Elegie pentru o floare
i-am zis Cris
de cum am văzut-o
aș fi putut să-i spun altfel
dar mie mi-a plăcut numele acesta de alint
ca o respirație dumnezeiască de înger
simțeam otrava dulce a dragostei
invadându-mi liniștea dimineții
cu milioane de fluturi
eram doar eu și Soarele
unul mai îndrăgostit decât celălalt
tocmai ne dezbrăcaserăm de straiele îndoliate
ale nopții
așteptând să te deschizi în culoarea fierbinte
a sângelui
să-ți scuturi roua rece a zorilor de pe inimă
să-ți aranjezi petalele răvășite în fața zilei
așa cum ar face o femeie îndrăgostită
nimic nu-i mai frumos decât să privești o floare
trezindu-se
privind cu ochi tulburați de uimire cerul
nefericită însă e dimineața în care descalecă moartea
nefericită-i și Cris
care izbucnește în lacrimi
iar eu te cuprind în brațe
iubito
ești atât de minunată în nesomnul meu metafizic
încât ai omorât visul…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 28 decembrie 2018
Vizualizări: 1688
Poezii din aceiaşi categorie
Ecoul mut
E vocea mea pe care o aud?
Atat de gol rasuna-mi gandul
De nici nu mi vine sa ascult
La cat de -ncet șoptește-n gol
Ecoul mut.
Ca intr-un vis paralizat mi- e glasul
Cand vreau sa strig si sa alung
Dorul de tine , ecou mut…
Cu pumni lovesc in trista-mi cale
Peretele din lut!
Un apus de soare
Iată, pomii de pe cale ,
Acum au îmbătrânit,
Și tot ceea ce e-n vale,
E tăcut și liniștit.
Toată iarba dinspre vale,
Se aplecă obosită,
Toată floarea, în petale,
Se -nvelește amorțită.
Cerul, tot, este albastru,o marmură sidefie,
Și soarele o desenează,cu multă pudră aurie,
Oamenii au stat pe câmpuri,
Alții au stat pe ogoare,
Acuma o iau pe drumuri,
Le-a fost ziua bună,tare .
- Rada Maria 6D -
Putreziciune
Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară
În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct
Lagarele mortii
Masacrele naziste, o pată neagră în istorie,
Un rău nemilos, o rană adâncă și pustie.
În inimi rămâne amintirea, durere înăbușită,
De vieți curmate, de suferință neînțeleasă și nerostită.
În umbra crucilor sinistre, morminte fără nume,
Se ascund povești de groază, un întuneric de brume.
Auschwitz, Sobibor, Bergen-Belsen - nume de coșmar,
Unde inima umanității a fost aruncată într-un jar.
Trenuri întunecate către nesfârșitele lagăre,
Omenirea ține în memorie aceste răni amare.
În ochii orfanilor, strigătul neputincios al durerei,
Masacre naziste, într-o lume plină de greșeli și rele.
În numele unei ideologii odioase și reci,
Oameni au devenit victime, destinul lor tragic.
Cu lacrimi stropind pământul, sperăm la înțelegere,
Să păstrăm vie amintirea, ca o avertizare și lecție.
Să nu uităm visele spulberate și sufletele pierdute,
Masacrele naziste, lecție dureroasă, dar necrutătoare-n chip de lupte.
Să căutăm lumină în întuneric, să construim pace,
Și să ne amintim mereu că umanitatea nu-și permite să uite-n nicio clipă ce a fost.
Armura sau porțile deschise
Sunt oameni în fața cărora
Sufletul meu trebuie sa poarte armura.
Mi-e teama de săgețile ochilor lor,
Otrăvite de ura..
Și sunt oameni pentru care
Inima mea își deschide porțile toate ,
Și blânda strălucire din privirea lor
O umplu cu lumini atât de minunate..
