Status-quo
nu înțeleg de ce trec mereu cu privirea peste unele lucruri
ca și când n-ar fi
nu cred că îmi aparține această alegere
toate lucrurile trebuie să existe în orice bagaj de călătorie
nu poți zâmbi dimineților dezbrăcate de rouă
fără să-ți trezești sufletul adormit
nu te poți lipsi de lucrurile mici
prozaice
pe care le faci zilnic
cum ar fi sărutul matinal
pe inimă
cafeaua
micul dejun
răsucirea cheii în contactul mașinii
oprirea la semafor
reflexe distorsionate ale ochiului
coșmarul oricărei alegerii
e ca atunci când arunci cu o piatră în mijlocul bălții
și apar valuri…
Poems in the same category
Fara titlu
Vreau să mor ca să-mi iau gândul de la tine,
Vreau să cred că după moarte totul va fi bine
Vreau să mă asigur că toți o să uite de mine
Îmi cer scuze în avans pentru toate lacrimile care o să curgă
Din ochi persoanelor ce cred că mă cunosc dar niciodată nu m-ascultă
Îmi cer scuze pentru tot binele și răul pe care l-am făcut
O să uitați de mine pentru că niciodată nu m-ați cunoscut
Tu ai fost singura care m-a cunoscut cu adevărat
Doar tu ști prin câte am trecut și cât sunt de devastat
Dintre atâtea persoane tu ai fost singura care m-a ascultat
Ție ți-am spus tot de fiecare dată când viața m-a dărâmat
Nu-mi pasă dacă ajung în iad, am să le iau toate ca pe un vis
Nu-mi pasă dacă am să rămân blocat singur o eternitate în abis
Nu-mi mai pasă de jurăminte și nici de cea ce ți-am promis
Nu-mi mai pasă de nimic, ce rost ar avea să-mi mai pese
Am prea multe versuri scrise, dar prea puține înțese
Am ajuns să nu mai reușesc să-mi înțeleg propriile gânduri
De asta am ales să le las pe toate printre rânduri
Cine știe, poate cândva am să reușesc să înțeleg
Poate că n-am nevoie de o jumătate ca să fiu întreg
Mereu ieri
Totu-i monoton și totul se repetă!
Mă învârt zilnic în cerc după propria mea coadă.
Mă întorc de parcă-aș vrea
să-mi găsesc o amintire
în loc să îmi doresc să ardă.
Totu-i monoton și totul e stagnare!
Nimic nu este nou și totu-i repetare...,
Căci toți am aflat că :,, nu-i nimic nou sub soare!"
Dar, nici că mai putem să ne schimbăm programul
Că tot ce noi vedem este,, eu și orarul!"
Ne trezim în zori cu o noua chemare,
O umbră eternă, o infinită plimbare
Către blocul încercuit din calendar,
Care ne promite o rutină cu gust amar.
Angoasă
diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.
Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.
Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.
Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.
Sfârșitul unei vrăbiuțe
Tu, vrăbiuță, de ce mai stai,
Acum că anotimpul se răcește?
Nu-ți e frică să te pierzi,
Și sufletul tău să-ți înghețe?
Ba mi-e frică, simt că mor,
Nu-mi mai pot vedea un viitor,
Simt cum inima încet îmi moare,
Iar frigul vrea să mă doboare.
Și atunci de ce mai stai?
Pleacă spre continente calde,
Unde inima îți poate bate,
Fără aceste sentimente reci.
Nu vreau, chiar de-ar trebui,
Inima mea ruptă mi-o poți învinui,
Ea nu-mi permite să-mi las casa baltă,
Ar fi prea sfâșiată de-ar trebui să se despartă.
Și preferi să mori acum înfrigurată,
În a iernii răceală cruntă?
De ce vrei să te pierzi pe tine?
Nu te gândești că poate nu-i bine?
Chiar de-i bine, chiar de nu-i,
Eu nu voi spune asta nimănui,
Chiar de-mi va fi voința smulsă,
Gheare de gheață inima să-mi străpungă.
Acum te rog, lasă-mă în pace,
Pleacă și găsește-ți o altă cale,
Eu rămân aici, în agonia mea perfidă,
Și nimeni nu va putea să mă oprească.
Bine, voi pleca, micuță pasăre,
Lăsându-te în această nepăsare,
Te vei pierde singură pentr-o prostie,
Și nimeni nu va putea să te salveze.
În frig, înghețată și slăbită,
Vrăbiuța cade-n zăpadă rănită,
Cu ochii închiși și-o inimă frântă,
Singurătatea-i cruntă i-a luat sfârșit.
