Portret
Tu ești răsuflarea ce-n soare apune,
Ești focul, ești visul, ești totul în lume.
Pe gene îți joacă lumini argintii,
Și-n zâmbet îți cântă balade târzii.
Părul tău arde ca frunza-n amurg,
Se joacă cu vântul și valuri se scurg.
Iar ochii tăi poartă oceane adânci,
Privirea-mi se pierde prin picuri profunzi.
În glasul tău blând înfloresc primăveri,
Și timpul se-oprește în dulci mângâieri.
Nu-i loc pentru umbre, doar raze de soare,
Când ești lângă mine, iubirea-i culoare.
Când pașii tăi calcă tărâmul sub stele,
Pământul tresare sub visele mele.
Ești vântul ce-alină, ești ploaia de vară,
Ce spală tăceri și dorul măsoară.
Te-aș ține aproape, ca umbra de zi,
Să-ți simt răsuflarea în nopți aurii.
Să scriem pe cer o poveste curată,
Ce timpul nu poate s-o lase uitată.
În tine se-adună tot cerul senin,
Un cântec de dor, un surâs clandestin.
Și-n brațele tale, când lumea dispare,
Iubirea rămâne – tăcută, dar mare.
Poems in the same category
Și daca...
Și dacă am fi avut alt drum , în toamna anului nebun ,
N-am pierde doar iubirea , am pierde ani de căutare
Ce am întîmpina noi oare , în drumul fără de scăpare ?
Am căuta în lumea toată ,să simțim ce n-a fost vreodată
Emoții , gînduri , sentimente , ce am fi oare fără ele ?
De nu le-am găsi în cale , doar piei și niște suflete goale.
Să o luam pe alt drum , să cotim în derivă
Să nu ne-ntîlnim nicicum , ce vară toridă…
Fericirea?
Fericirea!?...
O clipă plină de frumos si dor
A iubirii aripă
Ce stă deasupra tuturor.
Fericirea!?...
Un sentiment ce îl respiri
Din trist te face vesel
Al sufletului elixir.
Fericirea!?...
O stare-a vieții pe pământ
Între vis și realitate
.... poezie și cuvânt...
Amantul Imaginar
Să mă doară ,cui îi pasă
Dorul este doar al meu.
Vreau să sufăr ,vreau în pace
Să-l iubesc numai pe el
Esti lichiorul meu de seară,
Mă învăluie al tău amor.
Si când soarele apare ,
Pleci cu sticlă,pleci cu tot
Mă trezesc nedumerită,
Parcă îmi zâmbeai ,și-acum ,
O nouă zi ,din nou ispita
De-a vedea ,cum mă ignori
Pasărea
Pe cerul înnourat,tulbure și întunecat,
zboară o biată pasăre cu aripa frântă.
S-ar opri și ar bea apă,că sufletu-i însetat,
Însă nu se oprește că inima a bucurie nu-i cântă.
A fost prin șapte sate pentru o fărmitură de pâine,
Ca să hrănească puțin sufletele celor zece pui ai săi.
Dar dintr-un tufiș a ieșit un dușman de câine,
Si a distrus aripa păsării cu dinții cei hapsâni și răi.
Aripa distrusă de un fir de os îi atârnă,
Iar sângele negru se scurge pe florile uscate.
Nu vrea ca copiii fără mamă să rămână,
Si își privește aripa cu o mare vanitate.
Îi distusă aripa sau sufletul îi distrus?
Nici asta nu mai știe,biata mamă.
Ahhh !!! De i-ar fi cuibul puțin mai sus,
N-ar mai face ea din asta o dramă.
Acum zboară biata pasăre,tristă și îndurerată,
Nu o doare aripa,ci sufletul îi se destramă.
Nu,nu va lăsa inima copiilor înfometată,
Chiar dacă vuietul morții o cuprinde și-o cheamă.
E încătușată dragostea-n piept și n-are cum să explodeze,
Copiii o așteaptă acasă străini,singuratici și înfrigurați.
Îi sunt flămânzi și nu,nu are cum să cedeze.
Offf!!! De i-ar ști hrăniți și săturați.
La doi metri de cuib se auzi o împușcătură,
Bufff!!! Si pasărea nu-i...
Puiii speriați au luat-o la alergătură,
Căutând acei doi ochi blânzi,căprui.
