Portret

Te uiți în gol și eu mă uit la tine,

Sunt peisajul care te privește

Nu știu ce-ți face golul mai mult decât mine,

De stai în el de parcă e-o poveste.

Aș vrea să fiu eu golul în care ești pierdută

atunci când sunt în fața ta,

Să fiu eu gândul care te încântă

La care te gândești profund așa.

Să fiu eu cel pentru care dai din cer,

Pentru care ratezi din curcubeie

Atunci când stai pierdută într-un fel

În care am mai văzut să stea doar o scânteie.

Mă la tine, tu te uiți în gol

Aș vrea să spun ceva, îmi pun cuvintele deoparte,

Nu încape-n toată lumea acest dor

Pe care-l simt când ești departe.

Avem doar noaptea asta,

Mereu aceeași noapte…

Din inimi se zvâcnesc bătăi, bătăi

Pentru o clipă timpul uită și el că există

Și eu încerc să văd ce se ascunde cu adevărat sub ochii tăi.

Ce ai acolo sub vedere,

Sub milioanele de terminații nervoase,

Ascuns departe de privirile mele

Uneori mult prea neputincioase.

De te-aș privi o zi întreagă fără să clipesc,

Să trec din ochiul tău, în al meu , din al meu în al tău în secret,

Tot n-aș putea să te știu de ajuns,

Să te cunosc mi-e ochiul mult prea incomplet.

De unde ai apărut, de unde vii, din ce loc

Domnișoară cu suflet de foc.

Nu știu să pictez, recunosc,

Dar dacă închid ochii, cum te văd în realitate, așa-mi ești și-n minte,

Să te pictez nu mă ascultă destul mâinile,

De asta te pictez în cuvinte,

În vocale mai ales,

a, e, i, o, u, ă, î

Și imediat din ele construiesc din nou și din nou, mereu diferită, o tu,

Luminoasă exact ca o rază de soare

Și nu există ceva ce să lumineze mai tare.

Știi, tu mă ai pe mine,

Dacă vrei să mă găsești,

Mă iei din poezii,

Știi unde să mă cauți, în ce loc,

Dar dacă să zicem c-o să pleci,

Nu zic că se întâmplă… dar…

Eu unde te găsesc…

Nu am nimic la pagina mea 28,

Ceva de la tine doar al meu,

Care să-mi rămână amintire,

Și să-l păstrez lângă sufletul meu.

Și la care să mă uit seară de seară…

Știi, încă așteaptă să fie umplută,

O pagină 28 încă goală.

Îți las pe pagina ta 28 de la mine,

În această seară, ca ultim vers,

Te iubesc!

Am uitat geamul deschis

Și când să-l închid

Mă atrage un cântec.

E ea… o văd sub lună

Și lunec, și lunec, și lunec.

Stă cu spatele la mine,

Nu-i văd chipul,

Dacă e o fantasmă

Și-mi face un descântec…

Nu contează, are forma ei

Și lunec, și lunec, și lunec.

Mă îndrept către această himeră,

Mirosul ei mă împresoară,

Din noapte încep să o adulmec,

Stă pe loc, dar parcă zboară…

Și lunec, și lunec, și lunec.

Am ajuns lângă ea,

Mirosul ei e de concentrație molară,

Nu-mi pasă dacă e o închipuire,

O prind de mijloc și-mi presez nasul la gâtul ei

Să-mi rămână moli din ea în fiecare nară.

Nu mă gândesc la ce va fi când se va întoarce,

Dacă are chip de om sau neom,

E ea, o țin strâns în brațe.

Îmi plimb mâinile curioase pe ea să o cunosc mai bine,

Și ba mă întunec, ba mă aprind, ba mă aprind, ba mă întunec…

Îmi spune numele, iar întunericul piere…

Și lunec, și lunec, și lunec.

E stabilit deja în mintea mea,

Orice ar fi, voi merge cu ea.

