolnav.
Sper ca Dumnezeu să-ți facă cale-n rai,
Să te cheme la El în ceruri cu glasul Său suav,
Sper să te ierte chiar dacă ai fost păcătos, căci credință-aveai.
Mi-a fost greu să-ți văd călătoria,
Mi-a fost așa milă să te văd cu frică de spitale
Și tot aici să ajungi, în final să-ți pierzi memoria
Și să nu mai poți ieși pe picioarele tale.
Sper că îți vei aminti mereu de mine oriunde te-ai afla cu sufletul
Căci trupul îți va zace adânc în pământ.
În gândul tău cred că se află regretul
Fiindcă tu ai spus tot ce ai avut de spus, dar eu n-am avut cuvântul.
Mi-ai lăsat un testament prin a ta voce,
În timp ce te vedeam nepuntincios ai spus totul, mi-au dat lacrimile
Am să îți văd curând numele scris pe o cruce
Și,încet,încet se vor împrăștia lumile noastre…
Tu, Ea și Eu
Regret că n-am spus te iubesc la timp
Aș fi putut să te am lângă mine dar am ales să te las altcuiva
Prefer să te părăsesc, meriți tot ce e mai bun pe lumea asta,
Am început să iubesc din nou cu apariția ta.
De ce trebuie să-mi las sufletul să zboare de lângă mine
Dacă știu ca se va duce la spinii înțepători
Și nu se va mai întoarce înapoi la pieptul meu
Am greșit când mi l-am ales.
Nu te recunosc, ai ales pe altcineva în locul jumătății tale
Fericirea mea a plecat odată cu plecarea ta
M-ai împins în prăpastie chiar dacă eu am vrut să mă arunc
Te-am rugat să nu plângi și să mă împingi.
Ți-ai refăcut viața,înțeleg, însă chiar cu ea trebuia?
Din mii și sute de femei ea a ajuns să-ți fure inima
Ai ales-o după chip, dar sufletul ei cum era?
“Ea” și nu “Eu” creează doar suferinți asupra mea.
Primul capitol al nostru
Povestea noastră are un început ciudat, căci ne-am plăcut, nu ne-am vorbit, ne-am certat, nu ne-am mințit, ne-am despărțit în sensul în care n-am mai vorbit. N-am crezut vreodată că voi renunța la conceptul nostru de “iubire prietenească”.
Am vrut doar să te las,să te las singur singurel,pierdut în a ta viață și în ale tale gânduri, așa că te-am lăsat.
Era luna iulie, mijlocul verii. Am ajuns să vorbim din nou , chiar dacă am continuat să vorbesc ca orice adolescentă din zilele noastre, cu mai multe persoane simultan.Cheia este comunicarea, nu-i așa? Cel puțin așa am crezut în acel moment, mintea mea copilărească de acum un an sau doi nu se pliază cu gândirea mea de acum.Aș fi vrut să fi scris aceste inscripții încă de atunci ,ca să pot analiza ce cuvinte trăsnite aș mai fi scos eu pe botul meu de rață mută.
Sinceră să fiu, nici nu mi-aș putea imagina gândurile mele de atunci.Doar gândindu-mă mă apucă o retragere involuntară de la suprafața pământului, parcă mai degrabă aș prefera să zbor doar să nu mai aud gândurile și sunetele,orice fel de sunete, cântece,sunete ale naturii și așa mai departe.
Revenind la subiect, realizez cât de repede a trecut timpul, cât de mult s-a schimbat relația dintre noi și cât de mult îmi lipsești. Aș fi încercat să vorbesc cu cineva despre aceste aspecte,dar cine își va irosi timpul ascultându-mă sau înțelegându-mă. Poate că ar exista multe persoane care ar putea să își irosească timpul pentru mine, însă tot n-am să apelez la prieteni pentru tine.Glumesc doar.
E trist că trebuie să distrug atâtea sentimente doar pentru a te lăsa măcar o zi în liniște.Mă întreb de ce trebuie să te las acum, de ce nu când voi muri ori când vei fi plecat cu muncă?Nu aș vrea să te las nici acum, și nici atunci. Crezi c-am să pot eu rezista fără prezența ta îndelungul zilelor ce vor urma?Nici nu mă mai pot gândi la altceva, în capul meu răsună întrebarea “De ce am plecat unul de lângă celălalt?”. Mă nedumeresc și mă neliniștesc singură, dau palpitații inimii și stres minții.