Greșeala mea în versuri
Am lăsat frunzele toamnei să cadă peste mine,
Picăturile de ploaie să mi se scurgă pe obraji,
Dar zâmbetul tău l-am lăsat să-mi intre pe sub Piele, ca un tatuaj.
Ți-am scris și ție un poem,
Știind că n-ai habar de el,
Că niciodată nu-l vei citi,
Lacrimile mi s-au scurs mii și mii.
Ți-am cântat balada mea,
Chiar de nu mă auzeai,
Te simțeam, mi-erai în cuget,
Doamne, cât te mai iubeam…
Tu nu mi-ai cântat nimic,
Am făcut-o eu și pentru tine,
Ai sunat așa frumos,
Te-am cântat firesc, cu inima, nu pe dos
Și de mi-ai sunat frumos,
Începusem să cred că nu te cunosc,
Nu mi-ai fost povară,
Te-am ascultat cu sufletul,
Căci urechile nu-mi auzeau,
Parcă piesa ta mi-era cântată la vioară.
Ca al tau zâmbet, de asemenea,
Versurile tale pentru mine erau cheia,
Cheia ce-mi deschidea raiul,
Erai ca sticla cu-o scrisoare când atingea malul.
Ți-am spus că te-am citit,
Dar tu pe mine când,
Când vreodată m-ai iubit?
Când poeziile mi le vei citi?
Când ochii tăi cu ai mei din nou se vor întâlni?
N-am primit de veste,
Dar m-am saturat să mă gândesc,
Întrebări să-mi pun,
Sufletul să-l storc,
M-am hotărât, îmi iau rămas bun.
Și de atunci am ales să mi vad de a mea poveste,
Am învățat să-mi citesc ochii și sufletul,
Am ascultat al tău cântec, dar pe al meu n-a avut cine-l continua,
De atunci tot ce-am făcut a fost să scriu în poezii despre greșeala mea.
Ecoul mut
E vocea mea pe care o aud?
Atat de gol rasuna-mi gandul
De nici nu mi vine sa ascult
La cat de -ncet șoptește-n gol
Ecoul mut.
Ca intr-un vis paralizat mi- e glasul
Cand vreau sa strig si sa alung
Dorul de tine , ecou mut…
Cu pumni lovesc in trista-mi cale
Peretele din lut!
Un apus de soare
Iată, pomii de pe cale ,
Acum au îmbătrânit,
Și tot ceea ce e-n vale,
E tăcut și liniștit.
Toată iarba dinspre vale,
Se aplecă obosită,
Toată floarea, în petale,
Se -nvelește amorțită.
Cerul, tot, este albastru,o marmură sidefie,
Și soarele o desenează,cu multă pudră aurie,
Oamenii au stat pe câmpuri,
Alții au stat pe ogoare,
Acuma o iau pe drumuri,
Le-a fost ziua bună,tare .
- Rada Maria 6D -
Putreziciune
Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară
În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct
Lagarele mortii
Masacrele naziste, o pată neagră în istorie,
Un rău nemilos, o rană adâncă și pustie.
În inimi rămâne amintirea, durere înăbușită,
De vieți curmate, de suferință neînțeleasă și nerostită.
În umbra crucilor sinistre, morminte fără nume,
Se ascund povești de groază, un întuneric de brume.
Auschwitz, Sobibor, Bergen-Belsen - nume de coșmar,
Unde inima umanității a fost aruncată într-un jar.
Trenuri întunecate către nesfârșitele lagăre,
Omenirea ține în memorie aceste răni amare.
În ochii orfanilor, strigătul neputincios al durerei,
Masacre naziste, într-o lume plină de greșeli și rele.
În numele unei ideologii odioase și reci,
Oameni au devenit victime, destinul lor tragic.
Cu lacrimi stropind pământul, sperăm la înțelegere,
Să păstrăm vie amintirea, ca o avertizare și lecție.
Să nu uităm visele spulberate și sufletele pierdute,
Masacrele naziste, lecție dureroasă, dar necrutătoare-n chip de lupte.
