Striații
degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…
Poems in the same category
Et in Arcadia ego
iubito
am să înlocuiesc fiecare cuvânt de dragoste cu câte o bufniță
fiecare virgulă cu câte o pasăre liră
în locul punctului am să pun câte o buburuză
și pentru că am multe semne de întrebare
de mirare
de încântare
am să așez în dreptul lor câte-o mierlă
acolo unde se aude cântecul de singurătate al mierlei
sunt șanse să apară iubirea
fiindcă scrisoarea aceasta pe care ți-o scriu
înmuind penița în călimara inimii
nu-i despre păsări
nici despre cuvinte
este o scrisoare despre dragoste
sigur îți mai amintești penele albe
de pe Dealul Pântecului
(deasupra căruia nu zburau niciodată păsări!)
bunica ne spuneau că erau pene lăsate
de îngerii răzvrătiți ai Apocalipsei
reîntrupați în mesteceni
iar noi
copii fără minte
sorbeam cu paiul
seva din tulpinile lor albe ca neaua
sperând pe ascuns
să ne adunăm într-un suflet
(când vom mai crește!)
apoi să scoatem toți îngerii căzuți din mesteceni
spre țărmul luminos al dragostei...
Epigrame XXVI
Metamorfoză
Leit Cleopatra arată-n pat,
Zgândărind al meu hormon,
Dar după ce s-a demachiat,
Am zis că-i Tutankamon.
Plată şi răsplată
M-a pus să-i cumpăr scumpe rochii,
Şi lenjerie fină de bumbac,
Că dacă-o fi să mă apropii,
Ca s-o dezbrac e musai s-o îmbrac.
Unui contabil
N-a avut discernământ,
Zilnic făcând compromis,
Și-a plecat de pe pământ,
Cu bilanțul... neînchis.
Unei vânzătoare
Fura la cântar sever,
Vămuind tot ce-a putut,
Însă când s-a dus în cer,
Vămile, nu le-a trecut.
Pe mormântul lui Stefan cel Mare
Aici zace Ștefan Vodă,
Cel mai mare domnitor,
Care-a instaurat o modă,
Unde dormi, faci un fecior.
Pe mormântul lui A. I. Cuza
Aici doarme Cuza Vodă
Care, când făcea safteaua,
Îmbrăca domneasca robă,
Şi te prindea cu ocaua.
Unui speolog
A plecat un speolog,
Şi-a ajuns în toiul serii,
În patul unui omolog,
Lângă peștera Muierii.
Visuri
Cocoșul meu cânta întruna,
Visând, bătu-l-ar vina,
Că va petrece toată luna,
Pe vârful muntelui Găina.
Prohibiție pe Siret
Plecă cu barca în aval,
Să pescuiască în secret,
Şi-l răsturnă c-un val,
Siretul pe șiret.
Dorință - varanul are doi ficați
Mi-aș dori varan să fiu,
Când mă duc să beu,
Să am prins în circuit,
Doi ficați și eu...
Surpriză
O discutau pe ulicioară,
Că ar fi femeie ușoară,
Dar nu știe nimenea,
Că de-o lună, ea e grea.
Binele din rău se face
Acum persoana e întruchipată
Cu multe măști și-n suflet pată,
Nu știm cui să-i zicem frate
ce ne dă speranță
Și cui dușman pe viață
Dă-m o mână de ajutor cu șarpele la spate
Din cauza greșelilor neuitate.
Prieten, zicem celui care ne-a lăsat
în momentele grele
Și dușman celui
care ne-a ajutat să eșim din ele.
Uităm de faptele bune,
Dar ținem minte trădările nebune,
Luăm în seamă cum e îmbrăcat,
Dar nu și sufletul curat.