Memoria mea ușor, ușor,îmi devine prietenă, chiar dacă mi-a fost dușman toată viața; îmi amintesc cum și ce s-a întâmplat între noi de ne-am separat. O entitate necunoscută a apărut între noi și ne-a împărțit, ne-a transpus înapoi la singular. Problema este că această entitate a fost bacterie. Ne-am îmbolnăvit, și n-am mai putut scăpa de ea nici cu antidoturi și nici cu medicamente naturiste.
Bolnavi noi fiind, ne‐am carantinat , ne-am izolat față de lume, chiar față și de noi. Am găsit un leac băbesc care a funcționat, dar Dumnezeu a vrut să ne testeze dragostea unul pentru celălalt și din nou ne-am separat.
Departe de mine însămi
M-am trezit într-o dimineață pe la patru jumate,
Cu ochii plini de lacrimi și inima-n păcate,
O boală-n mine arde,
Neputința mă bate,
Și necunoscutu-mi șoptește că sunt nepregătită.
Unde e eu cea din trecut?
De ce s-a risipit în norii cenușii ai toamnei?
M-a alungat mai departe.
M-a dat afară.
Nu a vrut să mai fi putut.
Plâng.Plâng , dar cu ce folos ?
Din ce pricină trece timpul meu?
Trec și nu-mi vindec sufletul,
Îmi las doar cicatrici,
Adânci ca un ocean secetos.
Sper că mă-nțelegi,sper că nu mă consideri pierdută,
Sunt doar o adolescentă
Care încearcă să trăiască
Într-un distinct mod decât cel normal.
Am zile în care consum alcool,
Dar nu-s alcoolică.
Am zile în care nici nu mănânc,
Dar da, sunt anemică.
Încerc să renunț la vicii.
Să fii anemic e un lucru groaznic.
Personal,simt cum corpul mi-e preluat
De o identitate necunoscută.
M-am plictisit de acel sfat:
"Ia și mănâncă!"
Ei cred că e așa ușor să o faci,
Dar când ajungi să fii în situația de față
Realizezi că e chiar greu.
Dezamăgirea apare când nu reușești
Și îți e din ce în ce mai rău...
Pierdută în ochii străinului
Iubesc acei ochi ai tăi
Ochi de care m-am îndrăgostit
Ți-ai ales un risipitor poet.
Cât îți voi mai scrie ?
Ce mai faci ,dragul meu străin,
Mă mai crezi tu divină?
Pururi veci te-aș săruta
Inima-mi spune să te simt mai mult
Iar eu doar pe ea știu să o ascult.
Ia-mi trupul și fă-l al tău
Doar ție-ți aparțin, sunt iubirea ta
Prin tine a avut loc Renașterea mea.
Când de-abia răsar zorii
Tu deja-mi ești pătruns în gând
Satisfăcându-mă,trupu-mi atingând.
Îmi aud urechile tale șoapta?
“Te iubesc”.(spus încet)
“Te iubesc din toată inima”.
Te-aș iubi tot mai mult
Nu te-aș mai lăsa, te-aș sprijini
Așa vom putea îmbătrâni.
Ultima îmbrățișare trupească
Ce-aș mai putea face acum?
Ce mă voi face pe ziua de mâine ?
Am vrut să te conduc pe ultimul drum ținându-te de mână
Am vrut să reușesc, dar totuși nu te-am putut ține.
Conversațiile noastre din aceste trei zile au fost nebune
Cum am putut să vorbesc până am rămas fără glas
Ți-am povestit toate momentele bune
Te-am tras încontinuu de nas.
M-am jucat cu ale tale mâine și am încercat sa le încălzesc
Am reușit să le fac mai calde.
Degeaba dacă n-am putut să le trezesc
Degeaba dacă lumânarea tot la cap îți arde.
M-am simțit ca fiind copilul care-l aduceai de la școală
M-am simțit atât de fericită fiindcă te-am mai văzut întreg
De când te-am văzut viața mi s-a părut așa reală
N-am simțit niciodată că-nțeleg
Dar acum realizez că o fac.