Să căutăm lumină în întuneric, să construim pace,
Și să ne amintim mereu că umanitatea nu-și permite să uite-n nicio clipă ce a fost.
Armura sau porțile deschise
Sunt oameni în fața cărora
Sufletul meu trebuie sa poarte armura.
Mi-e teama de săgețile ochilor lor,
Otrăvite de ura..
Și sunt oameni pentru care
Inima mea își deschide porțile toate ,
Și blânda strălucire din privirea lor
O umplu cu lumini atât de minunate..
Greșeala mea în versuri
Am lăsat frunzele toamnei să cadă peste mine,
Picăturile de ploaie să mi se scurgă pe obraji,
Dar zâmbetul tău l-am lăsat să-mi intre pe sub Piele, ca un tatuaj.
Ți-am scris și ție un poem,
Știind că n-ai habar de el,
Că niciodată nu-l vei citi,
Lacrimile mi s-au scurs mii și mii.
Ți-am cântat balada mea,
Chiar de nu mă auzeai,
Te simțeam, mi-erai în cuget,
Doamne, cât te mai iubeam…
Tu nu mi-ai cântat nimic,
Am făcut-o eu și pentru tine,
Ai sunat așa frumos,
Te-am cântat firesc, cu inima, nu pe dos
Și de mi-ai sunat frumos,
Începusem să cred că nu te cunosc,
Nu mi-ai fost povară,
Te-am ascultat cu sufletul,
Căci urechile nu-mi auzeau,
Parcă piesa ta mi-era cântată la vioară.
Ca al tau zâmbet, de asemenea,
Versurile tale pentru mine erau cheia,
Cheia ce-mi deschidea raiul,
Erai ca sticla cu-o scrisoare când atingea malul.
Ți-am spus că te-am citit,
Dar tu pe mine când,
Când vreodată m-ai iubit?
Când poeziile mi le vei citi?
Când ochii tăi cu ai mei din nou se vor întâlni?
N-am primit de veste,
Dar m-am saturat să mă gândesc,
Întrebări să-mi pun,
Sufletul să-l storc,
M-am hotărât, îmi iau rămas bun.
Și de atunci am ales să mi vad de a mea poveste,
Am învățat să-mi citesc ochii și sufletul,
Am ascultat al tău cântec, dar pe al meu n-a avut cine-l continua,
De atunci tot ce-am făcut a fost să scriu în poezii despre greșeala mea.
Alte poezii ale autorului
Straturi geologice
învelișul viu al pămânului este ca o carte
scrisă într-un cod secret
nedecriptibil
fiecare pagină echivalează cu un strat geologic
cu o filă galbenă
de pe care s-au șters aproape toate literele
au rămas doar oasele celor primiți în chirie
în apartamentele cu încălzire centrală și aer condiționat
din asamblurile rezidențiale ale vieții
mumiile eviscerate
și îmbălsămate
ca să nu stârnească mirosuri greu de suportat
în cărțile de istorie
virușii insensibili la toate schimbările climatice
caii morți din vremurile războaielor nabucodonosoriene
dinozaurii
o carte începută odată cu descoperirea obiceiului prost
de a ne ilustra gândurile
mustind de idealuri în stare de putrefacție
împinse până în zilele noastre
și
mai ales
de milioane de hectolitri de sânge
parcă prea mult pentru cinci milenii de încleștări fratricide
sub stindardul terorii
culminând cu prăbușirea Turnurilor Gemene...
Cerșetorul de stele
- încotro?
- nu știu!
- cerșetorul de colo
pe care-l văd, invariabil, de-o viață, scormonind zorii,
își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,
se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,
însă merge hotărât înainte!
- eu cred că se-nvârte într-un cerc!
- dar nu renunță!
- nu mai are la ce!
- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:
o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea
care se va întâmpla mâine!
- el nu mai speră!
- atunci de ce-ar mai cerși stele?
n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!
Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi
și se vaietă:
-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”
în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:
- cumpără-ți singur!
iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului
bănuț cu bănuț,
milioane de bănuți galbeni!
- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume
să-și cumpere o „mână de stele”!
- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!
- eu i-aș zice mai simplu umanitate!
există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic
în comparație cu excesul nostru de omenie
revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor
îndrăgostit de stele…
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
Instantanee
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
mutând ulcioarele cu rouă neîncepută
dinspre ieri
înspre azi
pe aceeași masă rotundă a zilei
unele dintre ele sunt ciobite
cu torțile rupte
au fisuri longitudinale sau transversale
lutul mai crapă
se știe doar că ulciorul
nu merge de multe ori în viața aceasta
la apă
mereu ți se întâmplă câte ceva
neprogramat
o pisică neagră îți taie calea
de exemplu
și-ți murdărește cu spaimă
toate geamurile
iubita îți cade pe scări
și-și rupe unghiile
cui să te plângi
pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor
susceptibile de a se produce într-o viață de om
acestea sunt pierderi infinitezimale
acceptabile
pornind de la un anumit număr de variabile
și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene
tot acolo ajungi
.
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
acordată după corzile fermecate ale cerului
dincolo de cheile muzicale cunoscute
îți mai amintești când ai apăsat prima clapă a clavirului
do
mi-ai apăsat de fapt pe inimă
sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele
și ai râs
mi-ai deschis porțile ferecate în lumină
ale Nirvanei
și mi-ai dezlegat aripile visului
în care nici acum n-a murit zborul…
Escale
în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată
(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri
și sutiene albastre!)
știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air
din Regatul Unit
din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne
adică vreo oră
destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri
prin fața ochilor mei
cu o sută de iglițe
inutil
se anunță rafale de vânt și la Köln
la Viena
Zagreb și Belgrad
până mâine nu mai e nicio speranță
.
va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos
din capătul terminalului patru
altul nu mai există
în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff
croșetând
însăși viața mea este o broderie de zboruri și vânturi
fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului
cusut cu fire de aur
m-aș pierde pe aeroportul acesta...
Tipare
Îmi e destul de greu să înțeleg această lume
zidită după reguli , modele și eresuri,
în fața căreia cuvântul aleargă ca un cal în spume
și moare înainte de a pătrunde-n înțelesuri
Bătrânul Euclid ne-nvață despre punct și dreaptă
dar și despre plan și spațiu, `nainte ca Hristosul să se fi-nălțat,,
dar mintea mea e prea hapsână și n-așteaptă
să mai rezolve înc-o axiomă la câte ecuații are deja de rezolvat
mărețul Creator ne-a dăruit, în bunătatea Sa, cuvântul
păstrând doar pentru el limbajul matematic,
care desparte-n două planuri paralele, Cerul și Pământul,
lăsând la mijloc adevărul să se zbată ideatic
În zestrea noastră ancestrală, ca într-un cuib cu dropii,
modelul matematic, redus la forme, linii și reprezentări bizare,
există-n stare de-adormire încă de când deschidem ochii
și-așteaptă doar să-l dezlegăm din fiare...
Straturi geologice
învelișul viu al pămânului este ca o carte
scrisă într-un cod secret
nedecriptibil
fiecare pagină echivalează cu un strat geologic
cu o filă galbenă
de pe care s-au șters aproape toate literele
au rămas doar oasele celor primiți în chirie
în apartamentele cu încălzire centrală și aer condiționat
din asamblurile rezidențiale ale vieții
mumiile eviscerate
și îmbălsămate
ca să nu stârnească mirosuri greu de suportat
în cărțile de istorie
virușii insensibili la toate schimbările climatice
caii morți din vremurile războaielor nabucodonosoriene
dinozaurii
o carte începută odată cu descoperirea obiceiului prost
de a ne ilustra gândurile
mustind de idealuri în stare de putrefacție
împinse până în zilele noastre
și
mai ales
de milioane de hectolitri de sânge
parcă prea mult pentru cinci milenii de încleștări fratricide
sub stindardul terorii
culminând cu prăbușirea Turnurilor Gemene...