Nimeni nu-i aude strigătul îndurerat,
Durerea ei se pierde-n neant,
O vrăbiuță, acum uitată de toți,
Moare sub cerul rece și înfrânt.
Doar natura-i plânge moartea,
Aruncând fulgi grei peste ea,
Acoperind-o cu un strat de nea,
Să-i ascundă toată durerea.
Suflet al meu, vrăbiuță înghețată,
Simți cum frigul și durerea te omoară,
Sacrificiul tău e o iubire neuitată,
Împărtășind cu toți această năpastă.
Fara titlu
Vreau să mor ca să-mi iau gândul de la tine,
Vreau să cred că după moarte totul va fi bine
Vreau să mă asigur că toți o să uite de mine
Îmi cer scuze în avans pentru toate lacrimile care o să curgă
Din ochi persoanelor ce cred că mă cunosc dar niciodată nu m-ascultă
Îmi cer scuze pentru tot binele și răul pe care l-am făcut
O să uitați de mine pentru că niciodată nu m-ați cunoscut
Tu ai fost singura care m-a cunoscut cu adevărat
Doar tu ști prin câte am trecut și cât sunt de devastat
Dintre atâtea persoane tu ai fost singura care m-a ascultat
Ție ți-am spus tot de fiecare dată când viața m-a dărâmat
Nu-mi pasă dacă ajung în iad, am să le iau toate ca pe un vis
Nu-mi pasă dacă am să rămân blocat singur o eternitate în abis
Nu-mi mai pasă de jurăminte și nici de cea ce ți-am promis
Nu-mi mai pasă de nimic, ce rost ar avea să-mi mai pese
Am prea multe versuri scrise, dar prea puține înțese
Am ajuns să nu mai reușesc să-mi înțeleg propriile gânduri
De asta am ales să le las pe toate printre rânduri
Cine știe, poate cândva am să reușesc să înțeleg
Poate că n-am nevoie de o jumătate ca să fiu întreg
Mereu ieri
Totu-i monoton și totul se repetă!
Mă învârt zilnic în cerc după propria mea coadă.
Mă întorc de parcă-aș vrea
să-mi găsesc o amintire
în loc să îmi doresc să ardă.
Totu-i monoton și totul e stagnare!
Nimic nu este nou și totu-i repetare...,
Căci toți am aflat că :,, nu-i nimic nou sub soare!"
Dar, nici că mai putem să ne schimbăm programul
Că tot ce noi vedem este,, eu și orarul!"
Ne trezim în zori cu o noua chemare,
O umbră eternă, o infinită plimbare
Către blocul încercuit din calendar,
Care ne promite o rutină cu gust amar.
Angoasă
diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.
Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.
Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.
Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.
Sfârșitul unei vrăbiuțe
Tu, vrăbiuță, de ce mai stai,
Acum că anotimpul se răcește?
Nu-ți e frică să te pierzi,
Și sufletul tău să-ți înghețe?
Ba mi-e frică, simt că mor,
Nu-mi mai pot vedea un viitor,
Simt cum inima încet îmi moare,
Iar frigul vrea să mă doboare.
Și atunci de ce mai stai?
Pleacă spre continente calde,
Unde inima îți poate bate,
Fără aceste sentimente reci.
Nu vreau, chiar de-ar trebui,
Inima mea ruptă mi-o poți învinui,
Ea nu-mi permite să-mi las casa baltă,
Ar fi prea sfâșiată de-ar trebui să se despartă.
Și preferi să mori acum înfrigurată,
În a iernii răceală cruntă?
De ce vrei să te pierzi pe tine?
Nu te gândești că poate nu-i bine?
Chiar de-i bine, chiar de nu-i,
Eu nu voi spune asta nimănui,
Chiar de-mi va fi voința smulsă,
Gheare de gheață inima să-mi străpungă.
Acum te rog, lasă-mă în pace,
Pleacă și găsește-ți o altă cale,
Eu rămân aici, în agonia mea perfidă,
Și nimeni nu va putea să mă oprească.
Bine, voi pleca, micuță pasăre,
Lăsându-te în această nepăsare,
Te vei pierde singură pentr-o prostie,
Și nimeni nu va putea să te salveze.
În frig, înghețată și slăbită,
Vrăbiuța cade-n zăpadă rănită,
Cu ochii închiși și-o inimă frântă,
Singurătatea-i cruntă i-a luat sfârșit.
Nimeni nu-i aude strigătul îndurerat,
Durerea ei se pierde-n neant,
O vrăbiuță, acum uitată de toți,
Moare sub cerul rece și înfrânt.
Doar natura-i plânge moartea,
Aruncând fulgi grei peste ea,
Acoperind-o cu un strat de nea,
Să-i ascundă toată durerea.