Viața este un dar de la Dumnezeu
Una este,doar una,fiindcă atât ne este scris
Alegem întotdeauna cel mai ușor traseu
Niciodată cel cu mare dificultate
Asta e prostia omului indecis.
Moartea este o mare binecuvântare…
Dacă ți-ai trăit singura viață cumsecade
Și ai știut să-ți ceri iertare
Dumnezeu îți va da să guști din ale Sale roade
Trăind veșnic în împărăția Lui.
M-am abținut atât de mult să nu te plâng
N-am reușit în totalitate,moșneguțule
Sper că nu te-am supărat când în brațe am vrut să te strâng
Și lacrimile mele în cete au început să cadă pe a ta pânză.
Te-am analizat îndelung chiar dacă mi-a fost frică
Am vrut să știu sigur că intri bine în țărână
Cu toate că mereu mai aveam încă o speranță mică
Speram să nu te duci în lumea eternă
Speram că vei mai sta puțin cu mine înainte de a pleca…
Ne vom mai întâlni noi vreodată?
Cât voi mai încerca să mă conving că sunt tare
Dacă slabul de mine atârnă?
N-ai să mă însoțești cum ai vrut, la măritare?
Răspunsurile le știu deja,dar încă aștept,încă sper să răspunzi chemărilor mele…
Pacea ta, dorul meu
Am vrut să-ți scriu mai înainte,
Nu e ca și cum aș regreta că nu ți-am scris.
Regret că n-am trecut prin ale tale brațe în toate zilele
Să te simt lângă mine tot mai mult, viu să te mai fi prins…
Oh,bunicule te duci deja spre ceruri
Sau poate că erai de mult în drum către Dumnezeu…
Chiar dacă a trecut puțin timp îmi este dor de tine
Te-aștept să ne întâlnim pe patul tău moale,să ne revedem cu bine chiar dacă asta-i greu.
Am să mă gândesc la tine când soarele apune,
Mai ales când o să răsară și îmi va atinge fața lin.
Am să mă gândesc cum ale tale mâine
Îmi vor mângâia sufletul , mă vor calma și mă vor sfinți.
Peste trei zile sufletul tău va pleca sus de tot.
Aș vrea să-l trag la mine înapoi și să-l păstrez…
În trei zile îți va bate ultimul clopot
Și ți se va rosti la căpătâi ultimul Crez.
Te văd cu mâinile pe piept, palid și cenușiu,
Mi-e greu să cred că te văd murind încet,
Mi-e greu să cred că nu te voi mai vedea printre noi,căci nu mai ești viu,
Sper să nu îmi simți interiorul bocet.
Sper că nu vei duce dorul rândunicii tale
Fiindcă aceasta îți va duce un dor apăsător , cumplit.
Am să-ți duc dorul ,bunicule,și am să-ți scriu
Chiar dacă n-ai să vezi din nou, chiar dacă totul s-a sfârșit.
Sunt fericită,fiindcă știu chinuiala unui om bolnav.
Sper ca Dumnezeu să-ți facă cale-n rai,
Să te cheme la El în ceruri cu glasul Său suav,
Sper să te ierte chiar dacă ai fost păcătos, căci credință-aveai.
Mi-a fost greu să-ți văd călătoria,
Mi-a fost așa milă să te văd cu frică de spitale
Și tot aici să ajungi, în final să-ți pierzi memoria
Și să nu mai poți ieși pe picioarele tale.
Sper că îți vei aminti mereu de mine oriunde te-ai afla cu sufletul
Căci trupul îți va zace adânc în pământ.
În gândul tău cred că se află regretul
Fiindcă tu ai spus tot ce ai avut de spus, dar eu n-am avut cuvântul.
Mi-ai lăsat un testament prin a ta voce,
În timp ce te vedeam nepuntincios ai spus totul, mi-au dat lacrimile
Am să îți văd curând numele scris pe o cruce
Și,încet,încet se vor împrăștia lumile noastre…
Tu, Ea și Eu
Regret că n-am spus te iubesc la timp
Aș fi putut să te am lângă mine dar am ales să te las altcuiva
Prefer să te părăsesc, meriți tot ce e mai bun pe lumea asta,
Am început să iubesc din nou cu apariția ta.
