Concluzii
Încă mai simt umezeala londoneză în oase,
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă
cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase
mișunând peste tot,
cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,
încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,
nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră
disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,
trase la indigo,
în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă
( din care doar crocodilii lipsesc!),
în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…
Prima senzație este de prăbușire în timp,
în Ev Mediu,
printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,
cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,
unii scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,
alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,
(despre cum aceștia deveniseră stăpâni de sclavi în Indii!),
pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață
urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,
la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,
mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,
mâncarea are gust de pământ putred și pește
chiriile sunt mari
cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,
cu o mie de înțelesuri,
și desigur, my queen,
fără nicio logică….
Poems in the same category
Gânduri 4
Ai putea să scrii un roman.
Gândurile ar fi un Cal Troian.
Evenimentele expuse ar uimi
Impunând prezența unei agerimi.
Faptele s-ar schimba în bine,
Fără cei care vor să dezbine.
Ai etala abilitățile prin scris
Imagine reală dintr-un paradis.
Inimile-n piepturi, toate laolaltă,
S-ar deschide ca o floare învoltă.
Sentimentele n-ar mai fi de izolare
Și efectul n-ar mai fi de oscilare.
Nu am mai șovăi și nici ezita,
Și-n viața noastră n-am mai imita,
Metehne ce luptă împotriva calității
Și patimi, slăbiciuni contra virtuții.
Insomnii
firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,
ai zice că Măicuța Domnului e vie,
că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,
în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.
privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,
ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,
nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,
nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.
umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii
pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,
ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,
iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.
într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită
și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,
Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită
visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.
Cât ție o viață?
Cât ține o viață? Un ceas? O poveste?
O clipă ce trece și apoi se topește?
O frunză căzută, un vis nefăcut,
O mână ce tremură in aer pierdut?
Ne naștem din lacrimi, din lut și mirare,
Și ardem în noi cu o sete prea mare.
Dar tot ce iubim, și tot ce trăim
Se duce cu vântul pe care nu-l știm.
Ce rămâne-n urmă? Un nume? O umbră?
Un "te-am iubit" spus pe fugă, în gând?
Poate doar cerul, privind peste lume,
Știe cât doare să fii... pentru-un rând.
Oda Prunelor și Țuicii
Prună coaptă, violetă,
Dulce-acrișor, bogată,
Din pom cazi ușor, rotunjită,
Gustul toamnei, mult dorită.
Strânsă-n coșuri cu grijă mare,
Fermentată cu drag și soare,
Transformi sufletul și umple paharul,
Țuică, licoare cu har.
Pe mese festive, la șezători,
Ne aduni cu toții, prieteni și frați,
Un pahar ridicăm, cu zâmbete și cântece,
Cinstim pruna, țuica, dar și frumusețea vieții.
Prună și țuică, simbol românesc,
Gustul copilăriei, un vis ceresc,
Din generație în generație, o tradiție vie,
Ce ne unește și ne face să fim fericiți.
La mulți ani, prună și țuică!
Să ne umpleți sufletul de bucurie,
Să ne dați putere și speranță,
Să ne țineți mereu uniți, ca o familie.
Povestea mea
Afara e lumina,
Dar in mintea mea e ceata si intuneric
Un intuneric adanc care nu are de gand sa dispara,
Ganduri intunecate se aduna cu fiecare zi ce trece.
In fiecare dimineata care pare sa fie urmatorul cosmar sau continuare lui,
Ma intreb unde sunt acele persoane...
Acele persoane care mi-au jurat eternitate si intelegere?
Acele persoane care m-au adus in acest punct ca mai apoi sa isi vada de viata lor.
Mi s-a spus ca asa va fi, dar n-am vrut sa cred...
Am vrut sa sper ca pot mai mult, ca la mine va fi diferit
Dar presupun, ca asa mi-a fost scris,
Asa trebuie sa fie povestea mea.
Dar oare finalul va fi cum e cunoscut de toti?
Va fi un final fericit, care se termina cum e normal?
