Elegie pentru o floare

Un meșter în lemn vestit,

Pe Isus la zugrăvit,

Și în locul potrivit,

La biserică găsit,

Pe Isus la așezat.

Preotul a mulțumit 

Și din suflet și-a dorit,

Cineva dacă ar vrea 

Să aducă icoana,

Maicii domnului cea sfântă 

In stânga să fie ea,

Căci așa e datina.

Dar trecură ceva timp,

Și-am simțit că ar fi bine,

In biserică să fie,

Aceea care lipsea.

Maica sfântă,Maica sa  .

Ca să duc icoana mea,

Am luat ocazia....

Nu am stat a aștepta,

Că ma luat cineva.

Ajuns chiar mia mulțumit 

Că a fost cu cineva. ..

Nici bani nu a vrut să ia .

Vrând să dau icoana mea,

Am aflat că cineva,

Își dorește ca să de-a,

Acest dar drept mulțumire 

Și mia spus povestea sa:

Iubitul meu cel dorit,

La momentul potrivit,

Cu greu a fost lămurit,

La biserică să vie,

Pentru a noastră cununie .

După ce ne-am cununat,

Cu alaiul am plecat,

Și în drum cine a ieșit ?

O maică ce nu avea,

Nimenia pe lângă ea... 

Preotului a cerut,

Să intrăm în casa sa..

Și a spus uite așa:

Eu doresc să pot lăsa,

Tot ce am doresc a da,

Astor tineri fericiți,

În veci să fie iubiți.

Asta este darul care,

A fost dăruit de ea.

Tânăra drept mulțumire,

Icoana a dăruit,

Fiind pusă-n locul care,

Preotul la destinat,

Toată lumea-i mulțumită 

Fie Domnul lăudat.

Who loves the Sun, loves the Moon, looks up to the Stars and feels the wind. Who loves the Sun is letting all the pores to get the full caressing from the rays and the warmth from Sun's close proximity, even if is on the other side of the world. We shine like a Sun, we shine with the Sun and we are the wind from the whispers of the Moon. Who loves the Sun, My little Star?

Dacă te plictisești acolo sus,

Nu o să te țin mult de vorbă.

Îți spun pe scurt.

Nu vreau să te mai văd.

Te întreb, ce vezi în cearcănele mele, 

In ochii roșii, plânși?

Păcate, nesimțire,

Poate chiar lipsă de empatie?

Ce vezi in părul smuls din creștet,

În palmele rănite?

Un simț de superioritate?

O să te surprind.

Nu mă consider mai bună decât cei din jur,

Doar mai bună decât tine.

Aș fi făcut lumea în 8 zile,

Ca o zi să o ofer iubirii.

Știai că indiferența ne ucide, ne macină oasele murdare

Știai că lumea noastră, cea de jos, este întinată.

Stau aici încăpățânată, in fața ta și îți spun:

Nu ai făcut lumea perfectă.

Nu te pot iubi și nu te pot ierta.

Aștept răspunsul tău cu nerăbdare, 

În pustiu întunecat, 

În liniște deplină.

vara – la asfințit,

ca un portal spre câteva speranțe

printre movilele de steril

noroc cu tinerețea

căreia îi dădeam târcoale

și ea, rostindu-ne pe litere,

ne urca sus, sus,

unde vântul care suflă strâmb nu ajungea

așa ne-am cunoscut, însă nu

știu cum ne vom despărți

Anonimul sinăian

I-ai spus ca e frumoasa

Superba chiar.

Ai facut-o sa creada ca o iubesti.

Ca o adori.

I-ai spus ca e creativa,

Desteapta chiar.

Ai facut-o sa creada ca o iubesti.

Ca o admiri.

I-ai frant inima,

Cu doar cateva cuvinte,

In mii de bucati ,

De negasit, pierdute.

A plans saraca,

Nu mai respira,

Plangea si tacea,

Ca nu cumva sa deranjeze.

I-ai spus ca e frumoasa,

Si te-a crezut,

A crezut ca e frumoasa,

Insa doar o minciuna a fost.

I-ai spus ca nu conteaza cum arati,

Pana cand a contat.

Pana cand a ramas doar ea,

Si restul cu altcineva.

I-ai rupt tulpina florii,

De parca ar putea sa cresca din nou.

Usor, petalele i-au cazut,

Si in pamant au intrat.

I-ai calcat pe suflet,

Ai lasat-o sa zaca pe pamant,

Acolo in frig,

Unde e cel mai rau.

Ai rupt-o

Si nu s-a mai ivit la suprafață.

Sta sub pamant,

Acoperindu-si cat de bine poate fața.

Saraca,

Sta acolo, nu zice nimic.

Moara pe zi ce trece,

Fara apa , fara îngrășăminte.

I-ai spus ca e frumoasa,

Te-a crezut,

I-ar sufletul ei “frumos” s-a rupt,

Petalele i-au cazut.

I-ai spus ca o iubesti

Si ca e frumoasa,

Doar ca minciunile astea,

Au costat-o viata.

ascultând tăcerea din

sfintele locașuri de rugăciune,

simt

adierile  calde ale cristalelor

în forma de spice de grâu,

ce-mi ating

genele.

