Portret

Dacă mă uit la un copac ce sunt,

un iubitor de copaci sau de frunze uscate sau verzi?

Dar dacă tu mă vezi uitându-mă la copac,

iar eu de fapt mă uit prin el și mi te imaginez…

Dacă mă uit înspre cer și văd păsări cum dincolo și încoace îl umblă,

Și tu mă vezi din nou, dar eu nu mă uit la el, sunt cu capul în nori și încerc să cântăresc cât ești de scumpă.

Câte kilograme în plus îmi adaugă dorul, în timp ce tu crezi că mă uit la păsări care-și duc zborul.

Ar trebui să te duc la un tribunal condus de soare,

Să-ți fac o falsă acuzare, să te acuz de crimă sau și mai bine,

Să te acuz de ascunderea privirilor tale de mine.

Și dacă aș câștiga dând mită, văd eu cum,

Ți-aș da drept sentință să mă privești numai tu.

În timp ce eu o fac pe misteriosul și încerc să par tare,

Să nu se prindă nimeni, nici tu,

Că mor după privirile tale și că am pus totul la cale 😈

Și dacă cumva ți-ar scăpa privirea,

Și te-ai uita chiar și pentru o secundă într-o altă parte,

Aș dispărea din cadru repejor, repejor,

Să te îmbrățișez de la spate 🥺

Și să-ți alint cu obrajii mei pe rând,

Câte un obrăjor.

Să simți chiar și pentru un pic, un pic, un pic,

că te iubesc și că atunci când te copleșesc gânduri grele,

Nu trebuie să treci singură prin nimic.

Noapte bună, prințesă mică 🥺🐥!

(simt că trebuie să profit și să îți spun cât mai des că te iubesc, pentru că mai este așa puțin până la iarnă… nu risc, sigur Moș Crăciun o să aibă nevoie de tine, cel mai scump elf 🥰😎😈)

Aș vrea să mă pierd în adâncul ochilor tăi,

Unde se ascunde un mister nemărginit,

Să prind fiecare scânteie din ei,

Și să-mi amintesc prin ce lumi i-am mai iubit.

Aș vrea să aud îndeaproape bătăile inimii tale,

Să simt vibrația lor la mine pe tâmplă,

Iar aerul să miroasă a tei, a ploaie și… hmm… a tine,

Și timpul, în sfârșit, să ne ajungă.

Să simt palma ta strângând-o pe a mea ușor,

Șoptindu-ne cuvinte ca între complici,

Să-mi pierd degetele printre șuvițele tale,

Să te alint…

Deja mi-e dor de tine,

Cât aș vrea să fii… aici!

Potopul arde sub soarele greu,

Și arde și moartea, și cerul, și eu,

Și lumea întreaga se-ascunde în foc,

Și noi în potop.

Și timpul ne apasă sub pașii greoi,

Ne prindem în umbre amândoi.

Eu mă întreb, tu te întrebi, și uite așa,

Lumea-i grea.

Dă-mi mâna și hai să fugim de potop,

De lume, de rele, ntr-un loc

Unde e zi și zâmbești,

Și ești!

Distanța e doar o umbră neagră și grea,

Ești tu, mereu, în inima mea,

Te iubesc atât de mult,

N-am cum să te uit!

Iubesc noaptea, de aceea îți scriu mereu târziu,

Nu pentru lună, nici pentru străluciri rătăcite.

O iubesc fiindcă ziua te ține doar pentru ea,

Iar noaptea te fură încet și te aduce la mine.

Totuși asta nu este o poezie despre noapte,

Este o poezie despre o persoană care îmi lipsește deplin

Și mă întreb uneori dacă…

Îi lipsesc și eu puțin.

Și nu, nici acum nu e despre întuneric,

Este despre un om frumos tare,

Și cred ca de atâta dor ce-i port

Din piept o să-mi crească un soare.

Dacă te întrebi… nici acum nu e despre noapte,

De fapt, ca să te aduc aici am complotat cu ea,

Ca atunci când ajungi la acest vers

Să fie prea târziu să mai dai înapoi,

ești o stea,

steaua mea.

M-ai atins blând, ca vântul serii,

Ca un fior cules din tei,

Și-n clipa aceea, printre tăceri,

Eram doar noi… cerul și ei.

Un colț de cer, un pas spre zori,

Un vis ce-n lume se desprinde,

O clipă fără trecători,

În care totul se aprinde.

Sub ochii tăi, oglinda mării

Printre comori uitate-n vreme,

Ca doi străini purtați de valuri,

Zburam pe nori, în valsul lebedei.

Nu mi-ai vorbit, dar te-am simțit,

Când mâna ta s-a prins de mine,

Și-n pielea arsă de-al tău timp,

Mi-ai dăruit puțin din tine.

Nu pot rosti ce-n mine arde, 

Că iar ne ținem în impas, 

Și nu știu ce ne mai oprește 

Să dăm tăcerii puțin glas.

O mână parcă ne alungă 

Când ne-ntindem spre același vis, 

Și inima, deși ajunge, 

Se frânge între speranță și-abis.

Ne înconjoară o teamă densă, 

Ce sporește distanța-n lume,

Și-n tăcerea ce ne desparte,

Frica poartă două nume.

Ești dorul fără de cuvinte, 

Ești liniștea ce sapă-n piept, 

Și-n fiecare gând cuminte 

Te simt aproape, te aștept.

Ți-aș scrie pe tâmplă, cu cerneală tăcută,
Că te port în gânduri, ca-ntr-o rugă mută.
Că te-am pus pe inimă, loc de icoană,
De când ai zâmbit, și m-a durut toamnă.