Suflet al meu, vrăbiuță înghețată,
Simți cum frigul și durerea te omoară,
Sacrificiul tău e o iubire neuitată,
Împărtășind cu toți această năpastă.
Other poems by the author
Neliniști
mă înspăimântă mereu ziua de mîine
cu necunoscutele ei
niciodată nu-ți poți planifica viața
există întodeauna o variabilă nefericită
care-ți tulbură apele
depinzi de starea de grație a Cosmosului
de alinierea planetelor
de traiectoria Planetei Nibiru
nu poți avea o clipă de liniște
ieri m-a căutat cineva din Sidney
azi cineva din New-York
(despre care aud prima dată!)
alte șapte miliarde de oameni
nici nu știu că exist
(nici eu nu sunt prea sigur de asta!)
dăunăzi am văzut Soarele îmbrățișând Luna
fulgi căzând în aprile
aiurea
în fiecare zi avem câte-o enigmă esențială
de dezlegat
cu tot liberul nostru arbitru
rămânem tributari unei frici ancestrale
și căutăm salvarea
în bobi
în zațul cafelei
în podul palmei
NASA ghicește în stele
adevărul îl știu doar dinozaurii..
indiferență
de obicei, trăiesc fără ochii pe ceas
mă mulțumesc să privesc din când în când Soarele
am împărțit cerul în două
încercând să despart diminețile de amezi și de nopți
de constelații
să-mi fac o idee despre timp
în rest n-am nicio legătură cu acesta
el își vede de drumul său fără întoarcere
eu de al meu
cu suișuri și coborâșuri
sunt prea ocupat să-mi aliniez inima după Steaua Polară
sau după ceasul astronomic de la Strasbourg
mi-e greu să mă alinniez și cu mine însumi uneori
cu piramida lui Keops și Eversetul
care-și bat joc în neclintirea lor milenară
de timp
de ce mi-ar păsa mie
oglinda așezată între mine și lume
e spartă demult
atunci am abolit pentru totdeauna dictatura odioasă a ochiului
îmbrățișând democrația inimii
care mă ajută să-mi simt viața
nu s-o măsor
să-mi păstrez nealterat curajul de a trăi
până la capăt
ca un fluture care își trăiește fericit viața
într-o singură zi…
Negări
nu cred că vreunul din noi are scopuri prestabilite din naștere
iar lipsa de sens a rătăcirilor noastre
atât de dramatică
nu mai are nevoie de explicații
.
singurele lucruri comune care ne țin împreună
într-o stare paradoxală de dezordine browniană
și reordonare
sunt visele
.
prima lege a termodinamicii
ne spune că energia vieții nu poate fi creată
nici distrusă
a doua
că omul lăsat liber tinde spre autodistrugere
iar a treia
că nu poți ieși din jocul acesta stupid de ping-pong
cu viața
fără să încalci cel puțin una din primele două
.
visul
în schimb
nu are nicio regulă
nu se supune nici măcar regulii de trei simplă
(care ar presupune aflarea unei necunoscute!)
se sustrage oricărei logici
timpului
unde totul
fără nicio excepție
este posibil
chiar și imposibilul….
Boemă
trosnesc în gura sobei amintirile nearse
aburind ferestrele înghețate ale sufletului
atât de încercate de vânt
cămara uitării e plină de vreascuri uscate
rămase de anul trecut
puțin îmi mai pasă de crivăț acum
îmi pot savura
în sfârșit
cafeaua în liniște
și țigara amețitoare cu marijuana
cumpărată la negru
cândva
niciodată nu m-am simțit mai bine ca azi
rezident în propria-mi viață
am fost de prea multe ori chiriaș în viețile altora
în case întotdeauna prea mici
pentru confortul sufletului meu
cu apucături aristocratice
orice s-ar spune
nicăieri nu-i mai bine decât în brațele sufletului tău
în tine însuți
la focul mocnit al gândului...
Promoții
poezia este singura specialitate de carne
fără proteină
care nu te îngrașă și nu faci gută
voucher-ul meu obținut dintr-o revistă literară necumpărată de nimeni
acoperea dor jumătate din preț
așa că am mai dat o sută nenorocită
soția mea strâmbă din nas și își face aer cu palma
pute
nici câinele n-o mănâncă
să vedem
Grivei scheună și-o rupe la fugă
fug toți câinii și pisicile din cartier
o arunc în tigaia cu aburi
și adaug un plic de piper
toate vietățile dinăuntru
încep să zbiere
să recite viersuri din Mihai Eminescu
(”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”)
și Nichita Stănescu
(” Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”)
psihatru mă privește cu ochii holbați
ești dus de-a binelea
omule
ce vrei să-ți mai fac
”Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!” îi răspund
Striații
degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…
Neliniști
mă înspăimântă mereu ziua de mîine
cu necunoscutele ei
niciodată nu-ți poți planifica viața
există întodeauna o variabilă nefericită
care-ți tulbură apele
depinzi de starea de grație a Cosmosului
de alinierea planetelor
de traiectoria Planetei Nibiru
nu poți avea o clipă de liniște
ieri m-a căutat cineva din Sidney
azi cineva din New-York
(despre care aud prima dată!)