Înainte să se întoarcă, îmi face semn să-mi închid ochii,

O ascult, împrumut de la noapte o gură de aer…

Se întoarce, și primul lucru pe care îl face este să mă sărute,

Ahhh, deschid ochii și, Doamne,

Ce-i asta!!!

M-am sărutat cu un înger.

Aproape uitasem că-i toamnă încă,

Pe poteci… frunze căzute, tăcute.

Trec oameni și le calcă-n picioare,

Dar cine să le ajute?

Te văd într-un colț de alee, sub tei,

Cea mai frumoasă dintre frunze, și-mi spui,

Să nu te calc, că încă mai vrei

Să mângâi o rază de soare, întâi.

Rămâi lângă teiul bătrân și uscat,

O frunză pierdută în toamnă… și-mi doresc

Să trec cu grijă pe lângă tine,

Să nu te strivesc.

Dar nu pot să te las pe alee,

Te iau cu mine, cu grijă, încet,

Lumea tăcea, timpul se oprise,

Și eu te purtam toamna… în buzunarul meu drept.

Ce straniu chip au zilele dintre noi,

Și, totuși, câte nopți ne sunt aproape!

Te simt cum îmi pătrunzi în vise și, apoi

Te risipești precum lumina-n noapte.

Când se frământă nori pe cerul greu,

Și-mi tremură sub pleoape stele-n zbor,

Mă-ntreb dacă mai sunt doar eu

Cu așa plin de tine... dor.

Se scurge timpul în ritmul lui,

Cu pasul său ce duce numai înainte,

Iar tu rămâi, în gându-mi visător 

Un chip neprețuit întipărit în minte.

Și-n lungul drum, de umbre împodobit,

Încă mai sper că-n lumea asta mare,

Nu am rămas un dor neîmplinit,

Ci doar o scurtă așteptare.

Se uită la mine

Cu doi superbi ochi,

De răsăritul își schimbă ora

Și se oprește pe loc,

Să o țină cât mai mult

Prinsă în noapte

Cu fățuca aceea mai fragedă

Decât o stea coaptă.

Și m-așteaptă, și m-așteaptă…

Ce-am făcut, opriți noaptea,

S-o repetăm înc-o dată,

Răsăritule nu veni,

Mai lasă puțină noapte,

Mai dă-mi timp să apar

Să o strâng în poeme

Să o strâng în brațe…

Mai dă-mi timp…

Ea m-așteaptă frumoasă…

Cum să-i spun eu că n-am venit,

A văzut prea bine furnica mea,

Dar cum să-i spun, cum să-i spun…

Ahhh… am întristat-o pe ea,

Pe care n-aș întrista-o niciodată voit…

Dacă aș fi fugit mai tare de somn...

N-am putut, n-am putut,

M-a prins nepregătit.

Dacă eram în brațele ei,

N-aș fi dormit nicio clipă,

Mi-aș fi lăsat tot somnul,

Pe ființa ei mititică,

C-așa o iubesc de tare

Pe această furnică a mea…

Că mi-aș lăsa și suflarea

Condusă de ea.

Se grăbește să plece.

Cât scriam s-a făcut răsărit,

Și doar l-am rugat să mai stea…

Ahhh, iubita mea,

Am venit… am venit.

Nu te las să pleci,

Nu te las…

Mă prind de piciorușul tău,

Știu că n-o să mă calci.

Mai stai cu mine,

Hai să ignorăm acest răsărit…

Te iubesc… of cât te iubesc…

Am venit… am venit.

Trăim în lumea în care nunta e mai importanta ca iubirea...

În lumea în care înmormântarea e mai importanta ca cel înmormântat ... Unde mamele semidezbracate explică fetițelor despre decentă și modestie ... 

Iar tații cu paharul în mână arată exemplu clar cum e să fii bărbat onorat....

 O lume care caută să își perfecționeze imperfecțiunile trupești evitadusi lumea interioară și sufletul 

Toți vor să devina mai buni în ochii altora .. Dar în ochii voștri suferă inecanduse în nelegiuiri ...

             glosă

Nu pot iubi decât distrugându-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Într-o melancolică trăire.