Va fi un final care va avea loc mai devreme?
Sau va fi un final atat de diferit incat nimeni nu va trece peste el?
Obsesii
adesea îți poți permite să nu fii cel din C.V.
atent la detalii
scorțos
cu morgă
și să fii cel lăsat de mama Natură
care înjură
vorbește trivial
râgâie
își soarbe zgomotos cafeaua
e aproape imposibil să-ți trăiești viața numai în Conștiința de sine
estetic
și să nu dai o raită prin Subconștient
eliberat de constrângeri autoimpuse
fiindcă ele nu există în OM
la un moment dat nici nu-ți mai pasă
când constați că vecinul de la parter
își bate nevasta
și-i doctor docent
dăunezi altcineva spunea că n-ar trebui să ne legăm prea tare de lucruri
aceasta fiind o „sclinteală” nefericită a minții
că viața în cuplu e ceva perimat
și că ar fi mai bine să trăim cu toții în grupuri
ca la-nceput
e un punct de vedere
desigur
eu nu n-am mers cu gândul atât de departe
dar nici n-am aflat de ce au dispărut doinozaurii…
Gânduri 4
Ai putea să scrii un roman.
Gândurile ar fi un Cal Troian.
Evenimentele expuse ar uimi
Impunând prezența unei agerimi.
Faptele s-ar schimba în bine,
Fără cei care vor să dezbine.
Ai etala abilitățile prin scris
Imagine reală dintr-un paradis.
Inimile-n piepturi, toate laolaltă,
S-ar deschide ca o floare învoltă.
Sentimentele n-ar mai fi de izolare
Și efectul n-ar mai fi de oscilare.
Nu am mai șovăi și nici ezita,
Și-n viața noastră n-am mai imita,
Metehne ce luptă împotriva calității
Și patimi, slăbiciuni contra virtuții.
Insomnii
firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,
ai zice că Măicuța Domnului e vie,
că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,
în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.
privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,
ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,
nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,
nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.
umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii
pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,
ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,
iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.
într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită
și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,
Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită
visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.
Cât ție o viață?
Cât ține o viață? Un ceas? O poveste?
O clipă ce trece și apoi se topește?
O frunză căzută, un vis nefăcut,
O mână ce tremură in aer pierdut?
Ne naștem din lacrimi, din lut și mirare,
Și ardem în noi cu o sete prea mare.
Dar tot ce iubim, și tot ce trăim
Se duce cu vântul pe care nu-l știm.
Ce rămâne-n urmă? Un nume? O umbră?
Un "te-am iubit" spus pe fugă, în gând?
Poate doar cerul, privind peste lume,
Știe cât doare să fii... pentru-un rând.
Oda Prunelor și Țuicii
Prună coaptă, violetă,
Dulce-acrișor, bogată,
Din pom cazi ușor, rotunjită,
Gustul toamnei, mult dorită.
Strânsă-n coșuri cu grijă mare,
Fermentată cu drag și soare,
Transformi sufletul și umple paharul,
Țuică, licoare cu har.
Pe mese festive, la șezători,
Ne aduni cu toții, prieteni și frați,
Un pahar ridicăm, cu zâmbete și cântece,
Cinstim pruna, țuica, dar și frumusețea vieții.
Prună și țuică, simbol românesc,
Gustul copilăriei, un vis ceresc,
Din generație în generație, o tradiție vie,
Ce ne unește și ne face să fim fericiți.
La mulți ani, prună și țuică!
Să ne umpleți sufletul de bucurie,
Să ne dați putere și speranță,
Să ne țineți mereu uniți, ca o familie.
Povestea mea
Afara e lumina,
Dar in mintea mea e ceata si intuneric
Un intuneric adanc care nu are de gand sa dispara,
Ganduri intunecate se aduna cu fiecare zi ce trece.
In fiecare dimineata care pare sa fie urmatorul cosmar sau continuare lui,
Ma intreb unde sunt acele persoane...
Acele persoane care mi-au jurat eternitate si intelegere?
