Si-a zis că-l cheamă Brâncuși

Iată, pomii de pe cale ,

Acum au îmbătrânit,

Și tot ceea ce e-n vale,

E tăcut și liniștit.

Toată iarba dinspre vale,

Se aplecă obosită,

Toată floarea, în petale,

Se -nvelește amorțită.

Cerul, tot, este albastru,o marmură sidefie,

Și soarele o desenează,cu multă pudră aurie,

Oamenii au stat pe câmpuri,

Alții au stat pe ogoare,

Acuma o iau pe drumuri,

Le-a fost ziua bună,tare .

          - Rada Maria 6D -

Râzi nebună viață,

Râzi de fericire.

Râzi nebună viață,

Râzi de clocotire.

Este-al vieții dar

Plin de desfătare.

Este-al vieții har

Plin de căutare.

Să dai mâna cu viața

Îți dăruiește în mosor ața.

La fel ca și-o cadână

Dorești ca să rămână.

De nu te ții de viață,

Totul devine ghiață.

Te lasă, te-abandonează

Și-n cale totul îți frânează.

Așa sfârșește individul

Cu sfânta, dulce viață,

Pământul înghițindu-l,

Rupând-ui-se firul de firavă ață.

amagitoare priveliste de iarna

in teritoriul hispanic sontacai fara cal

fara scutier,fara lance-umbra de vis

sau idee a scriitorului poate

(in pana de idei deocamdata)

pana si dulcineea e moarta

(sau nenascuta)

au incercat multi sa ma descifreze

in van cautarile lor

Le iesea mai mereu aceleasi cuvinte

vis,vise,poetul de vis

Iar eu le zambeam calp 

stiind ca dupa o viata de om

am ajuns doar alfabet al limbii

Miguel Cervantes des Don Quijote

Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…

Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…

Pe întinderea alba de nea,un punct neînsemnat;

Universului nu-i pasa de noi

Și totuși,sufletul ,conștiința,gândirea,

Fac din noi un ceva minunat..

Ratacesc printre ruine 

Descoperind spirite în cărțile vechi,

Fiecare om e un templu înalt 

In cetatea vieții 

Si-un picur doar in imensul Cosmos..

Când clopote bat,

Se stinge un univers,

O viață pe care poetii-au inchis-o în vers...

Când stele dispar 

O lacrimă cade și gânduri se zbat:

Bieți muritori sau spirite eterne 

Zburând dincolo de cerul înalt?

(Monica)

Zile lungi infometate

si prin geam un somn tirziu

linistea este departe

nici nu simt daca sunt viu.

Gustul pinii o poveste

apa este doar un vis

rind pe rind primim doar gloante

astai tot ce e permis

Incarcat cu plins si jale

ma trezeste nencetat

strigatele tot mai rare

a batrinelor din sat.

Supravetuind pe margini

nu ramine niciun gind

tot trecutul e pe pagini

iar sfirsitul in pamint.

Nu mai aveam o lacrimă să plâng

mi-erau ochii uscați precum  nisipul din deșertul Atacama

în timp ce gravitam pe-orbita sferică a unui gând

simțind cum mă pândește de pe margini teama

Treceau pe lângă mine quasari, comete, stele moarte,

spre cimitirul cosmosului, a-ntunecatei sale pegre,

în geometrii din cele mai abstracte

sau dispărând subit în găurile negre

Pierduses traiectoria inițială

și mă-ndreptam spre haos, fără un cuvânt

precum un Don Quijote de la Mancha, fără fală,

în lupta sa eternă cu morile de vânt.

din gândul meu, cu aripi de lăcustă,

 asemeni neutronului dintr-un atom

am revenit încet-încet în lumea asta-ngustă,

în ciurul lui Eratostene,  alogaritmul cel mai simplu pentru OM...

să vezi două pietre sărutându-se
îţi dă de gândit
cineva spunea că eternitatea
este o noţiune abstractă
Brâncuşi a surprins-o
într-un sărut
altcineva spunea la fel despre suflet
greşit
sărutul e chiar sufletul
răstignit
la Stonehenge pietrele
şi-au înghiţit sufletele
n-au mai rămas decât niște capete uriașe
fără inimi
sărutul lui Iuda nu mai stârnește patimi
nu mai surpinde
pare o îmbrățișare nefirească
dintre o piatră și o inimă

da
le spusese Isus
„unul din voi mă va vinde!”

hai să încercăm un exercițiu de imaginație

și  să împărțim pâinea aceasta în continente

punem jumătate deoparte

pentru Asia

ca să fim siguri

altă jumătate pentru ce-a mai rămas

în ordine

Africa

America

Antarctica

Europa

îmi vei spune că n-am luat în calcul oceanele

iar eu îți voi răspunde că oceanele nu fac parte din ecuație

fiindcă Pământul arăta la început ca o pâine rotundă

mai târziu au apărut apele

munții

nu-ți mai explic cum

și de ce

mai bine hai să mâncăm pâinea aceasta fierbinte

într-un exercițiu ipotetic de supraviețuire în Cosmos

eu

concentrându-mă pe Asia

tu

pe bucățile mai mici

experimentând

de fapt

o variantă posibilă de masacrare a lumii…

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...

Simt obsesiv în Tot prigoana dreptei perpendiculare     

ca un ingredient al formei, al unui interval conjunct,

în care numai cercul preferă curba neascultătoare

și nu acceptă, ca fatalitate, dictatura unui punct

Doamne, câtă mizerie există și-n geometrie

(așa cum e și-n viață sau, extinzând, în toate cele!)

când două drepte se exhibă pe-o coală de hârtie

își zic, exthausiv, ca sunt doar paralele

În fapt, au luat de la femei cochetăria,

nevoia lor de-a fi-n atenție, indiferent de cost

de-a strecura în forme ura și dizarmonia,

și spre-a le-arăta, orgolioase, …lipsa lor de rost

nimic mai neadevărat, e doar o simplă aroganță

pe care dreapta și-o asumă-ntotdeauna,

prin două puncte aflate la distanță,

nu poate trece decât o dreaptă amărâtă, numai una   

mai mult prin punctul fix și nalt, precum o schelă,

în orice parte ar fi plasat acum

nu poți trasa, oricât ai vrea, decât o paralelă

la acea dreaptă, și să-ți vezi de drum…

respiram și credeam că trăiesc

îmi auzeam sângele curgând

căzând cu vuet în cascadele trupului

văzusem cândva o moară de apă

și-mi imaginam că eram o moară de apă

la capătul unei roți

măcinându-mi singur zilele

zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase

ale timpului

mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase

cernându-le

îndepărtând tărâțele existenței

de bosonii lui Higgs

( pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii! )

respirând ca o pasăre albă în vid

dezintegrându-mă…