Încerc de mine să fiu mai aproape,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Arunc lumini şi accept umbre,

Râd din priviri de chipuri groteşti,

De suflete maladive şi sumbre,

Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.

Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,

Prin trucuri viclene demascându-mă,

Strigând la toţi ce-i întâlnesc,

Nu pot iubi decât distrugându-mă.

Tăcerea îmi pare un urlet atunci,

O bestie perversă cu care mă lupt,

Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,

Urme mârşave de care sunt supt.

De nebunia supremă un pas mă desparte,

Un simţ netrăit îmi erupe din fire,

Acopăr infinitul cu tot ce împarte,

Ca un suprem pătimaş în iubire.

Inundaţii de foc şi incendii de apă,

Ca pe o nălucă mă cuceresc,

Chiar moartea din mine se adapă,

Dându-mi rezerve să mai trăiesc.

Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,

Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,

Fiind singurul nefericit făcut să spere,

Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.

Cu lacrimi izvorâte din singurătate,

Îmi ard obrazul pur şi inocent,

Iar ochiul în orbită mi se zbate,

Simţindu-se stingher şi delincvent.

Cascade de tăcere îmi tună în chip,

Lovit de fulger cad în nesimţire,

Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,

Dintr-o melancolică trăire.

Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,

Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,

Numai împotriva-mi nu am această putere,

Iar a mea taină nu o pot dezlega.

Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,

Îndopând-o cu tot ce se mai poate,

Cu speranţa demult anulată,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Faptul că exist, râd sau plâng,

Îmi ascunde orice pudoare,

Doar în mine se risipă sau strâng,

Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.

Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,

Căci în mine toate au intrare sau ieşire,

Din mine pornesc spre culmi de paroxism,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.

Izvorăşte în flux din apele vieţii,

Iubirea supremă dorită de toţi,

Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,

Cărând cu ea a fericirii porţi;

Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,

Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,

Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…

Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.

Aici mi se pare fatalitatea o glumă,

Eternitatea o vorbă rostită, un joc.

Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,

Adevărul minciună iar ghinionul noroc.

De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,

Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,

Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Poarta închisă de propria-mi iubire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Într-o melancolică trăire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot iubi, decât distrugându-mă.

Dragostea

Nu o gasesti in inimi de carton

Ci-n inima de carne a unui om

Dragostea

Nu o gasesti in Paris

Ci in Cel ce a facut al lumii noi Paradis

Dragostea

Nu o gasesti in felicitari romantice

Ci la Cel de pe cruce

In chinuri tragice 

Dragostea

Nu o gasesti in buchete imense de flori

Ci la Cel ce pe cruce simtea fiori

Dragostea

Nu o gasesti in spusa: ,,Te iubesc''

Ci-n nespusa: ,, Pentru tine ma jertfesc''

Dragostea

Nu e decor de magazine

Ci decorul inimilor de pacat pline

Dragostea 

Nu o gasesti in albumul amoros

Ci la Domnul Iisus Hristos

Cu dragoste a venit

Din Sf.Fecioara s-a intrupat

Si raul a biruit

Dragostea

Nu este element temporar

Ci jertfa de rugaciune la altar

Dragostea

Nu e de moment

Ci duhovnicescul armament

Dragostea 

Nu e cuvantul spus

Ci fapta savarsita-n ascuns

am un nod un gât

și simt cum mă apasă

pe dinăuntru sunt urât

cu un dor ce nu mă lasă

un dor, de vremurile noastre

care cândva au contat

acum sunt alea voastre

altceva n am căutat

voiam doar sa fiu iubit

dar acum ce s a ales

in inimă sunt zdorbit

păcat că nu ai înțeles

uneori îmi vine să fug

căci mă apasă dorul

pe mine însuși mă distrug

și simt cum îmi iau zborul

cum ar fi sa fim din nou,la fel ce eram odata

fericiti ne sarutam,neinteresandu te de alta fata

te iubeam atat de tare,incat nimic n avea  scapare

dar intr o noapte oarecare,tu m ai uitat la departare

nu stiu daca ma mai iubesti,sper ca voi alfa vreodata

in radioul meu,suna piesa ta preferata

ce mai vremuri,asa frumoase

dorul de tine,mai rau ca pielea ta de matase

asa dulce tu erai,incat incet ma sarutai

amintirile noastre,vor ramane ascunse n noi pan la ultimul trifoi

cum ar fi?