De ce trebuie să-mi las sufletul să zboare de lângă mine
Dacă știu ca se va duce la spinii înțepători
Și nu se va mai întoarce înapoi la pieptul meu
Am greșit când mi l-am ales.
Nu te recunosc, ai ales pe altcineva în locul jumătății tale
Fericirea mea a plecat odată cu plecarea ta
M-ai împins în prăpastie chiar dacă eu am vrut să mă arunc
Te-am rugat să nu plângi și să mă împingi.
Ți-ai refăcut viața,înțeleg, însă chiar cu ea trebuia?
Din mii și sute de femei ea a ajuns să-ți fure inima
Ai ales-o după chip, dar sufletul ei cum era?
“Ea” și nu “Eu” creează doar suferinți asupra mea.
Primul capitol al nostru
Povestea noastră are un început ciudat, căci ne-am plăcut, nu ne-am vorbit, ne-am certat, nu ne-am mințit, ne-am despărțit în sensul în care n-am mai vorbit. N-am crezut vreodată că voi renunța la conceptul nostru de “iubire prietenească”.
Am vrut doar să te las,să te las singur singurel,pierdut în a ta viață și în ale tale gânduri, așa că te-am lăsat.
Era luna iulie, mijlocul verii. Am ajuns să vorbim din nou , chiar dacă am continuat să vorbesc ca orice adolescentă din zilele noastre, cu mai multe persoane simultan.Cheia este comunicarea, nu-i așa? Cel puțin așa am crezut în acel moment, mintea mea copilărească de acum un an sau doi nu se pliază cu gândirea mea de acum.Aș fi vrut să fi scris aceste inscripții încă de atunci ,ca să pot analiza ce cuvinte trăsnite aș mai fi scos eu pe botul meu de rață mută.
Sinceră să fiu, nici nu mi-aș putea imagina gândurile mele de atunci.Doar gândindu-mă mă apucă o retragere involuntară de la suprafața pământului, parcă mai degrabă aș prefera să zbor doar să nu mai aud gândurile și sunetele,orice fel de sunete, cântece,sunete ale naturii și așa mai departe.
Revenind la subiect, realizez cât de repede a trecut timpul, cât de mult s-a schimbat relația dintre noi și cât de mult îmi lipsești. Aș fi încercat să vorbesc cu cineva despre aceste aspecte,dar cine își va irosi timpul ascultându-mă sau înțelegându-mă. Poate că ar exista multe persoane care ar putea să își irosească timpul pentru mine, însă tot n-am să apelez la prieteni pentru tine.Glumesc doar.
E trist că trebuie să distrug atâtea sentimente doar pentru a te lăsa măcar o zi în liniște.Mă întreb de ce trebuie să te las acum, de ce nu când voi muri ori când vei fi plecat cu muncă?Nu aș vrea să te las nici acum, și nici atunci. Crezi c-am să pot eu rezista fără prezența ta îndelungul zilelor ce vor urma?Nici nu mă mai pot gândi la altceva, în capul meu răsună întrebarea “De ce am plecat unul de lângă celălalt?”. Mă nedumeresc și mă neliniștesc singură, dau palpitații inimii și stres minții.
Memoria mea ușor, ușor,îmi devine prietenă, chiar dacă mi-a fost dușman toată viața; îmi amintesc cum și ce s-a întâmplat între noi de ne-am separat. O entitate necunoscută a apărut între noi și ne-a împărțit, ne-a transpus înapoi la singular. Problema este că această entitate a fost bacterie. Ne-am îmbolnăvit, și n-am mai putut scăpa de ea nici cu antidoturi și nici cu medicamente naturiste.
Bolnavi noi fiind, ne‐am carantinat , ne-am izolat față de lume, chiar față și de noi. Am găsit un leac băbesc care a funcționat, dar Dumnezeu a vrut să ne testeze dragostea unul pentru celălalt și din nou ne-am separat.
Departe de mine însămi
M-am trezit într-o dimineață pe la patru jumate,
Cu ochii plini de lacrimi și inima-n păcate,
O boală-n mine arde,
Neputința mă bate,
Și necunoscutu-mi șoptește că sunt nepregătită.
Unde e eu cea din trecut?
De ce s-a risipit în norii cenușii ai toamnei?