Mi-ești dor deși ești, mi-ești drag deși ești,
Cum ești numai tu în toate poveștile mele firești.
Mi-e gândul o horă, și-n mijloc ești tu,
În rochie albă, cu pasul tăcut, dar curat ca un „nu”.

N-am cânt să-ți dau, nici flori n-am în mână,
Dar ți-aș da o viață, legată de-a ta cu sârmă bătrână,
Să nu se desfacă, să nu se-ncovoaie,
Să fim noi doi duminică-ntr-o gară de la țară.

Și dacă n-ai spus „te iubesc” niciodată,
Să nu te grăbești, să nu fii supusă vreodată.
Că eu te iubesc, și-n așteptarea mea caldă,
Te cresc în cuvinte, ca-ntr-o fântână adâncă și dalbă.

Cred că mă înțelegi,fiindcă văd acea sclipire

Din ochii mei, rânjetul ăla lung ca de copil cu-n surâs ideal.

Mă văd fericită alături de al tău braț

M-ai scos din râpa nesfârșită și m-ai adus pe câmpie

Mi se pare ireal.

Îmi alungi până și amarul fierii mele

Cu acei ochi, cu acel stil de a vorbi

Mă faci să nu mai știu ce e real

Mă pierd în jurul a mii de stele

Dar tu când mă găsești în final începi a-mi șopti:

“Nu-ți observ defectele. Nu mai vărsa lacrimi ca n-ai de ce.

Am să găsesc mereu o cale să nu te mai simți ca și cum ai sta pe ace.”

N-am mai simțit de mult acest sentiment de acceptare de sine

Ma faci să mă pot descărca în ale tale brațe

Să mă spun , să-ți spun suspinele

Și să nu mă simt ciudat după ce am terminat

De spus cuvintele de nespus…

Prin rana noastră ne-am iubit,

Și-ncet cădeau lumini de asfințit,

Și nu știam de-i zori sau amurgit,

Căci totul se năștea și se sfârșea,

Într-un fior ce între noi ardea,

Din palma mea, spre palma ta.

Și-n noaptea grea, ca un blestem tăcut,

S-au răzvrătit secundele-n trecut,

Părea că cerul însuși s-a surpat,

Și refuza să șteargă ce-am uitat,

Ori poate doar, în taină, ne veghea,

Sărutul frânt ce nu putea pleca.

Un vânt amar, ca un oftat străin,

Ne despletea tăcerea de venin,

Și-n lacrimi, ochii s-au plecat,

Ne-am regăsit, și-apoi ne-am întrebat,

Dacă eram acolo de la început,

Și-ți mângâiam tot trupul dispărut.

Și-n zorii zilei rana s-a închis,

Lumina împrejuru-ți s-a întins,

Și-apoi, pe obrazul tău, ca un ecou,

Mi-am regăsit sărutul frânt, dinou,

Prea viu să piară, prea tăcut să stea,

În spațiul dintre buza mea și pielea ta.

În ochii mei se zbate-o umbră rece,

Un vânt amar prin suflet mi-a trecut,

Iar timpul, ca un dor necunoscut,

Din rană mi se scurge și petrece.

Mi-e trupul rug al gândurilor stinse,

Un vis uitat sub cerul de pământ,

Iar dragostea cu glasul ei plăpând,

Îmi cântă-n taină amoruri neatinse.

Mi-e sufletul o rană de parcă-i carne vie,

Pe care timpul nu poate s-o mai coase,

Căci lacrimi grele mi s-au lăsat în oase,

Iar pasul sprinten să meargă nu mai știe.

Sub cerul mut, albastrul meu se pierde,

Iar zborul spre-nălțimi e numai amăgire,

Înnebunit îmi caut pârdalnica iubire,

Iar talpa, de-atâta iarbă, îmi este acuma verde.

Și chiar de bezna mă va prinde-n gheare,

Eu port în piept un strop de infinit,

Și amorul meu ce încă plânge risipit,

Va fi sclipind pe cer, o stea nemuritoare.

Îmi pare rau că te-am iubit

Dar nu regret ce am trăit 

Te-am iubit atât de mult

Și mi-ai zis tot ce n-am vrut

Tu mi-ai zis că mă iubești

Și era ca în povești

Te-am iubit atât de tare

Dar mi-ai spus dor vorbe goale

Tu ziceai ce nu simțeai

Frumos mă mai mințeai

M-ai ținut mereu aproape

La sfârșit mai dat deoparte

E primăvară-n calendar, afară ninge întârziat 

La masă stau și beau un ceai cald

Și mă gândesc la ce a fost... dacă regret ceva!?

Și nu! ... nu cred vreodată c-aș putea!

Nu regret îmbrățișarea ta

...m-am simțit cea mai frumoasă femeie din lume...

Nu regret zâmbetul tău, privirea ta

...îmi aduceau primăvara în suflet...

Atingerea ta, ma dezbrăca de toate simțurile 

Lumea toată părea doar a noastră...

Nu regret că m-am lepădat de toate secretele

Ai fost singurul... in astă viață....

Nu demult, ai fost cel mai frumos lucru din viața mea

Și chiar de azi încă mai doare lipsa ta

Chiar de sufletul nu-i vindecat de tine 

....nici un regret nu las să mă domine.

Nu regret nopțile în gând cu chipul tău 

Cu privirea ta ștrengară, ce m-a fermecat mereu

Când te visez că te alint și te sărut pe pleoape

Și-n ochii tăi mă găsesc și mă pierd

Și-mbrățișarea ne ține trupurile alăturate...

Nu regret deloc că ne-am întâmplat 

Continui să cred că ne-a fost predestinat

Îmi pare rău doar de sfârșitul... rămas în dor...

Cel trăit a fost rapid, haotic... mistuitor!