Pasărea strigă cu o voce stăină și stinsă:
- Veniți,puii mamei,mâncați și fiți sătui !
Copiii urlau cu inima arsă și plânsă :
-Cui ne lași,mamă???! Cui?
Steaua-mi (Vega)
Pe când ceru-i-ntunecat
stele strălucesc puternic
eu-ți vorbesc întins culcat
când veghezi însingurat...
De atâtea ori mă rog să vii,
să cobori ca dintr-o navă,
să mă iei sau să rămâi,
să fim doar noi doi...
Iar de fiecare dată îmi
trimiți plăceri deșarte,
să te uit printre extaze,
să-mi pierzi dragostea prin raze...
Mă transformi în ceilalți oameni,
ce nu știu cum se iubește,
mă împingi spre animalul
ce de trup se îngrijește.
Dar te-ascult ș-accept cu drag
orice îmi trimiți în vag,
gândul meu e îndreptat
către-ți sufletul-ndepărtat...
Regăsesc puțin din el
în orice trup ce-am cunoscut
trimis de tine să m-afund,
să fiu simplu om în vânt...
Îi voi iubi pe toți ce m-au
văzut în trupul intim,
trădându-te-n noaptea ta,
să știi că primul te-am iubit
și singur ești ce-n suflet,
nu în trup, eu te-am primit...
Timpul albastrului respins
Amestecând zile fierbinți cu flori de gheață
Zboară petalele ucise-n roșu-aprins
Din curcubeu s-a răsturnat culoarea arsă
Pornind o iarnă de-un albastru necuprins
Seduce oarbă strălucirea pe retină
Distanța crește alergând spre interzis
Cortina zidurilor mute mă deprimă
Curge albastru deformânduse încins
Sălbatic dorul înflorește în grâdină
Inima bate agitânduse desprins
Ies amintirile-ascuțite pe tulpină
Înțeapă sufletul târându-l în abis
Țesând tăcerile mă-mbracă în ruină
Sinceritatea dezbrăcându-mă surprins
Alimentând zilele false cu rutină
Se-neacă nopțile în freamătul nestins
Cobor în nori să-mi caut stropii de lumină
Vântul durerilor mă-mpinge spre cuprins
Rămân prefață pe o pagină străină
Visele zboară contemplând un paradis
La ușă bate viitorul în surdină
Prezentul fuge declarându-se învins
Trecutul plânge refuzând să îi deschidă
Timpul albastru chinuindu-se respins
Și daca...
Și dacă am fi avut alt drum , în toamna anului nebun ,
N-am pierde doar iubirea , am pierde ani de căutare
Ce am întîmpina noi oare , în drumul fără de scăpare ?
Am căuta în lumea toată ,să simțim ce n-a fost vreodată
Emoții , gînduri , sentimente , ce am fi oare fără ele ?
De nu le-am găsi în cale , doar piei și niște suflete goale.
Să o luam pe alt drum , să cotim în derivă
Să nu ne-ntîlnim nicicum , ce vară toridă…
Fericirea?
Fericirea!?...
O clipă plină de frumos si dor
A iubirii aripă
Ce stă deasupra tuturor.
Fericirea!?...
Un sentiment ce îl respiri
Din trist te face vesel
Al sufletului elixir.
Fericirea!?...
O stare-a vieții pe pământ
Între vis și realitate
.... poezie și cuvânt...
Amantul Imaginar
Să mă doară ,cui îi pasă
Dorul este doar al meu.
Vreau să sufăr ,vreau în pace
Să-l iubesc numai pe el
Esti lichiorul meu de seară,
Mă învăluie al tău amor.
Si când soarele apare ,
Pleci cu sticlă,pleci cu tot
Mă trezesc nedumerită,
Parcă îmi zâmbeai ,și-acum ,
O nouă zi ,din nou ispita
De-a vedea ,cum mă ignori
Pasărea
Pe cerul înnourat,tulbure și întunecat,
zboară o biată pasăre cu aripa frântă.
S-ar opri și ar bea apă,că sufletu-i însetat,
Însă nu se oprește că inima a bucurie nu-i cântă.
A fost prin șapte sate pentru o fărmitură de pâine,
Ca să hrănească puțin sufletele celor zece pui ai săi.
Dar dintr-un tufiș a ieșit un dușman de câine,
Si a distrus aripa păsării cu dinții cei hapsâni și răi.