Uităm de unde ne pornim,
De cel sărac ne râdem cu zâmbetul pe față,
Lângă el nu ne oprim,
Că e dobitoc uitat de viață
Măcar pe o zi sau două
Să uităm că ne plouă
Și să scoatem masca falsă,
Să râdem cu zâmbetul adevărat
Și cu sufletul curat,
Să prețuim persoana cu care prin greu am trecut,
Să iertăm dușamunl care rău ne-a făcut,
Cu ochii închiși să tragem aer adânc în piept,
Viața să o simțim, măcar, pentru un singur moment
Prăpăstii
tăcerea ta este ca o stâncă în mijlocul drumului
n-ai ce-i face
tragi pe dreapta
răsucești cheia în contact
oprești motorul cu o mână nesigură
și aștepți să vină un utilaj greu
care să-ți degajeze sufletul
.
între timp îți aprinzi o țigară
.
avalanșa de liniște însă nu se oprește
aduce toate zăpezile adunate în ultima vreme
în gânduri
neliniștile cenușii ale dimineții
pietrele ascuțite ale neîncrederii
dizlocă bucăți mari de tristețe
.
arareori am văzut atâte alunecări de patimă
ca în dimineața aceasta
jandarmii inimii izolează locul
cu benzi colorate în roșu
atenție
avalanșă
se poate circula doar pe o singură bandă
cea a iubirii
.
cu grijă
.
cine-ar fi crezut că lacrima ta de cristal
ar putea dărâma în zbaterea disperată a ochilor
muntele de diamant al speranței
.
mă întreb neîncetat
răvășit până în colțurile cele mai întunecate ale minții
.
nu e destul că am rămas blocat în mijlocul vieții
mi-ai adus și toate cețurile reci ale deznădejdei
peste cerul zilei de mâine…
Încrâncenare
Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...
Cutiuta
Ratacita printre cutiuțe strălucitoare,
Ea,cutiuța prăfuită,
Strigă mut:Te rog,deschide-ma!!
Dar oamenii nu au răbdare,
Nu vad dincolo de aparente.
Unii o îndepărtează ironic și rece
Dar nu-i așa?,totul trece..
Și durerea,și lacrima,
Speranța se transforma-n consolare,
Și uneori,când cade care-o raza de soare
Ceva straluce in interiorul cutiutei,
Că un diamant ascuns.
Oamenii trec grăbiți,nepăsători și reci
Pe langa cutiuța prăfuită,
Ploaia o spala cu picurii ei.
Acum e frumoasa.
Oamenii o vad și vor s-o deschidă.
Prea târziu,un lacăt greu o închide,
Cad lacrimi de ploaie,o liniște tristă,
Diamantul din ea e acolo,
Și totuși,pentru ei el nu mai exista..
Other poems by the author
Flagelare
Stiu că acolo
ești foarte singură
nu ți-ai luat șevaletul și vopselele în ulei
pensulele
cineva mi-a spus că le-ai aruncat pe fereastră
ai aruncat și tablourile vechi
în care ți-ai pus toată inimă
pe cele mai noi le-ai sfâșiat cu voluptate
ca Van Gogh
n-a scăpat nici regina Angliei
mâncând banane cu furculița
imaginea mea ai estompat-o
cu tușe grose de negru
pe-a ta cu violet
(culoarea mâniei!)
desființind orice legătură-ntre noi
inutil însă
fiindcă eu încă mai simt mirosul inefabil
al ceaiului de mentă și al pâinii prăjite
sărutul tău apăsat și umed
în loc de bună dimineața
foșnetul mătăsos al furoului negru
cumpărat din Passage du Désir Paris le Marais
( de care nu te despărți niciodată!)
palma mea pe coapsele tale moi
ca lutul din mâna olarului
„obraznicule!”
cum să uit toate acestea
și multe altele
știute doar de noi
degeaba ai blocat liftul la etajul 57
voi urca și de data aceasta scările
întotdeauna a trebuit să urc scările
către tine
nu atât de multe
ce-i drept
dar a meritat
știu că n-ai sfâșiat tabloul lui Coreggio
cu Jupiter și jo
(care era o copie!)
nici acum n-am înțeles de ce-ți plăcea tabloul acela
(până la urmă o scenă banală de dragoste!)
și nu-ți plăceau tablourile noastre
pe care le-ai pictat și repictat
pe aceeași pânză
precum celebra Salvator Mundi
atribuită lui Leonardo da Vinci
și nerevendicată de nimeni...