sa ne iubim din nou?

la fel ca n prima zi?

pana ultimul din noi,se va rataci

Înconjurat de tomuri de drept și legi astrale,

Pierd timpul fără plată, pe căile banale.

Dar prin vene un sânge-mi fierbe însetat,

Să te cuprind în brațe, dor neîncătușat.

Nimic pe acest pământ nu are o valoare,

Doar taina frumuseții tale e o floare.

Iar sufletul îmi plânge încet, neîmpăcat,

Când timpul mușcă crud din tot ce ne-a fost dat.

Pătrunsă dintr-odată de-o stranie blândețe,

A vrut și oarbă soartă viața să-mi răsfețe.

Mi-a șoptit slab, cu glas lipsit de orice vlagă,

De vânturi ce distrug o lume-ntreagă.

Atunci te-a ales ea ca să fii a mea,

Când viața-mi era aridă, rece și grea.

Când de averi și spirit eram cumplit de gol,

Iar frumusețea lumii nu avea niciun rol.

Dar tot ce aveam mai scump și mai curat

Era privirea-n care m-am salvat.

Te iubesc mult, dar n-am cum să te fac...

A mea pe veci...și-n neputință tac.

Refugiul meu e o coală albă de hârtie,

Unde-mi aștern o oarbă fantezie,

Ce mai aruncă o fărâmă doar

La foamea mea de tine, ca un har.

Cu mintea mea pot castele să clădesc,

S-ajung la un renume pământesc,

Dar n-am învățat, în mersul meu bizar,

Să-nalț vreun idiot pe un altar.

Când voi ajunge-n culmea de succes,

Și aurul va curge tot mai des,

Când voi arunca veșmântul de naiv,

Purtând un scop în lume, posesiv,

Mă tem, iubito, că n-o să mai fii...

A mea...în reci și sumbre bucurii.

Și de-ai mai fi... vei mai purta în priviri

Acel ceva din vechile iubiri?

Acel mister pe care azi, cu drag,

O tinerețe-l lasă pe-al tău prag.

Peste ani mulți, voi fi supus la munci,

Ce vor schimba și mințile de-atunci.

O sumă-n schimbul unui confort cert,

Ce nu dă înapoi trecutul inert,

Ce nu oprește timpul cu suspin,

Să te cuprind în brațe din deplin.

S-adormim blând, în noaptea de-altădată,

De orice griji și temeri dezbrăcată,

Dar mă tem că timpul cel grăbit,

Nu mă va lăsa să te iubesc la nesfârșit.

Dar poate că destinul, ce-acum îmi pare greu,

Va lăsa o poartă în zidul strâns mereu,

Prin ea să evadăm din lumea de prisos,

Păstrând în suflet focul cel frumos.

Și când ridurile vremii ne vor trece peste față,

În ochii tăi, iubito, voi regăsi dulceață,

Iar goana după bani va fi doar praf și fum,

Căci inima-mi va bate la fel ca și acum.

Să opresc timpul în loc e doar un gând deșart,

Prin foaia de hârtie pe care ți-o împart.

Nu-ți pot promite-n viață castele fără umbre,

Dar flacăra va arde prin vremurile sumbre.

Iar la final de drum, lipsiți de-orice mândrie,

Te voi strânge în brațe-n deplină armonie.

Când tot ce-a fost în jur va fi un simplu mit,

Îți voi dovedi că timpul, de fapt, ne-a îndrăgostit.