Cerșetorul de stele
- încotro?
- nu știu!
- cerșetorul de colo
pe care-l văd, invariabil, de-o viață, scormonind zorii,
își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,
se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,
însă merge hotărât înainte!
- eu cred că se-nvârte într-un cerc!
- dar nu renunță!
- nu mai are la ce!
- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:
o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea
care se va întâmpla mâine!
- el nu mai speră!
- atunci de ce-ar mai cerși stele?
n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!
Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi
și se vaietă:
-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”
în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:
- cumpără-ți singur!
iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului
bănuț cu bănuț,
milioane de bănuți galbeni!
- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume
să-și cumpere o „mână de stele”!
- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!
- eu i-aș zice mai simplu umanitate!
există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic
în comparație cu excesul nostru de omenie
revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor
îndrăgostit de stele…
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
Instantanee
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
mutând ulcioarele cu rouă neîncepută
dinspre ieri
înspre azi
pe aceeași masă rotundă a zilei
unele dintre ele sunt ciobite
cu torțile rupte
au fisuri longitudinale sau transversale
lutul mai crapă
se știe doar că ulciorul
nu merge de multe ori în viața aceasta
la apă
mereu ți se întâmplă câte ceva
neprogramat
o pisică neagră îți taie calea
de exemplu
și-ți murdărește cu spaimă
toate geamurile
iubita îți cade pe scări
și-și rupe unghiile
cui să te plângi
pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor
susceptibile de a se produce într-o viață de om
acestea sunt pierderi infinitezimale
acceptabile
pornind de la un anumit număr de variabile
și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene
tot acolo ajungi
.
mă gândesc tot mai des la viața mea simplă
acordată după corzile fermecate ale cerului
dincolo de cheile muzicale cunoscute
îți mai amintești când ai apăsat prima clapă a clavirului
do
mi-ai apăsat de fapt pe inimă
sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele
și ai râs
mi-ai deschis porțile ferecate în lumină
ale Nirvanei
și mi-ai dezlegat aripile visului
în care nici acum n-a murit zborul…
Escale
în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată
(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri
și sutiene albastre!)
știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air
din Regatul Unit
din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne
adică vreo oră
destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri
prin fața ochilor mei
cu o sută de iglițe
inutil
se anunță rafale de vânt și la Köln
la Viena
Zagreb și Belgrad
până mâine nu mai e nicio speranță
.
va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos
din capătul terminalului patru
altul nu mai există
în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff
croșetând
însăși viața mea este o broderie de zboruri și vânturi
fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului
cusut cu fire de aur
m-aș pierde pe aeroportul acesta...
Tipare
Îmi e destul de greu să înțeleg această lume
zidită după reguli , modele și eresuri,
în fața căreia cuvântul aleargă ca un cal în spume
și moare înainte de a pătrunde-n înțelesuri
Bătrânul Euclid ne-nvață despre punct și dreaptă
dar și despre plan și spațiu, `nainte ca Hristosul să se fi-nălțat,,
dar mintea mea e prea hapsână și n-așteaptă
să mai rezolve înc-o axiomă la câte ecuații are deja de rezolvat
mărețul Creator ne-a dăruit, în bunătatea Sa, cuvântul
păstrând doar pentru el limbajul matematic,
care desparte-n două planuri paralele, Cerul și Pământul,
lăsând la mijloc adevărul să se zbată ideatic
În zestrea noastră ancestrală, ca într-un cuib cu dropii,
modelul matematic, redus la forme, linii și reprezentări bizare,
există-n stare de-adormire încă de când deschidem ochii
și-așteaptă doar să-l dezlegăm din fiare...