Jurnal
e surprinzător cât de multe pagini se pot aduna într-un jurnal intim
câte observații subtile poți consemna într-o zi
îți dai seama când jurnalul devine neîncăpător
și adaugi pagini
o zi
o pagină
după o vreme acestea îți invadează viața
nu mai încap între pereții coșcoviți ai luminii
îți rup oasele
umbli prin beznă încovoiat ca o trestie plângătoare
mai arunci din când în când câte o pagină
doar ca să-ți tragi respirația
fiindcă la capătul zilei trebuie să adaugi alta
la un moment dat teancul se oprește la cer
de care ai sprijinit scara cu un număr prestabilit de trepte
tot urcând se poate să scapi din mână stiloul
sau să cazi
se pot întâmpla multe
arareori îți ajunge un singur jurnal
într-o viață de om
cel mai adesea se-ntâmplă doar să-l începi
apoi să mori printre pagini…
Undeva, pe o pagină
poetul trăise doar în mintea lui
de la naștere
într-o zi se gândise să iasă de sub opresiunea gândului
spera să întâlnească o femeie în carne și oase
(până atunci nu cunoscuse decât femei virtuale!)
dar îi era frică
mama lui își devorase soțul
pe tatăl său,
ca o văduvă neagră
la fel, bunica, mătușa Clarisse, toate femeile din familie
își devoraseră soții
cum să-și asume singur un astfel de risc, știind toate acestea
dar viața, viața își cerea drepturile
și în timp ce el își dădea sufletul în brațele soției sale devoratoare
nu reușea decât să-și smulgă unghiile din carne, cu dinții
scrisese ea în jurnal lângă o lacrimă...
Indignare
Dacă ea hotărâse că putea trăi pe picioarele ei, asta era! N-o putea reține cu forța. Nu exista nicio convenție scrisă între ei, nici chiar una verbală, fiecare rezervându-și libertatea de a proceda cum credea de cuviință. Acum hotărâse că sosise timpul. Va pleca mâine, în zori, nu-i spusese unde, ca să evite, probabil, explicațiile, fiindcă trebuia să fi fost vorba despre un bărbat. Din câte știa nu mai avea pe nimeni în viață în familie, iar despre altcineva nu auzise. Ce-i drept, nici n-o urmărise, nu-i trecuse prin minte că l-ar putea părăsi. Nu luase în calcul posibilitatea ca Virgil, prietenul lui cel mai bun, să se infiltreze între ei, pentru că Virgil părea s-o fi determinat să facă pasul acesta. Nu era prima femeie pe care o păcălise, probabil nici ultima. Va trebui să reanalizeze prietenia cu Virgil, care nu procedase ca un prieten. Nu sufli prietena, soția, amanta prietenului tău, profitând de încrederea acestuia! Când se va întoarce. Era sigur că nu-l va găsi acasă. Tocmai plecase la Frankfurt și ținuse să-l informeze în mod special, pesemne ca să-i spună Oliviei, dar el, se înțelege, nu-i va spune.
Olivia luase un taxi până în strada Freziilor, la numărul cincisprezece, unde locuia Virgil. Acesta îi dăduse o cheie, dacă nu l-ar fi găsit vreodată acasă, ceea ce se și întâmplase, de fapt, în dimineața aceea superbă de iulie. Nu-i picase prea bine, dar se putea și mai rău, adică să facă drumul înapoi, cu coada între picioare. Folosise, așadar, cheia primită și intrase în apartamentul lui Virgil, care o cucerise de cum deschise ușa. Pe masa din sufragerie văzuse un bilet, scris pe o coală de hârtie luciosă. Îi era adresat. Bărbatul o informa că trebuia să plece urgent la Frankfurt, la o întâlnire de afaceri, unde estima că va trebui să rămână două săptămâni. Văzuse negru dinaintea ochilor, așa ceva era de neacceptat, apoi tot ea îi acordase circumstanțe atenuante, recunoscând că un asemenea lucru se putea întâmpla oricui. Apoi, două săptămâni erau două săptămâni, paisprezece zile, un fleac pe lângă cei trei ani petrecuți alături de Sebastian.
