Elegie pentru o floare

Visurile mi-au crescut în cuptor

și mi-au topit oasele de dor

Că limitat sunt si nu-i ușor

Să transformi otrava in odor...

Las gândurile să mă poarte

la granița dintre vis și realitate

lent mă împrăști și mă adun

unde două lumi se suprapun...

Decolez cu aripile înțelepciuni

Până ating stelele minuni

Ca perlele Le adun, în minte

Comori cu valori infinite

Stors am fruntea înapoi

Să fac unguient pentru inimi moi...

Aduc mireasma florilor de vară

să poți expira toată ura afară

te purifică sita mea de cuvinte

asimilând gânduri iluminate-n minte...

Mâna mea iî izvor de lumină

Foaia mea ușor o așterne

Să ajungă dincolo de gene

La fel de galantă, la fel de sublimă

Am dat chip chiar și blândeții

Formă, la roua dimineții

Nimic nu-i ce nu pot îngloba

În solubila lumin' a mea

destinul meu, e ca al tuturor

și prevăd pe a lirei culme...

că florile mele scânteietoare

sufocate și stinse-n ceața nepăsării

nu vor ajunge in ghiveci...

să-l decoreze, să-l străpungă, să-l anime

Fi parte din Lumina Mea

Să împodobim ,împreună, lumea

Să nu mai fie exagerat de sobră

Ci un pastel pictat pe marmură

pictograma- 

de pe muchia, încă roșiatică,

a răsăritului,

e amprenta unui tril de ciocârlie

rotit in torul veșniciei.

mi-am acoperit ochii

cu rugăciuni 

șoptite doar

în inimă

Șase decenii-n urmă, un vis, un început, 

Un fir de iarbă verde, în viață sărutat. 

Ani ce-au trecut ca fulgere, prin zări și prin dealuri, 

Lăsând în urmă urme, ca râurile-n văi.

Acum, la șaizeci de ani, privesc în urmă-n timp,

La bucurii, la lacrimi, la cântec și la strig. 

Am iubit, am pierdut, am visat și am zburdat, 

Am plantat și-am cules, am râs și-am plâns, am creat.

În suflet am o carte, cu pagini scrise-n aur, 

Cu amintiri de-o viață, ca un tezaur. 

Aici sunt cei dragi mie, clipe de fericire, 

Și lecții de viață, ce-mi dau putere și încredere.

La șaizeci de ani, simt că viața-i un dar, 

Un dar pe care-l prețuiesc, din tot ce am. 

Am înțeles că timpul nu se-ntoarce înapoi, 

Dar în suflet am mereu, un tânăr și-un dor.

Așa că voi merge înainte, cu capul sus și-n pace, 

Cu inima deschisă, spre orice nouă cale. 

Și voi mulțumi vieții, pentru tot ce mi-a dat, 

Și pentru anii care vin, pe care-i aștept.

Aud furtuna plângând
Îmi alină al meu gând:
Să plec de aici, departe,
Cu un stilou și-a mea carte.

"Într-o liniște profundă,
Doar cerul ce o alungă,
A mea fericire, al meu zâmbet,
Mi-e urmat de un regret.

Un izvor melancolic în ai mei ochi
Mă lasă doborâtă în genunchi,
Doar ploaia mă aude, mă-nțelege,
Și un loc printre nori ea îmi alege."

deșirând strigătul dorului

in vechile graiuri,

fără  contur

pașii timpului...

%

doar omul vertical cu umbra sa,

aidoma unei vele latine,

nu se scufundă- n

vâltorile vieții.

ca să-ți iubești patria

trebuie mai întâi să ai o patrie

nu e de ajuns să te-njuri în aceeași limbă

cu alte milioane de oameni

într-un anumit loc

o poți face la fel de bine oriunde

în toate limbile Pământului

nu-i de ajuns să trăieși într-un loc binecuvântat de Dumnezeu

Grădina Maicii Domnului

de exemplu

Pământul e plin de asemenea locuri

nu e de ajuns să mori pentru ogorul din spatele casei

amăgindu-te că de acolo

din fundul curții

începe patria

cât vezi cu ochii e doar pământ

oameni care vorbesc în toate limbile

ca în Babilon

po***cenzure***ții

nu e de ajuns să crezi că aparții unui neam

fiindcă te-mbraci într-un anumit fel

că te-nfrupți cu sarmale și slănină de porc

sau că mergi în fiecare duminică la biserică

nici vorbă

trebuie mai întâi să fii demn

smerit

să-ți aparții deopotrivă ție și celorlalți

de ce m-aș bucura azi

în acest început polar de decembrie

să-mi cinstesc „eroii”

niște nefericiți sacrificați pe câmpurile de luptă

când împotriva nemților

când împotriva rușilor

înrușinați din ambele părți

și neîngropați în morminte

morți ca proștii

halal eroi

să-mi cinstesc urmașii

îndușmăniți într-atât între ei

încât a fost nevoie de un rege neamț

mason

dintr-o rasă de criminali și idioți stacojii

cum spunea Nice

Habsburgii și Hohenzollernii

apoi de un cismar

și din nou de un neamț

descălecat din fostele Wafen SS

care ne vorbește despre democarație

mai bine nu

prefer să rămân un om fără patrie

fără tembelii și vânzătorii de neam

# rezist

în aceiași fundătură urât mirositoare

a istoriei

încă o sută de ani....