alte șapte miliarde de oameni
nici nu știu că exist
(nici eu nu sunt prea sigur de asta!)
dăunăzi am văzut Soarele îmbrățișând Luna
fulgi căzând în aprile
aiurea
în fiecare zi avem câte-o enigmă esențială
de dezlegat
cu tot liberul nostru arbitru
rămânem tributari unei frici ancestrale
și căutăm salvarea
în bobi
în zațul cafelei
în podul palmei
NASA ghicește în stele
adevărul îl știu doar dinozaurii..
indiferență
de obicei, trăiesc fără ochii pe ceas
mă mulțumesc să privesc din când în când Soarele
am împărțit cerul în două
încercând să despart diminețile de amezi și de nopți
de constelații
să-mi fac o idee despre timp
în rest n-am nicio legătură cu acesta
el își vede de drumul său fără întoarcere
eu de al meu
cu suișuri și coborâșuri
sunt prea ocupat să-mi aliniez inima după Steaua Polară
sau după ceasul astronomic de la Strasbourg
mi-e greu să mă alinniez și cu mine însumi uneori
cu piramida lui Keops și Eversetul
care-și bat joc în neclintirea lor milenară
de timp
de ce mi-ar păsa mie
oglinda așezată între mine și lume
e spartă demult
atunci am abolit pentru totdeauna dictatura odioasă a ochiului
îmbrățișând democrația inimii
care mă ajută să-mi simt viața
nu s-o măsor
să-mi păstrez nealterat curajul de a trăi
până la capăt
ca un fluture care își trăiește fericit viața
într-o singură zi…
Negări
nu cred că vreunul din noi are scopuri prestabilite din naștere
iar lipsa de sens a rătăcirilor noastre
atât de dramatică
nu mai are nevoie de explicații
.
singurele lucruri comune care ne țin împreună
într-o stare paradoxală de dezordine browniană
și reordonare
sunt visele
.
prima lege a termodinamicii
ne spune că energia vieții nu poate fi creată
nici distrusă
a doua
că omul lăsat liber tinde spre autodistrugere
iar a treia
că nu poți ieși din jocul acesta stupid de ping-pong
cu viața
fără să încalci cel puțin una din primele două
.
visul
în schimb
nu are nicio regulă
nu se supune nici măcar regulii de trei simplă
(care ar presupune aflarea unei necunoscute!)
se sustrage oricărei logici
timpului
unde totul
fără nicio excepție
este posibil
chiar și imposibilul….
Boemă
trosnesc în gura sobei amintirile nearse
aburind ferestrele înghețate ale sufletului
atât de încercate de vânt
cămara uitării e plină de vreascuri uscate
rămase de anul trecut
puțin îmi mai pasă de crivăț acum
îmi pot savura
în sfârșit
cafeaua în liniște
și țigara amețitoare cu marijuana
cumpărată la negru
cândva
niciodată nu m-am simțit mai bine ca azi
rezident în propria-mi viață
am fost de prea multe ori chiriaș în viețile altora
în case întotdeauna prea mici
pentru confortul sufletului meu
cu apucături aristocratice
orice s-ar spune
nicăieri nu-i mai bine decât în brațele sufletului tău
în tine însuți
la focul mocnit al gândului...
Promoții
poezia este singura specialitate de carne
fără proteină
care nu te îngrașă și nu faci gută
voucher-ul meu obținut dintr-o revistă literară necumpărată de nimeni
acoperea dor jumătate din preț
așa că am mai dat o sută nenorocită
soția mea strâmbă din nas și își face aer cu palma
pute
nici câinele n-o mănâncă
să vedem
Grivei scheună și-o rupe la fugă
fug toți câinii și pisicile din cartier
o arunc în tigaia cu aburi
și adaug un plic de piper
toate vietățile dinăuntru
încep să zbiere
să recite viersuri din Mihai Eminescu
(”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”)
și Nichita Stănescu
(” Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”)
psihatru mă privește cu ochii holbați
ești dus de-a binelea
omule
ce vrei să-ți mai fac
”Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!” îi răspund
Striații
degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…