Sebastian lucrase până după miezul nopții la cartea sa. Se strecurase în pat, cum făcea de obicei, numai că de data aceasta patul i se păruse imens fără Olivia, fără protestele ei formale și fără căldura trupului ei. Cât timp locuiseră împreună nu dăduse prea multă atenție acestor amănunte, i se păruse normal să fie acolo, la dispoziția sa, un accesoriu în plus la reverul existenței sale, un bibelou în vitrina din sufragerie, de pe care mai ștergi o dată sau de două ori pe săptămână praful. Se chircise stingher într-o margine a patului, adormise instantaneu și începuse s-o viseze în ipostaze pe care, desigur, și le imaginase înainte de a adormi. O vedea întorcându-se spășită, implorându-l s-o reprimescă, jurându-i că nu se întâmplase nimic între ea și Virgil, apoi făcând dragoste. Subconștientul său simplificase totul printr-o reducere confortabilă a neliniștii sale la absurd, în care ipotezele și concluziile cu privire la întoarcerea Oliviei erau când false, când adevărate.
Cum nu prea avea ce face în apartamentul acela imens, în lipsa lui Virgil, care ar fi ajutat-o să se integreze mai ușor, se gândise să-și umple timpul într-un fel, eventual să încerce o acomodare cu locul, cu noul decor al piesei în care tocmai începuse să evolueze. De cum intrase acolo, simțise absența unei mâini de femeie, nu pentru că ar fi fost dezordine, nici vorbă, lipsea senzația aceea de aranjament meticulos, cu toate dichisurile specifice, care îți sare în ochi. Găsise în debara o sticlă de un litru cu spirt medicinal și un tub de dezinfectant pentru vase. Le combinase într-un vas, luat tot de acolo, își trase o pereche de mănuși chirurgicale în mâini și se apucase de treabă. Trebuia să-și omoare timpul cu ceva, iar înlăturarea acelei senzații de lehamite masculină, care emana din lucruri, devenise principalul ei scop în viață.
Dormise prost, chinuit de vise, și se trezise cu noaptea în cap. Își făcuse o cafea la repezeală, dar puse prea mult zahăr. După prima înghițătură, îi piersise cheful și o aruncase la chiuvetă. Olivia făcea o cafea extraordinară, adăuga două-trei cubulețe de ciocolată și o picătură de rom. N-avea să mai savureze niciodată o asemenea cafea. Olivia îi citea și cărțile pe măsură ce le scria. Întodeauna venea cu observați și sugestii pertinente. De câteva zile bătea pasul pe loc. Reluase același capitol de mai multe ori, dar nu găsise forma ideală. Olivia ar fi găsit-o din prima. Deschise fereastra, sperând s-o zărească dând colțul străzii. Strada însă era pustie, nu se vedea țipenie de om. Rămase ore în șir cu ochii pierduți în zare, amintindu-și de dimineața aceea de iarnă când o văzuse prima dată. Si simțise că-i dau lacrimile.
Începuse cu mânerele de la ușă. Când intrase simțise ceva lipicios care i se prinse de mână. I se păruse dezagreabil. Trecuse cu cârpa umedă peste ele. La parter mai locuia cineva, dar nu se auzea nicio mișcare de acolo. Închise ușa cu un sentiment de apăsare. Nu-i plăcuseră niciodată locurile pustii. Nici liniștea dinăuntru nu era tocmai pe gustul ei, dar nu mai avea importanță. Acum era interesată doar de munca aceea domestică, la care se înhămase benevol, resimțind o plăcere perversă în a-și intra în rolul de gospodină, ceva care nu fusese și nu-și dorise să fie vreodată. Făcea unele lucruri și pentru Sebastian, ce-i drept, dar nu coborâse până acolo încât să-i spele rufele sau să-i curețe parchetul. Sebastian avea o menajeră, o doamnă în vârstă, care trecea de două ori pe săptămână pentru lucru aceasta și pentru multe altele. O privise adesea cum muncea, iar acum încerca să facă la fel, descoperind că nu era atât de complicat pe cât își imaginase. Începuse cu lucrurile mărunte, cu vitrinile și noptierele cu sertare, pe care se așezase o peliculă fină de praf. Lua fiecare lucrușor în parte, având grijă să-l pună de unde îl luase pentru a păstra ambianța locului. Virgil nici nu trebuia să bage de seamă că trecuse pe acolo. Nu se grăbea, făcea totul cu răbdare, cu migală, nefiind presată de timp. Cu cât termina mai târziu, cu atât mai bine.