Acele persoane care m-au adus in acest punct ca mai apoi sa isi vada de viata lor.
Mi s-a spus ca asa va fi, dar n-am vrut sa cred...
Am vrut sa sper ca pot mai mult, ca la mine va fi diferit
Dar presupun, ca asa mi-a fost scris,
Asa trebuie sa fie povestea mea.
Dar oare finalul va fi cum e cunoscut de toti?
Va fi un final fericit, care se termina cum e normal?
Va fi un final care va avea loc mai devreme?
Sau va fi un final atat de diferit incat nimeni nu va trece peste el?
Obsesii
adesea îți poți permite să nu fii cel din C.V.
atent la detalii
scorțos
cu morgă
și să fii cel lăsat de mama Natură
care înjură
vorbește trivial
râgâie
își soarbe zgomotos cafeaua
e aproape imposibil să-ți trăiești viața numai în Conștiința de sine
estetic
și să nu dai o raită prin Subconștient
eliberat de constrângeri autoimpuse
fiindcă ele nu există în OM
la un moment dat nici nu-ți mai pasă
când constați că vecinul de la parter
își bate nevasta
și-i doctor docent
dăunezi altcineva spunea că n-ar trebui să ne legăm prea tare de lucruri
aceasta fiind o „sclinteală” nefericită a minții
că viața în cuplu e ceva perimat
și că ar fi mai bine să trăim cu toții în grupuri
ca la-nceput
e un punct de vedere
desigur
eu nu n-am mers cu gândul atât de departe
dar nici n-am aflat de ce au dispărut doinozaurii…
Other poems by the author
Metafore
Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie
adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,
imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții
în apele Nilului
încă ne bântuie
.
și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică
de dragoste
și o metaforă cosmică a mileniliului trei...
Parabolă
lucrurile sunt mai complicate decât crezi
în adâncurile întunecate ale ființei
nu poți scoate apă din fântâna arteziană
a inimii
sau desena pe o coală de hârtie
chipul seducător al dragostei
dragostea n-are chip
e ca vântul acela călduț de primăvară
care bate o dată pe an
și-ndoaie copacii până la pământ
le rupe crengile
le împrăștiile frunzele și păsările
lăsându- i în urmă descumpăniți
despuiați
descărnați
cu viața pe margine
nu e numai chimie organică
cum spun învățații
chimia apare mai târziu
există ceva ancestral care ne trăiește pe ascuns
ca vâscul de sub coaja de plop
sau ciuperca agățată cu dinții de algă
inima mea n-a tresărit decât atunci când
nu mai era nimic de făcut
chimia
da
a înfăptuit restul
de aceea îți spuneam mai înainte
cu inima îndoită
că lucrurile sunt mai complicate decât crezi
în adâncurile întunecate ale ființei…
Dezacorduri
ceva mă ține ferecat între zidurile temii
atunci când îmi desfac gândurile
precum niște aripi uriașe de vultur
toate declarațiile mele de dragoste se întorc de fiecare dată
la capătul pistei
ca un avion cu reacție care nu se poate desprinde de sol
nu mă ajuți nici tu de la manșă
nici vântul potrivnic
singurul prieten credincios îmi este
instinctul
chiar dacă-mi înfige pumnalul în inimă
și-mi omoară speranța
el știe ceva ce mie îmi scapă
alinierea primejdioasă a planetelor
de pildă
sau dispariția subită a energiei în Cosmos
care ar pune Universul pe linie moartă
nu știu
eu îmi ascult înainte de toate inima
(aflată în dezacord cu spiritul!)
și nu-mi explic nicicum opinia ei separată…
Destine
Nu-mi cere să-mi calc pe inimă. Nu-ți pot deschide din nou sufletul
din carapacea tristeții.
Mai lasă-mă un an să-mi oblojesc rănile
mi-ar fi imposibil acum să te privesc în ochi cu mintea limpede,
există încă prea mult sânge la locul faptei
și prea multă confuzie.