din înaltul cerului lumea pare un mușuroi de furnici

o desfășurare haotică de linii strălucitoare

de corpuri

de ființe minuscule cu capete mari și picioare nefiresc de subțiri

aflați într-o mișcare brauniană

efectul de paralaxă restrânge spaţiul la un punct chirurgical

în jurul căruia se aliniază tot Universul

imaginarul se suprapune insidios peste realul concret

într-o desfășurare de planuri perpendiculare multiple

și devine credibil

percepția lumii diferă de la omul înrobit de Pământ

la omul de pe schela fragilă a gândului

(în absența unor elemente de comparație)

 amândouă  reprezentări sunt la fel de plauzibile

de sus tumultul vieții îți apare ca un vortex polar

femeia

în general

ca o curbă

dragostea ca o tangentă la cerc

omul de jos amestecă mortarul în malaxorul ruginit al timpului

și-l ridică cu un scripete spre celălalt

niciun moment al prezentului nu seamănă unul cu altul

fațada realității e ca un mozaic bizantin dintr-o catedrală medievală

omul de pe schelă drișcuiește tinciul încă moale a zilei

peste plasa înșelătoare de gânduri

la știrile de seară se anunță că un om fără identitate terestră

căzuse în gol de la etajul o mie

dispărând în prăpăstiile nopții…

la început am îmbrăcat haina vieții

pe deasupra hainelor de duminică

ca pe-o manta de-a lui Gogol

(găsită în lada de zestre-a bunicii!)

cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori

pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise

și era largă

jenant

pe-alocuri

mă lătrau câinii

ziua-n amiaza mare

așa că mi-am făcut rost de o manta nouă

din celebrul Marché aux peuces din Paris

mai scurtă

cu nasturi lucioși de alamă

citeam pizma în ochii hoților de cruci

și cadavre

dar

vai

nenorocul mi-o luase-nainte

în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert

și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând

Moartea…

o șuviță de salivă mi se scurge necontrolat dintr-un colț al gurii

și-o revoltă mai mare împotriva-mi n-am mai simțit până acum

s-au adunat prea mulți țurțuri de gheață la streșina casei

chiar și așa încă mai mozolesc între gingii  halcă de viață din frigider

congelată la minus o sute de grade

până când într-o zi m-am trezit  în șoc hipotermic

n-a lipsit mult să nu mor

însă n-am murit

mi s-au fisurat doar gleznele

și a trebuit să-mi reconfigurez mersul

să-mi schimb optica

să privesc lumea ca liliecii

spânzurat de picioare

să mă deprind cu această sminteală a ochiului

de-a inversa totul

de a deforma totul

imaginea unei sălciii care se reflectă în apă

devine numitorul comun al tuturor lucrurilor și ființelor

de jos poți distinge iridescența culorii unei păsări

cu cât se restrîng sau se lărgesc unghiurile

plutirea maistoasă a lebedei albe sub luciu scânteietor al lacului

picurat cu cerneala albastră a cerului

zvâcnirea nebănuită a ursului brun

care prinde un pește și tulbură liniștea nuferilor galbeni

trăiesc coșmarul vieții mele alături de verdele crud al firului de iarbă

de respirația sufocantă a teilor și a mentei

simt tot sângele năvâlindu-mi în cap

coagulându-se pe aleile umbroase ale creierului

pesemne că ultima femeie pe care nu mi-ș dori s-o întâlnesc

se apropie...

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

cineva mi-a furat ultima pagină din jurnalul meu intim

cu trei sute șaizeci de pagini

consemnasem acolo dezacordul meu față de tăietorii clandestini

de arbori

scrisesem apăsat despre politicieni și președinți

cozi de topor

despre Schweighofer

sigur fuseseră serviciile secrete la mijloc

fiindcă nu putea fi altcineva

și n-am înțeles de ce

eu îmi exprimasem doar spaima lui Creangă cu drobul de sare

să nu-mi cadă în cap munții

lupii și urșii izgoniți din casele lor

păsările lăsate să doarmă în aer

ei nu

în rest scrisesem despre lucruri mărunte

precum prețul umflat cu pompa la morcovi

sau lapte

despre meandrele cursului valutar și ordonanțelor de urgență pe justiție

chestii din astea de prost gust

mofturi

și atunci

mă întreb

cum naiba să nu ieși indignat în piața publică

în calitate de cetățean liber

și să nu strigi hoții…

dacă anii noștri ar fi egali cu ai lor

în tot Universul

ar exista

cred

o șansa să ne întâlnim

la o halbă bere în Calea Lactee

noi să facem un pas către ei

ei să facă un pas către noi

simplu

numai că anii lor sunt de mii de ori mai lungi

decât cei tereștri

și nu ne găsim niciodată pe la casele nostre

ei  sosind de fiecare dată prea repede

noi  prea târziu

în concluzie

va fi imposibil să ne ajungem în următoarea mie de ani

dar vom păstra libertatea de a ne căuta veșnic..

verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”

doar mergând poți să zici că exiști

(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )

strivit între ele substantivul comun „lume”

(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),

dă sens substantivului  efemer viață

( definind doar jumătatea care există și merge!)

și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”

( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul  verbului „a fi”,  fără „a merge”!)

o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,

o floare ruptă,

un om la vârsta a treia, după un accident vascular,

încetul cu încetul devenim lucruri

ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,

care înseamnă speranță,

unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²

nu ne ajută prea mult,

fiindcă niciodată energia E a verbului a fi

nu poate fi egală cu masa  m a substantivului viață

de înmulțit cu viteza c²  a speranței, în vid,

unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…