Pe la amiază începuse să i se zbată ochiul stâng. La început crezuse că era ceva întâmplător, dar după câteva ore realizase că zvâcnirea aceea continuă tindea să se cronicizeze. Sistemul său nervos încerca, probabil, să-l avertizeze asupra unei primejdii iminente, nu era superstițios, însă nici ateu sută la sută nu era. Gândul că i s-ar fi putut întâmpla ceva Oliviei se suprapuse în mintea sa peste avalanșa de temeri cu privire la dânsul. Nu-i spusese despre plecarea intempestivă a lui Virgil la Frankfurt, care, cu siguranță, nu-i picase bine, de aceea își făcea griji, neștiind cum reacționase și, mai ales, încotro apucase, fiindcă nu prea avea unde. Greșise. Dacă i-ar fi spus, cum îi sugerase Virgil, n-ar mai fi plecat!
La capătul primei săptămâni, Olivia terminase cu lucrurile mărunte. Rămăseseră lucrurile mari, câteva șifoniere, lustrele și un scrin cu două sertare suprapuse, de culoarea cafelei cu lapte. Se concentrase pe șifoniere și lustre, mai întâi, apoi venise rândul scrinului. Cele două sertare erau prevăzute cu două broaște minuscule și erau încuiate. Trebuise să bâjbâie îndelung pe sub tăblia de deasupra scrinului până găsise cheile. Erau prinse de o plăcuță magnetică, semn că ascundeau un secret. Descoperirea o incitase. Deschise sertarele, căptușite cu mătase roz, cu un fel de curiozitate perversă. Înuntru, aliniate frumos, văzuse o grămadă de plicuri și se dumirise. Acolo se afla arhiva sentimentală a lui Virgil, adică tocmai ce căutase inconștient. Nu-și putuse reprima tentația de a deschide și citi prima scrisoare din plic.
Sebastian simțise un junghi în dreptul inimii, dar nu-i dăduse importanță. Era ziua când trebuia să vină menajera și nu avea de gând s-o sperie. La scurt timp însă, aceasta îl găsea întins cu fața în jos pe covor. Sunase imediat la Urgențe, iar un echipaj de la Salvare sosise în mai puțin de cinci minute. Medicul își dăduse seama „pe loc” că era vorba despre o problemă cardiacă severă și hotărâse că trebuia transportat de urgență la spital. Așa se face că Sebastian se trezise a doua zi într-un pat de spital, aflând că suferise un preinfarct și că mai trebuia să rămână acolo încă zece zile. Îi era indiferent. Nu-l mai atrăgea nimic spre casă. După externare urma să înceapă un tratment medicamentos complex și să evite pe cât posibil emoțiile. De parcă ar fi depins de el.
O chema Angela. Pesemne că Virgil întreținuse o relație intimă sau foarte intimă cu ea, fiindcă femeia folosea un limbaj mai mult decât colorat și se vedeau către sfârșitul paginii și câteva urme de lacrimi. Îi reproșa, în principal, că o mințise cu bună știință și că nu urmărise decât s-o seducă, ceea ce și reușise până la urmă. Se temea să nu fi rămas însărcinată și-și blestema ziua în care se născuse. În cele două sertare ale scrinului erau peste trei sute de scrisori. Timp de trei zile și trei nopți citise cu inima strânsă scrisoare după scrisoare, descoperind printre rânduri adevărata față a lui Virgil. Nu-l crezuse în stare de așa ceva, cum nu-l crezuse niciuna din semnatarele scrisorilor. Cu fiecare zi, valul de indignare creștea în sufletul ei proporțional cu numărul scrisorilor citite. Nu mai era loc prea mult loc în scrin, dar, cu puțin efort, ar mai fi încăput o scrisoare. Puțin probabil însă!