în casa mea s-a mutat liniștea

nu știu cum mi-a furat cheia sufletului cu amprentă digitală

cum s-a insinuat printre atâția tranzistori și circuite integrate

printre atâția senzori

cert e că am găsit-o în casa mea austeră

mobilată cu temeri și griji

ștergând praful de pe capetele spaimelor

afară, privighetoarea roșcată, botezată de mine, Ioana, care își făcuse cuib pe prichiciul ferestrei și adusese pe lume doi pui

se ridica într-un tril de altistă până la cer

decupând o gaură albă

prin care fulgii de zăpadă somnoroși își începeau călătoria lor epică

spre Pământ

mi-a zâmbit din vârful ascuțit al buzelor

băgase toate grijile în debara lângă borcanele de magiun

îmi luase cu mâna toate spaimele dizgrațioase din ochi

temerile

frunzele ofilite de pe suflet

și mă redase nou nouț, ca din fabrică, mie însumi...

Sărutul tău mi s-a înfipt în creier

ca un cui ruginit

simt deja bacteria Clostridium tetani

agățată de un neuron

infectându-l

aroma de fruct exotic a gurii tale

încă mă urmărește

doctorul mi-a mai dat o lună de trăit

nimeni nu se încumetă să-mi facă o intervenție pe creier

cineva mi-a sugerat ca remediu hipnoza

altcineva ștergerea memoriei

însă niciuna dintre sugestii nu mă încântă

vreau să-l păstrez...

nu știu de ce îmi fuge pământul de sub picioare

doctore

și mi se îngustează cu fiecare zi cerul

cad parcă tot mai des stelele noaptea

n-au mai rămas în bălți broaște care să orăcăie

au dispărut caii sălbatici

mistreții

se întâmplă ceva cu scatii

de ieri aud sub pământ cum sapă cârtițele

cum coboară greoi din văgăuni urșii

și lupii

cineva spunea că se apropie sfârșitul lumii

iar eu

doctore

nu mă simt pregătit s-o iau de la capăt

nici nu știu dacă mai vreau

mai am o grămadă de lucruri de făcut

dă-mi

mai degrabă

o pastilă de uitare

de liniște

prescrie-mi ceva pentru depresie

lipsă de aer

frică de moarte

sau fă-mi o injecție letală

cu deagoste

am atâta otravă în mine

încât mă pot omorî

și singur...

am scos toate ușile din balamalele sufletului
îmi este din ce în ce mai greu să deschid și să închid ușile
din viața aceasta a mea
cu multe camere
parcă prea multe
să răsucesc cheile în broaștele ruginite ale inimii
să verific dacă am închis toți robineții
ca nu cumva să inund vecinii de la parter
cu prea multă speranță
să sting lumina
să nu uit gazul aprins
lucruri din astea mărunte
neimportante
întotdeAuna uiți câte ceva
și de fiecare dată îți dai seama prea târziu
sau prea târziu
fiindcă s-ar putea să te calce între timp vreo mașină
să-ți cadă vreo cărămidă în cap
ți se pot întâmpla multe lucruri neplăcute pe drum…

e greu să-ți orânduiești viața după o logică a hazardului
ar trebui să te ascunzi într-o gaură de cârtiță
în cele mai întunecoase tuneluri
prin care nu mai calcă nici timpul
să te întorci la omul din Neanderthal
în peșteri
și nu-i deloc confortabil
ce-ți pasă ție de toate acestea
te văd cum dansezi cu îngerii în cer
în frumoasa Grădină a Edenului
unde hazardul n-are niciun cuvânt de spus
ți-ai făcut o rochie din petale de flori
și din aripi de fluturi
nici șarpele parcă nu mai are elocința de altădată
nu te mai îmbie cu bucata aceea
blestemată de măr
cum poți fi atât de fericită acolo
mă întreb
dacă ai da la o parte norii
și ai putea privi în această gaură de cârtiță
ai avea adevărata priveliște asupra omului…

     - Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!

     Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.

     -  Ce să-ţi dau, omule?

     -  Ce vă lasă inima, bunule domn!

     -  Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!

     -  Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !

     Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.

     -  Poate vrei altceva?

     -  Orice, domnule! Cât de cât!

     - Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!

     - Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!

     Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.

     - Sper că nu-l vrei tot?

     - Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!

     Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.

     - Vrei şi câteva mere?

     -  Da, domnule! Cât de cât!

     - Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!

     Omul îşi lasă privirea în jos.

     - Aş pofti, domnule! Cât de cât!

     Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.

     - Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?

     Ridic din umeri destul de încurcat.

     - Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!

într-o lume tăcută a obiectelor

a cuvintelor

a florilor

Maria

întruchipează excepția

ieșirea lucrului din abstract

din imobilismul acela dramatic al formei

denumită lebădă uneori

după aspectul aerodinamic al corpului

și aripi

Maria este o formă mișcătoare pe roți

la fel de însuflețită ca o femeie

oamenii de știință au descoperit forme de viață

în piatră

Eeistein în cuantica gândului

Maria mea are suflet

trebuie doar să învârt cheia în contact

să apăs pe accelerație

scenariul acesta l-am mai citit undeva

cu milenii în urmă

cineva își imaginase Cosmosul

ca pe o formă abstractă de relief

mai accesibilă decât cerul

de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi

deghizați ca niște actori de mâna a doua

în lucruri…