Aripa distrusă de un fir de os îi atârnă,
Iar sângele negru se scurge pe florile uscate.
Nu vrea ca copiii fără mamă să rămână,
Si își privește aripa cu o mare vanitate.
Îi distusă aripa sau sufletul îi distrus?
Nici asta nu mai știe,biata mamă.
Ahhh !!! De i-ar fi cuibul puțin mai sus,
N-ar mai face ea din asta o dramă.
Acum zboară biata pasăre,tristă și îndurerată,
Nu o doare aripa,ci sufletul îi se destramă.
Nu,nu va lăsa inima copiilor înfometată,
Chiar dacă vuietul morții o cuprinde și-o cheamă.
E încătușată dragostea-n piept și n-are cum să explodeze,
Copiii o așteaptă acasă străini,singuratici și înfrigurați.
Îi sunt flămânzi și nu,nu are cum să cedeze.
Offf!!! De i-ar ști hrăniți și săturați.
La doi metri de cuib se auzi o împușcătură,
Bufff!!! Si pasărea nu-i...
Puiii speriați au luat-o la alergătură,
Căutând acei doi ochi blânzi,căprui.
Pasărea strigă cu o voce stăină și stinsă:
- Veniți,puii mamei,mâncați și fiți sătui !
Copiii urlau cu inima arsă și plânsă :
-Cui ne lași,mamă???! Cui?
Steaua-mi (Vega)
Pe când ceru-i-ntunecat
stele strălucesc puternic
eu-ți vorbesc întins culcat
când veghezi însingurat...
De atâtea ori mă rog să vii,
să cobori ca dintr-o navă,
să mă iei sau să rămâi,
să fim doar noi doi...
Iar de fiecare dată îmi
trimiți plăceri deșarte,
să te uit printre extaze,
să-mi pierzi dragostea prin raze...
Mă transformi în ceilalți oameni,
ce nu știu cum se iubește,
mă împingi spre animalul
ce de trup se îngrijește.
Dar te-ascult ș-accept cu drag
orice îmi trimiți în vag,
gândul meu e îndreptat
către-ți sufletul-ndepărtat...
Regăsesc puțin din el
în orice trup ce-am cunoscut
trimis de tine să m-afund,
să fiu simplu om în vânt...
Îi voi iubi pe toți ce m-au
văzut în trupul intim,
trădându-te-n noaptea ta,
să știi că primul te-am iubit
și singur ești ce-n suflet,
nu în trup, eu te-am primit...
Timpul albastrului respins
Amestecând zile fierbinți cu flori de gheață
Zboară petalele ucise-n roșu-aprins
Din curcubeu s-a răsturnat culoarea arsă
Pornind o iarnă de-un albastru necuprins
Seduce oarbă strălucirea pe retină
Distanța crește alergând spre interzis
Cortina zidurilor mute mă deprimă
Curge albastru deformânduse încins
Sălbatic dorul înflorește în grâdină
Inima bate agitânduse desprins
Ies amintirile-ascuțite pe tulpină
Înțeapă sufletul târându-l în abis
Țesând tăcerile mă-mbracă în ruină
Sinceritatea dezbrăcându-mă surprins
Alimentând zilele false cu rutină
Se-neacă nopțile în freamătul nestins
Cobor în nori să-mi caut stropii de lumină
Vântul durerilor mă-mpinge spre cuprins
Rămân prefață pe o pagină străină
Visele zboară contemplând un paradis
La ușă bate viitorul în surdină
Prezentul fuge declarându-se învins
Trecutul plânge refuzând să îi deschidă
Timpul albastru chinuindu-se respins
Other poems by the author
Zile dintre noi
Ce straniu chip au zilele dintre noi,
Și, totuși, câte nopți ne sunt aproape!
Te simt cum îmi pătrunzi în vise și, apoi
Te risipești precum lumina-n noapte.
Când se frământă nori pe cerul greu,
Și-mi tremură sub pleoape stele-n zbor,
Mă-ntreb dacă mai sunt doar eu
Cu așa plin de tine... dor.
Se scurge timpul în ritmul lui,
Cu pasul său ce duce numai înainte,
Iar tu rămâi, în gându-mi visător
Un chip neprețuit întipărit în minte.