Zilele petrecute la spital treceau pe nesimțite între perfuzii, consultații, discuții sterile cu tovarășii de suferință sau cu asistentele, nemaivând timp să se mai gândească și la altceva. Pe Olivia o uitase din prima zi. O știa undeva în adâncul ființei sale, dar nu-l mai chinua cu prezența și cu reproșurile ei, cum se întâmplase până atunci. Preinfarctul avuse și părțile lui bune. Părăsise spitalul cu regret. Doamna Smaranda, menajera, se întrecuse pe sine. Făcuse și unele modificări. Așezase, de pildă, patul în dreptul ferestrei, iar biroul său de lucru în locul patului. Îi plăcuse. Ordonase, îndepărtase praful de peste tot, spălase ce trebuia spălat și umpluse casa de flori. Schimbase admosfera aceea mohorâtă de care se plângea câteodată și Olivia. Păcat că nu putea să se bucure și ea alturi de dânsul.
Virgil sosise pe la ora patru dimineața. Țârâitul soneriei o trezise din somn. Privise prin vizor și-i deschise. Bărbatul arăta destul de șifonat. Făcuse drumul înapoi, din Frankfurt, cu mașina. Îi povestise că era epuizat după două zile de mers, că nu găsise timp să-și radă barba, să se spele, se grăbise să ajungă cât mai repede, fiindcă se gândise tot timpul la ea. Avea s-o facă acum, dacă ea îi dădea voie, începând cu o baie. Bineînțeles că nu avea nimic împotrivă, mirosea ca un porc. Ascultase indiferentă fîșâitul dușului din pat. Apoi auzise lipăitul tălpilor pe mozaicul din baie, sunetul înfundat al pămătufului cu care-și săpunea barba, moment în care se ridicase și se furișase într-acolo. Ușa era deschisă, iar el ședea pe un scaun în fața oglinzii. Nici n-o simțise. Abia când îi înconjurase gâtul cu brațele o zărise și-i zâmbise. Rămase cu briciul în aer, oscilând între a o îmbrâțișa și de a-și vedea de treabă. Înclinase spre cea de-a doua variantă. Olivia îl prinse de mâna în care ținea briciul, amuzându-se de pârâitul firelor de păr sub tăiușul lamei. Deodată îi blocă mâna și imprimă briciului o mișcare de translație. Mișcarea fusese atât rapidă și de energică încât puțin lipsise să nu-l decapiteze. Sângele țâșnise ca dintr-o fântână arteziană. Abia avuse timp să facă un pas înapoi în timp ce Virgil se prăbușea cu un zgomot surd de pe scaun.
În drum spre casă se oprise la o farmacie de unde cumpărase rețeta eliberată de medic. Nu mai luase niciodată medicamente și era curios să vadă cum arătau. Desfăcuse cutiile și descoperise niște pastiluțe minuscule, colorate, care trebuiau luate de trei ori pe zi. Medicul îl sfătuise să nu uite, nici să nu depășească orele stabilite. Cele de dimineață le luase la spital, în jurul orei șase, acum trebuia să le ia pe cele de doisprezece, iar următoarele la optsprezece. În plus, medicul îi recomandase o dietă personalizată, destul de restrictivă, cam greu de urmat. Se gândise pe drum s-o angajeze pe Smaranda cu normă întreagă, amintindu-și că-i povestise odată că-și îngrijise soțul, bolnav tot de inimă, înainte de a muri. Exista riscul să mai facă un preinfarct, așa că era de preferat să aibă pe cineva prin preajmă decât să depindă de hazard.
