Portret

Oh,atat de dor,atat de frig a fost si este fără tine,

Când știu si simt ca te gândești din nou la mine.

Nimic nu mi sta in minte acum, 

Decât momentul când am decis sa mergem pe alt drum.

Mi-era atat de frig si cald cu tine-n brațe,

Dar rănile-mi zăceau pe ale mele antebrațe.

Atat de aprig si intens în pieptul meu te simt,

Cand un gând feroce mă face din nou sa te resimt.

Știam ca vei veni la mine iar,cand al tău piept gol rămâne încă rece,

Când ea nu face decât iubirile sa sece.

Mai am un pas si, poate, vreo doua ore,

Sa simt din nou ale mele răni majore. 

Mai vreau o noapte, un vin și-o sărutare,

Sa simt cum te indrepti spre ale mele buze-amare.

Si ma săruți aivea cum,de altfel,o făceai cândva, 

Și m-ai făcut sa n-o mai facă si-altcineva.

Nu simt durere si nici placere,nici suspin,

Când noi doi stam in tăcere langa acel vin,

Si ne uitam indiferenti la mohoratul ceas 

Si la ceea ce noua nu ne a mai rămas.

Si timpul pleacă câteodată ,

De unde și el  simte ca se pierde-n arta.

Si vrea sa ți lase doar mic răgaz,

Sa te rascoleasca si pe tine ale mele zile de extaz.

Cu răni deschise calc pe spini de gheață,

Iar sângele-mi încheagă în umbra morții,

Din carnea-mi vie cad bulgări de verdeață,

Ce înverzesc în rai un pom din dosul porții.

Și rănile mă dor mereu iubita mea mireasă,

Iar doctorii-au plecat și mă-ngrijește luna,

Vreau în pustiul ei să-mi construiesc o casă,

În care apoi stingheri să stăm pe totdeauna.

Dar simt că ți-a ajuns prin preajmă otrava lumii,

Căci rana-mi sângerează cu ale tale lacrimi,

Și-aș vrea de aici să mă cobor pe raza lunii,

Să intru prin fereastră să-ți oblojesc din patimi.

Deodată simt că Luna stă, și nu se mai învârte,

Iar rana îmi dispare nefiresc în os și carne,

Și-un înger de lumină bătând din aripile scurte,

Sună sfârșitul lumii din trâmbițe și goarne.

Cu rana vindecată cărând pustiu-n spate,

Privesc prin univers cum cade steaua ta,

Și alerg înspre Demiurg cu palmele crăpate,

Să-L rog să te trimită, aici în lumea mea.

Ea crede c-aş fi atacat...

Şi când o sărut se teme,

Dar sclava plăcerii, ea geme

Şi cere un lung sărutat.

Pe urmă, când spasmul a dispărut,

Îşi udă-n parfum o batistă -

O pune pe gură, şi tristă

Ea şterge un ftizic sărut.

Higiene

Ela acha que eu teria atacado...

E quando eu a beijo ela fica com medo,

Mas escrava do prazer, ela geme

E pede um longo beijo.

Então, quando o espasmo passou,

Ela molha um lenço em perfume -

Ela coloca na boca e fica triste

Ela dá um beijo físico.

Cum ai distrus fără să știi...

Un rost al anilor târzii

Și cum jelesc pe căi pustii

Și jalea îmi e de înțeles

Când din atâtea ,te-am ales?

Norocul meu biet călător ,

S-a dus  de atunci ca blestemat

Și plâng pe drumul ce-ai plecat

Privesc în jur mă simt pierdut

Plecarea ta cât m-a durut .

Te chem copacii din grădină

Cu rod-n pârg ,și fiecare ram

Se întinde spre ușa casei  ferecate

În curtea în care altădată

Fremăta de voie bună

Acum când tot ce-a fost s-a dus

Și pe cărări a rămas doar umbra

Mai sper cu sufletul rănit

Să pot să-ți spun ,cât te-am iubit .

Adio să nu-mi spui de pleci

Îți caut umbra pe poteci !...

Când iubești nu există hotare

Există doar EL în lumea asta mare.

Tot pământul se oglindește-n ochii lui căprui 

Numai pe EL ai vrea sa îl săruți!

Nimic si nimeni nu-ți stă în cale

Nici drumurile lungi sau tăcerea prea mare,

Căci inima iti bate din ce în ce mai tare

Când te gândești la o ultimă îmbrățișare.

Nu există distanță când pe EL îl iubești 

Și nici piedici impuse nefiresc 

Nimic nu ți-l poate scoate din gând 

Pe EL... ce ți-a cucerit inima pe veci!

Am trecut si eu prin ploaie, vint ,si furtuna.

Am invatat ce este sentimentul veti.

Sperndu-ma de toate am reusit sa devin ceva in viata.

Nici cind nu am dat nimanui cu piciorul.

Mi-am obtinut ceia ce am dorit.

Scopul meu a fost o simpla privire.

Am iubit ceia ce a fost al meu.    

Iar acum sunt ceia ce am o inima de aur.

Ceia ce stie ce este o mikuta de fata.

Nu pot rosti ce-n mine arde, 

Că iar ne ținem în impas, 

Și nu știu ce ne mai oprește 

Să dăm tăcerii puțin glas.

O mână parcă ne alungă 

Când ne-ntindem spre același vis, 

Și inima, deși ajunge, 

Se frânge între speranță și-abis.

Ne înconjoară o teamă densă, 

Ce sporește distanța-n lume,

Și-n tăcerea ce ne desparte,

Frica poartă două nume.

Ești dorul fără de cuvinte, 

Ești liniștea ce sapă-n piept, 

Și-n fiecare gând cuminte 

Te simt aproape, te aștept.

S-a-nchis o ușă-n lumea noastră veche, 

Dar n-am putut lăsa să moară-n van, 

Cuvinte vii, ascunse-ntr-o ureche, 

Șoptesc și azi același dor uman.

Am strâns ce-a fost, din flori și din tăcere, 

Din nopți cu gândul dus la tine-aproape, 

Și le-am lăsat, cu teamă și plăcere, 

Pe-o filă nouă, tainic, fără șoapte.

Un alt liman le poartă-acum sub stele, 

Mai bine, mai curat, dar tot al tău. 

Acolo scriu ce simt, fără perdele, 

Că n-am plecat, am fost aici...mereu .

Dacă ți-e dor, și vântul te mai cheamă, 

Citește-n rânduri ce n-am spus nicicând. 

E acolo toată inima mea-n teamă, 

Și-un colț de cer ce încă-ți ține rând.

În ochii tăi ecouri de războaie dorm,

Iar pe obraji tăi curg râuri de durere

Ale celor ce te-au iubit în tăcere.

Soldați căzuți pe frontul muzei lor.

Căci ce e moartea dacă nu e demnă 

În scop, în fapt și în deplinătate.

O simplă a vieții nedorită parte,

Un ciclu îngropat în propria furtună.

Murind sub un albastru cer de sticlă 

În mângâierea soarelui de iarnă

O prea frumoasă iubire se sfarmă 

Purtând pe palme, fără viață, o clipă.

În dependență de-o iluzie abuzivă.

-Nici nu mai știu cum a început! 

Mă regăsesc adesea pierdută 

În lumea de sub chipul de lut.

Iarăși învăluită de un fals miraj

Privesc la oameni fără chip.

- Sunt prizonieră într-un sevraj,

Mă întreb de la ce-a pornit!?

Nu-ți spun cine sunt, rămân doar un gând,

O filă nescrisă-ntr-un basm fără margini,

Dar eu te cunosc, nu ești om de rând,

Sădești frumusețea în tainice pagini.

Te privesc de departe, subtil, ca o stea,

Și-n sinele meu primăvara sosește.

Când pleci și nu spui, în inima mea,

Lași urme adânci de dor și tristețe.

Dacă ai ști cât am încercat să nu simt,

Să te privesc ca pe un om oarecare,

Dar gândul la tine mă arde și-l mint,

Că nu îmi ești dor, că nu-mi ești visare.

Și, dacă în tăcere te voi regăsi,

Voi purta aceste cuvinte cu mine,

Într-o lume unde dorul e-un rău amorțit,

Și iubirea e-mbrăcată cu tine. 

Ce rece se simte distanța - și eu,

Tot sper că e doar o ceață subțire,

Dar noaptea mi-e plină, și somnul e greu,

Că dorul de tine nu are oprire.

Mă plimb printre gânduri ca-ntr-un oraș stins

Cu felinare ce-și caută flacăra-n nori,

Și-n inima mea, unde astăzi ești tu,

E-o liniște goală, fragilă și dor.

Ești linia fină dintre „mai e” și „a fost”,

Un cuvânt neterminat pe buze închise,

Și-n tăcerea ta, parcă îmi spui fără rost

Că unele doruri nu mor... doar există.

Și poate că mâine vei trece tăcut

Prin colțul de lume ce iubirea ne-o ține,

Dar azi — câtă iarnă în suflet mi-ai pus,

Când tu ești departe, iar eu... fără tine.