M-a alungat mai departe.
M-a dat afară.
Nu a vrut să mai fi putut.
Plâng.Plâng , dar cu ce folos ?
Din ce pricină trece timpul meu?
Trec și nu-mi vindec sufletul,
Îmi las doar cicatrici,
Adânci ca un ocean secetos.
Sper că mă-nțelegi,sper că nu mă consideri pierdută,
Sunt doar o adolescentă
Care încearcă să trăiască
Într-un distinct mod decât cel normal.
Am zile în care consum alcool,
Dar nu-s alcoolică.
Am zile în care nici nu mănânc,
Dar da, sunt anemică.
Încerc să renunț la vicii.
Să fii anemic e un lucru groaznic.
Personal,simt cum corpul mi-e preluat
De o identitate necunoscută.
M-am plictisit de acel sfat:
"Ia și mănâncă!"
Ei cred că e așa ușor să o faci,
Dar când ajungi să fii în situația de față
Realizezi că e chiar greu.
Dezamăgirea apare când nu reușești
Și îți e din ce în ce mai rău...
Pierdută în ochii străinului
Iubesc acei ochi ai tăi
Ochi de care m-am îndrăgostit
Ți-ai ales un risipitor poet.
Cât îți voi mai scrie ?
Ce mai faci ,dragul meu străin,
Mă mai crezi tu divină?
Pururi veci te-aș săruta
Inima-mi spune să te simt mai mult
Iar eu doar pe ea știu să o ascult.
Ia-mi trupul și fă-l al tău
Doar ție-ți aparțin, sunt iubirea ta
Prin tine a avut loc Renașterea mea.
Când de-abia răsar zorii
Tu deja-mi ești pătruns în gând
Satisfăcându-mă,trupu-mi atingând.
Îmi aud urechile tale șoapta?
“Te iubesc”.(spus încet)
“Te iubesc din toată inima”.
Te-aș iubi tot mai mult
Nu te-aș mai lăsa, te-aș sprijini
Așa vom putea îmbătrâni.
Ultima îmbrățișare trupească
Ce-aș mai putea face acum?
Ce mă voi face pe ziua de mâine ?
Am vrut să te conduc pe ultimul drum ținându-te de mână
Am vrut să reușesc, dar totuși nu te-am putut ține.
Conversațiile noastre din aceste trei zile au fost nebune
Cum am putut să vorbesc până am rămas fără glas
Ți-am povestit toate momentele bune
Te-am tras încontinuu de nas.
M-am jucat cu ale tale mâine și am încercat sa le încălzesc
Am reușit să le fac mai calde.
Degeaba dacă n-am putut să le trezesc
Degeaba dacă lumânarea tot la cap îți arde.
M-am simțit ca fiind copilul care-l aduceai de la școală
M-am simțit atât de fericită fiindcă te-am mai văzut întreg
De când te-am văzut viața mi s-a părut așa reală
N-am simțit niciodată că-nțeleg
Dar acum realizez că o fac.
Viața este un dar de la Dumnezeu
Una este,doar una,fiindcă atât ne este scris
Alegem întotdeauna cel mai ușor traseu
Niciodată cel cu mare dificultate
Asta e prostia omului indecis.
Moartea este o mare binecuvântare…
Dacă ți-ai trăit singura viață cumsecade
Și ai știut să-ți ceri iertare
Dumnezeu îți va da să guști din ale Sale roade
Trăind veșnic în împărăția Lui.
M-am abținut atât de mult să nu te plâng
N-am reușit în totalitate,moșneguțule
Sper că nu te-am supărat când în brațe am vrut să te strâng
Și lacrimile mele în cete au început să cadă pe a ta pânză.
Te-am analizat îndelung chiar dacă mi-a fost frică
Am vrut să știu sigur că intri bine în țărână
Cu toate că mereu mai aveam încă o speranță mică
Speram să nu te duci în lumea eternă
Speram că vei mai sta puțin cu mine înainte de a pleca…
Ne vom mai întâlni noi vreodată?
Cât voi mai încerca să mă conving că sunt tare
Dacă slabul de mine atârnă?
N-ai să mă însoțești cum ai vrut, la măritare?
Răspunsurile le știu deja,dar încă aștept,încă sper să răspunzi chemărilor mele…