Și-n lungul drum, de umbre împodobit,
Încă mai sper că-n lumea asta mare,
Nu am rămas un dor neîmplinit,
Ci doar o scurtă așteptare.
Ecou
Întoarce-ți privirea la mine o vreme,
Tăcerile noastre prind glas în poeme.
Nu suntem umbre ce trec rătăcind,
Ci doi rătăciți ce se caută-n timp.
De-ai vrea să-mi vorbești, eu ți-aș fi glas,
De-ai vrea să mă simți, m-aș face popas.
Nu-i drumul departe, nu-i visul pierdut,
E scris să fim doi sub același apus.
De-ai face un pas, de-aș face și eu,
Am prinde iubirea în zborul său greu.
Căci stelele ard nu ca să apună,
Ci doar ca să nască lumină mai bună.
Eclipsă
În lipsa ta e plin de semne reci,
Ca-ntr-o scrisoare arsă pe jumate',
Cuvintele se-aprind în colțuri vechi
Și mor în înțelesul lor, nevinovate.
Se sting pe rând, ca umbrele sub ploi
Fragmente din tot ce n-am spus vreodată,
Și caut printre rânduri chipul tău,
Să te mai văd de aproape încă odată.
Rămân doar părți de fraze nerostite,
Un "te..." pierdut și "...dor" fără cuvinte,
O virgulă ce așteaptă să continue,
Și-un punct ce nu a terminat o propoziție.
Și nu-i distanța care mă-nspăimântă ,
Mi-e teamă doar de ce nu pot să-ți spun,
Că dorul meu imens în lumea lui,
Ar vrea să știe că nu e nebun.
Autoportret
Mă surprind des vorbind cu mine în gând,
Purtând conversații cu alt eu și cu mine.
Îmi place să stau, să mă uit pe pereți,
Să-mi închipui ce-ar spune, dacă ar avea minte.
Nu mă pricep la lucruri deosebit de faine,
Dar știu să ascult când cineva are nevoie de mine.
Nu-mi plac petrecerile, le consider prea agitate,
Prefer o seară liniștită uitându-mă la filme.
Nu-s genul de om care știe ce vrea de la viață,
Dar pot spune clar ce-mi place din ea.
De exemplu: cartofii prăjiți cu înghețată,
Sau bătaia temporară dintre fulgii de nea.
Sunt de părere că poeziile ar trebui să rimeze,
Altfel sunt doar cuvinte aruncate în lume.
Și nu înțeleg oamenii care știu să danseze,
Am două picioare stricate, pe bune!
Aș asculta ore în șir muzică bună,
Am încercat odată să învăț să cânt la acordeon.
Și știu ca nu a întrebat nimeni,
Dar tot ce am învățat a fost ca sunt afon.
Iubesc să fac oamenii să zâmbească,
Chiar dacă uneori nici eu nu-mi înțeleg unele glume.
Dar cel mai mult iubesc,
Când îmi spui tu pe nume.
Nu știu mereu ce să spun, nici acum
Si nu vreau să crezi că fără tine mi-e bine.
Și probabil m-am făcut de râs,
Dar îmi e dor de tine.
Enigmă
Mi te-ai ascuns atât de adânc în suflet
Te-ai imprimat tacit în carnea mea
Și parcă nici să clipesc nu îmi vine
De teamă să nu mor din lipsa ta.
Cuvintele sunt mult prea neînsemnate
Ca să-ți mărturisesc ceea ce simt
Și poate nici curaj nu am pe de o parte
Iubirea ce o simt să pot să o exprim.
Rămâi
Mi-e inima strânsă-ntr-un nod de durere,
Și tremur când pașii noștri se-mpletesc și dispar,
Când mi-ai șoptit să rămân, m-am pierdut în tăcere,
Credeam că visez cu ochii deschiși...iar.
Aș fi vrut să-ți răspund, dar cuvintele toate,
Au rămas fără glas, s-au pierdut în dorință,
Și-n loc să rămân, m-a răpit o-ntâmplare,
O clipă frumoasă învăluită în neputință.
Mi-e inima prinsă între pleoape și apus
Și-n pașii tăi simt un sfârșit ce nu mi-l doresc,
Dar nu vreau să pleci fără să îți fi spus...
Cât de mult te iubesc!