Încearcă să înțelegi că dragostea mea e în stare de șoc
sub perfuzie,
probabil că n-o să-mi mai revin niciodată,
copilul nostru se va naște orfan într-o zi de duminică,
tu nu vei accepta să-i tai cordonul ombilical cu care s-a sufocat în timpul travaliului
și nu te va putea obliga nimeni.
Îl vei ține în viață doar ca să-mi amintești ce s-a ales din dragostea noastră,
oamenii vor întoarce capetele după noi siderați
nu vezi în fiecare zi o femeie trăgând după dânsa placenta cu pruncul înăuntru...
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Constrângeri
Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale
la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie
și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,
este ca la ruleta rusească
pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu
nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...
la dracu`!
Reverii
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuet în cascadele trupului
văzusem cândva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
( pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii! )
respirând ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă…
Metafore
Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie
adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,
imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții
în apele Nilului
încă ne bântuie
.
și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică
de dragoste
și o metaforă cosmică a mileniliului trei...
Parabolă
lucrurile sunt mai complicate decât crezi
în adâncurile întunecate ale ființei
nu poți scoate apă din fântâna arteziană
a inimii
sau desena pe o coală de hârtie
chipul seducător al dragostei
dragostea n-are chip
e ca vântul acela călduț de primăvară
care bate o dată pe an
și-ndoaie copacii până la pământ
le rupe crengile
le împrăștiile frunzele și păsările
lăsându- i în urmă descumpăniți
despuiați
descărnați
cu viața pe margine
nu e numai chimie organică
cum spun învățații
chimia apare mai târziu
există ceva ancestral care ne trăiește pe ascuns
ca vâscul de sub coaja de plop
sau ciuperca agățată cu dinții de algă
inima mea n-a tresărit decât atunci când
nu mai era nimic de făcut
chimia
da
a înfăptuit restul
de aceea îți spuneam mai înainte
cu inima îndoită
că lucrurile sunt mai complicate decât crezi
în adâncurile întunecate ale ființei…
Dezacorduri
ceva mă ține ferecat între zidurile temii
atunci când îmi desfac gândurile
precum niște aripi uriașe de vultur
toate declarațiile mele de dragoste se întorc de fiecare dată
la capătul pistei
ca un avion cu reacție care nu se poate desprinde de sol
nu mă ajuți nici tu de la manșă
nici vântul potrivnic
singurul prieten credincios îmi este
instinctul
chiar dacă-mi înfige pumnalul în inimă
și-mi omoară speranța
el știe ceva ce mie îmi scapă
alinierea primejdioasă a planetelor
de pildă
sau dispariția subită a energiei în Cosmos
care ar pune Universul pe linie moartă
nu știu
eu îmi ascult înainte de toate inima
(aflată în dezacord cu spiritul!)
și nu-mi explic nicicum opinia ei separată…
Destine
Nu-mi cere să-mi calc pe inimă. Nu-ți pot deschide din nou sufletul
din carapacea tristeții.
Mai lasă-mă un an să-mi oblojesc rănile
mi-ar fi imposibil acum să te privesc în ochi cu mintea limpede,
există încă prea mult sânge la locul faptei
și prea multă confuzie.
Încearcă să înțelegi că dragostea mea e în stare de șoc
sub perfuzie,
probabil că n-o să-mi mai revin niciodată,
copilul nostru se va naște orfan într-o zi de duminică,
tu nu vei accepta să-i tai cordonul ombilical cu care s-a sufocat în timpul travaliului
și nu te va putea obliga nimeni.
Îl vei ține în viață doar ca să-mi amintești ce s-a ales din dragostea noastră,
oamenii vor întoarce capetele după noi siderați
nu vezi în fiecare zi o femeie trăgând după dânsa placenta cu pruncul înăuntru...
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Constrângeri
Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale
la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie
și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,
este ca la ruleta rusească
pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu
nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...
la dracu`!
Reverii
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuet în cascadele trupului
văzusem cândva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
( pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii! )
respirând ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă…