Dincolo de cuvinte

Tu ești răsuflarea ce-n soare apune,

Ești focul, ești visul, ești totul în lume.

Pe gene îți joacă lumini argintii,

Și-n zâmbet îți cântă balade târzii.

Părul tău arde ca frunza-n amurg,

Se joacă cu vântul și valuri se scurg.

Iar ochii tăi poartă oceane adânci,

Privirea-mi se pierde prin picuri profunzi.

În glasul tău blând înfloresc primăveri,

Și timpul se-oprește în dulci mângâieri.

Nu-i loc pentru umbre, doar raze de soare,

Când ești lângă mine, iubirea-i culoare.

Când pașii tăi calcă tărâmul sub stele,

Pământul tresare sub visele mele.

Ești vântul ce-alină, ești ploaia de vară,

Ce spală tăceri și dorul măsoară.

Te-aș ține aproape, ca umbra de zi,

Să-ți simt răsuflarea în nopți aurii.

Să scriem pe cer o poveste curată,

Ce timpul nu poate s-o lase uitată.

În tine se-adună tot cerul senin,

Un cântec de dor, un surâs clandestin.

Și-n brațele tale, când lumea dispare,

Iubirea rămâne – tăcută, dar mare.

Mă mai gândesc

din când în când la frunze.

Da, la frunze.

O nebunie poate că îți spui,

cum să te gândești la ceva

ce-i al tuturor și al nimănui.

Dar eu tot continui să mă gândesc,

La fel cum mă gândesc și la copaci, și la stele, la un drum nemers,

să mă asigur că simt și ele

că le observ.

Că cineva se gândește la ele

ca la niște ființe cu suflet ca noi,

că cineva le admiră și apoi,

oh și apoi,

le transpun esența într-o rimă anume,

să le dau viață și lor,

scriind despre cea mai frumoasă femeie

din nebunia asta de lume,

pe care se întâmplă,

într-un mod nebunesc,

să o iubesc.

Și ce nebunie… de vară

au început ploile…

ahhh… miroase a toamnă.

O frunză de-aș fi lângă frunze,

când toate celelalte se îngălbenesc

și cad…

eu n-aș cădea,

spre deosebire de celelalte,

eu am inima plină de ea…

Și deci, am putere să mă țin de creangă

până când vine-un îngheț,

Și când cred că asta a fost,

ea trece mică pe sub copacul nimănui

de care atârn înghețată și…

mă dezgheț picături.

Pentru că ea se face soare pentru mine

să nu îngheț niciodată.

(Somn ușor , prințesă 🐥)

(Și să ai o zi și o dimineață minunate, îți zic tot de acum, din seara aceasta,

pentru că sunt om de afaceri acum…

cineva trebuie să muncească în țara asta🙄)

(Sau, din moment ce ești mai mare decât mine și în același timp mică ca o furnicuță,

în loc de bună dimineața, hmmm…

cred că ar fi mai indicat să-ți spun…

“O zi binecuvântată, poftă bună la cafeluță!”😈)

Merele s-au copt,

Toamna s-a împlinit,

Cu greu, am venit, am venit,

Pentru că nu degeaba cuvântul dor

Rimează mai ales toamna, cu nor.

Și nimeni nu mă poate convinge,

(nu încă),

Că atunci când plouă

de fapt, cineva iubind,

plânge 🥺

Mi-ai lipsit prințesă mică,

Știu  că mai fac eu figuri,

(Am fost puțin, puțin (o tonă) cu inima supărată pe tine,

Și la cât de mult am lipsit,

Am atâtea să-ți spun.

Dar nu o să-ți umplu fruntea,

Cu gândurile mele,

O să le sortez repejor, repejor,

și fără să mă gândesc,

o să-l aleg pe cel mai important dintre ele…

hmmm, sortare rapidă, scanare integrală, gata, l-am găsit…

Te iubesc 🥺

Noapte bună, prințesă frumoasă cu cea mai adorabilă fățucă 🐥!

(Promit că mâine nu te mai las așa să adormi printre nori 🥺)

Să stăm de vorbă, să ne spunem cuvinte

despărțite în silabe, sinonime, antonime, adjective și multe câte nemenționate au rămas…

și tu crezi că am făcut mult prea multă risipă

de timp și de glas?

Vreau să vorbim despre ce vrei tu,

putem să vorbim chiar și despre o știre,

îmi place să te ascult când vorbești

pentru că ai cuvintele calde și pline.

Putem să vorbim despre copaci, despre flori, despre cer, despre lună, despre oameni pe care nu-i placem, despre un pix, despre o foaie, despre vânt, despre ninsoare, despre o ușă, despre o mașină, despre un film oarecare, poate despre mâncare, despre cine ești tu, cine sunt eu, despre cum ești așa de frumoasă mereu, despre stele, despre pietre, despre pereți, despre tren, despre șine…

absolut despre orice,

mi-e dor de vocea ta,

mi-e dor de tine 🥺

Putem să vorbim despre tot ce se poate,

folosind cuvinte curbate, rotunde, ori drepte,

vreau să te am o clipă doar pentru mine,

să ne spunem cuvinte concrete.

Se lasă încet seara peste gândurile mele,

Și port în suflet ceva ce abia aștept să-ți spun.

Dar, mai întâi, te întreb, înainte ca noaptea să se culce,

De ce norii arată ca niște bezele pufoase,

Și totuși nu plouă niciodată dulce?

În acest dans tăcut între lumini și umbre,

Mă întreb: dacă lumina ar dispărea,

Crezi ca umbrele din lumea lor

Întunecată, învăluită-n mister,

Ar mai avea puterea de-a exista?

Unde eram? Ah, da… încercam să-ți spun…

Dar mai am o întrebare, apoi gata,

Dacă vântul s-ar opri să mai bată,

Și s-ar așterne peste noi cu calm,

Crezi ca frunzele-ar mai dansa?

Acum chiar îți spun, deși poate ai știut mereu,

Că în tot acest joc cu întrebări prostești,

Te-am simțit astăzi mai mult ca niciodată,

Și în tot acest timp, nu știam cum să-ți spun de fapt,

Cat de mult îmi lipsești!

Cu ochii închiși te căutam prin lume

Și nu înțelegeam de ce nu te găsesc 

Când tu de fapt erai parte din stele

Un corp ceresc plutind prin univers.

Mi-am îndreptat privirea către tine

Și parcă străluceai tot mai intens

Atât de aproape, dar atât de departe

Sclipeai pe cerul negru fără sens.

Și parcă toate celelalte stele lângă tine

Se întunecau în semn de sacrificiu

Și împleteau liniștea ascuțită a nopții 

În legământul surd al propriului viciu.

Eram doar noi- eu pe pământ, tu lângă lună 

Nu ne vorbeam decât printre priviri 

Aveam ca martori numai stele stinse

Și un decor pictat din amăgiri.

    Şi totuşi iubirea duioasă,
    ca o lacrimă curgând albastră...
    Şi totuşi iubirea profundă,
    ca o aripă ce n-a bătut încă...
    Şi totuşi iubirea-lumină,
    ca un vers fără de rimă...
    Şi totuşi iubirea e-n noi,
    zăgăzuind torentele de ploi...

Am suferit și noi

Negând ce-a fost vreodată

Sculându-ne din somn greoi

Mai căutăm ce-a fost odată

Și nu mai e nimic acum

Trecură viața pe departe

Noi am luat-o pe alt drum

Apropiindu-ne de moarte

Și fiind viața pe final

Te reîntorci la mine

Tu iarăși vrei ceva banal

Iar eu aștept să se termine

Să treacă timpul ostenit

Să reapară rază

Să nu mai văd ce-am devenit

Căci nu mai luminează

Nici chipul tău nici ochi senin

Nu mai împart căldura

E timpu acum ca să termin

Să terminăm cu ura

C-am scris poezii cu dor adânc

Când mă gândeam la tine

E timp târziu și nu mai plâng

Te-ai depărtat de mine

Și iar eu noaptea plâng,

Am înțeles greșeala,

Ca giunghiul ce-l înfrâng

Nu îmi mai trece oboseala

În umbra mea de bucurie

A ajuns din nou durere

Și inima mea purpurie

Din nou nu are nici putere

Și multe gânduri in noapte-aceea am avut

Măcar ca inima mea tare m-a durut

Ei zic ca bucurie este-în bani

Măcar ca nuștiu ca iubirea are ani

Eu sunt copil de-acela mic si fără gânduri

Dar mereu aproape ii eram

In fiecare din a ei dureri eram in rânduri,

Și bucuria in ochii ei o ridicam

Eu știm ca am pierdut iar totul

Dar acum poate nu e pe-ntotdeauna

Caci am făcut fapta ca idiotul,

Și nu doar eu am înțeles furtuna

Eu înțeleg ca bucuria nu mai este

Bucuria era singură persoana

Care mereu ma trece peste

Care și a distrus din nou coloana

Îmi pare rău de ceea ce-am făcut

Cu inima in sânge cer iertare

Dar eu am înțeles ca drumu-i desfăcut

Drumul care ți-era ca bucurie tare

Și știu ca am vorbit ca un copil

Că prostia mea n-are cuvinte

Și in viitor deja am un alt stil

Stilu-n care nu voi fi ca înainte

În ochii mei acum se vede doar durere

Care la noapte iar prin lacrimi s-a vedea

Dar nimeni nici nu va mai observa

Caci toti iar au din nou a lor părere

De durerea mea nu-i pasa nimănui

Poate chiar nici eu nu-i pas

Dar eu deja ma fac un pui

Care fără pereți în viața a rămas

Și acești păreți ea și era

Dar ei s-au dărâmat intr-un moment

Caci ea spus: "pleacă să nu te vad"

Și eu nu am putut exagera

In umbra pașilor ei doar am rămas

Și iar din nou încerc sa fac un pas

Dar nu s-a reusit sa-l fac inainte

Caci toate acestea erau si sunt in minte

Ea este obessia mea

Fără de care am rămas pustie

Și nu mai nimic, chiar bucuria

Care-mi era chiar sentimentul de tărie

Ma scol in dimineața-aceea cu o nădejde

Nădejdea ca toate acestea-s doar un vis

Dar deschizând iar telefonul in aprins

Am rămas doar cu o simpla deznădejde

Eu simplu am văzut mesajul ca zâmbește

Ca parca in sfârșit de mine a scăpat

Iar pentru restul nici nu mai vorbește

Și doar cu lacrimi am rămas din nou in pat.

Cand de mine te apropiai,

sufletul eu mi-l oftam,

În ai tăi ochi verzi priveam,

iar dorința ți-am văzut-o;

Mâna după tine am dus-o,

şi cealaltă pe obraz,

Iar în exces de extaz,

buzele moi le apropiam;

Şi nici măcar nu banuiam,

că imoralul se-ntâmpla…

Sub cerul noptii mii de stele,

M am regasit putin in ele.

Luceau tacut ca intr un vis,

Si dorul meu l am prins in scris.

Pe-un colt de lume,tu,aproape,

Privirea ta n-o las sa-mi scape,

Tacerea noptii ne-a unit,
Si totul pare nesfarsit.

Tu ca o stea ce straluceste,

Imi dai speranta,ma-incalzeste.

Sub stelele ce straluceau,

Simteam cum visele-mi cresteau.

Acum sub cerul prin de raze,

Simt ca mi raspunzi la mii de fraze,

In ochii tai,un cer fara sfarsit,

Gasesc curaj spre un vis neimplinit.

Am pus virgulă unde nu trebuia

Și acum inima îmi plânge,

N-am pus punct când trebuia,

Dar te-am picat în lumea mea.

În ale mele poezi te-am scris

În timp ce privem la stele.

Voiam să-i mulțumesc nespus

O viață, însă,nu-i de ajuns.

În liniște încă suspin.

Că dorul mă apasă tare

Aș vrea să ne iubim frumos

Data sau viața viitoare.

O umbră mereu dispare

Când pe cer nu este Soare

 Te iubesc atat de mult dar 

  Te rog eu, pune punct.