Deși i se păruse uriaș, în comparație cu dânsa, Virgil era foarte ușor. Reușise să-l târâie până în dormitor și să-l întindă în pat. Așternuse cearșafuri proaspăt spălate și-l bandajase cu un prosop de baie la gât, fiindcă mai sângera. Curățase apoi o glinda și pardoseala de sânge, după care se îmbrăcase și părăsise casa, fără să mai încuie ușa. Nu întâlnise pe nimeni pe scări. Abandonase la ieșirea din bloc mănușile, de care nu se despărțise nicio clipă, într-un tomberon și plecase mai departe. În clipa aceea descoperise motivul care o determinase să facă tot ce făcuse din prima zi când intrase în apartamentul lui Virgil. Premeditase inconștient crima, mai întâi pentru afrontul de a o fi chemat acolo, știind că trebuia să plece la Frankfurt, apoi pentru suferința celor trei sute de suflete tixite ca niște trofee în scrin.
Sebastian deschise larg geamul dinspre stradă. Voia să respire, în sfârșit, o gură de aer curat după aproape două săptămâni de privațiune și de miros insuportabil de spital. Nu mai trăgea nădejde s-o mai vadă pe Olivia întorcându-se. Trecuse prea mult tmp. Cu toate acestea nu-și putuse reprima reflexul de a trage cu coada ochiului spre colțul străzii și nu mică îi fusese mirarea când o văzuse apărând ca Afrodita din spuma mării. Se repezise și deschise larg ușa, ca nu cumva să creadă că nu era acasă și să dispară din nou. Era atât de emoționat încât nu reușise să-i spună niciun cuvânt, ca și ea, de altfel. Închise ușa și se așezaseră pe canapea. El pornise involuntar televizorul. Tocmai se transmite un breaknews:
Crimă misterioasă petrecută în casa cunoscutului om de afaceri Virgil Comănescu. Poliția descincese la câteva ore de la întoarcerea acestuia din Frankfurt la sesizarea unei femei, care-l găsise cu gâtul tăiat în pat. Femeia era chiar sora lui și venise să-l vadă. Criminaliștii nu găsiseră urme suspecte, amprente, semne de intrare prin efracție sau de forțare ale ușii, iar vecinii nu observaseră nimic. Se pare că ne aflăm în fața unei noi crime cu autor necunoscut!
Olivia apucase telecomanda din locul în care o lăsase bărbatul și închise televizorul.
- Să știi că zilele acestea am stat la mama!
Sebastian aprobă din cap, deși aflase că mama ei murise de mult. O luase ca pe o metaforă, intrepretând afirmația ei sui-generis: că trecuse pe la casa părintească, a cărei moștenitoare era.
Premise
nu cred că există diferențe ireductibile
între oameni și lucruri
florile
ne spunea Nietzsche
au suflete ca și oamenii
în fapt
diferențele
apar din jocul de gleznă al minții
de care nu ne putem lipsi nici unii
nici alții
indiferent cum îi spunem
facem temple mai mari sau mai mici
după cât de mulți sau puțini sunt zeii
pe altarele cărora ne așezăm inimile
diminețile nu sunt mai frumoase decât nopțile
dacă excludem nuanțele
cuvintele cântăresc tot atât de mult sau puțin
cât trag la cântar vorbele
acum e aproape imposibil de spus
cine a precedat pe cine
nici nu mai interesează pe nimeni…
Tipare
Îmi e destul de greu să înțeleg această lume
zidită după reguli , modele și eresuri,
în fața căreia cuvântul aleargă ca un cal în spume
și moare înainte de a pătrunde-n înțelesuri
Bătrânul Euclid ne-nvață despre punct și dreaptă
dar și despre plan și spațiu, `nainte ca Hristosul să se fi-nălțat,,
dar mintea mea e prea hapsână și n-așteaptă
să mai rezolve înc-o axiomă la câte ecuații are deja de rezolvat
mărețul Creator ne-a dăruit, în bunătatea Sa, cuvântul
păstrând doar pentru el limbajul matematic,
care desparte-n două planuri paralele, Cerul și Pământul,
lăsând la mijloc adevărul să se zbată ideatic
În zestrea noastră ancestrală, ca într-un cuib cu dropii,
modelul matematic, redus la forme, linii și reprezentări bizare,
există-n stare de-adormire încă de când deschidem ochii
și-așteaptă doar să-l dezlegăm din fiare...