Aș vrea să vorbim, mâine...într-o zi,
Sub umbre de timp să fim nebuni de noi,
Căci știu că pe pământ, deși nu pare acum,
Există un loc oricât de mic și pentru noi.
Zile dintre noi
Ce straniu chip au zilele dintre noi,
Și, totuși, câte nopți ne sunt aproape!
Te simt cum îmi pătrunzi în vise și, apoi
Te risipești precum lumina-n noapte.
Când se frământă nori pe cerul greu,
Și-mi tremură sub pleoape stele-n zbor,
Mă-ntreb dacă mai sunt doar eu
Cu așa plin de tine... dor.
Se scurge timpul în ritmul lui,
Cu pasul său ce duce numai înainte,
Iar tu rămâi, în gându-mi visător
Un chip neprețuit întipărit în minte.
Și-n lungul drum, de umbre împodobit,
Încă mai sper că-n lumea asta mare,
Nu am rămas un dor neîmplinit,
Ci doar o scurtă așteptare.
Ecou
Întoarce-ți privirea la mine o vreme,
Tăcerile noastre prind glas în poeme.
Nu suntem umbre ce trec rătăcind,
Ci doi rătăciți ce se caută-n timp.
De-ai vrea să-mi vorbești, eu ți-aș fi glas,
De-ai vrea să mă simți, m-aș face popas.
Nu-i drumul departe, nu-i visul pierdut,
E scris să fim doi sub același apus.
De-ai face un pas, de-aș face și eu,
Am prinde iubirea în zborul său greu.
Căci stelele ard nu ca să apună,
Ci doar ca să nască lumină mai bună.
Eclipsă
În lipsa ta e plin de semne reci,
Ca-ntr-o scrisoare arsă pe jumate',
Cuvintele se-aprind în colțuri vechi
Și mor în înțelesul lor, nevinovate.
Se sting pe rând, ca umbrele sub ploi
Fragmente din tot ce n-am spus vreodată,
Și caut printre rânduri chipul tău,
Să te mai văd de aproape încă odată.
Rămân doar părți de fraze nerostite,
Un "te..." pierdut și "...dor" fără cuvinte,
O virgulă ce așteaptă să continue,
Și-un punct ce nu a terminat o propoziție.
Și nu-i distanța care mă-nspăimântă ,
Mi-e teamă doar de ce nu pot să-ți spun,
Că dorul meu imens în lumea lui,
Ar vrea să știe că nu e nebun.
Autoportret
Mă surprind des vorbind cu mine în gând,
Purtând conversații cu alt eu și cu mine.
Îmi place să stau, să mă uit pe pereți,
Să-mi închipui ce-ar spune, dacă ar avea minte.
Nu mă pricep la lucruri deosebit de faine,
Dar știu să ascult când cineva are nevoie de mine.
Nu-mi plac petrecerile, le consider prea agitate,
Prefer o seară liniștită uitându-mă la filme.
Nu-s genul de om care știe ce vrea de la viață,
Dar pot spune clar ce-mi place din ea.
De exemplu: cartofii prăjiți cu înghețată,
Sau bătaia temporară dintre fulgii de nea.
Sunt de părere că poeziile ar trebui să rimeze,
Altfel sunt doar cuvinte aruncate în lume.
Și nu înțeleg oamenii care știu să danseze,
Am două picioare stricate, pe bune!
Aș asculta ore în șir muzică bună,
Am încercat odată să învăț să cânt la acordeon.
Și știu ca nu a întrebat nimeni,
Dar tot ce am învățat a fost ca sunt afon.
Iubesc să fac oamenii să zâmbească,
Chiar dacă uneori nici eu nu-mi înțeleg unele glume.
Dar cel mai mult iubesc,
Când îmi spui tu pe nume.
Nu știu mereu ce să spun, nici acum
Si nu vreau să crezi că fără tine mi-e bine.
Și probabil m-am făcut de râs,
Dar îmi e dor de tine.
Enigmă
Mi te-ai ascuns atât de adânc în suflet
Te-ai imprimat tacit în carnea mea
Și parcă nici să clipesc nu îmi vine
De teamă să nu mor din lipsa ta.
Cuvintele sunt mult prea neînsemnate
Ca să-ți mărturisesc ceea ce simt
Și poate nici curaj nu am pe de o parte
Iubirea ce o simt să pot să o exprim.
Rămâi
Mi-e inima strânsă-ntr-un nod de durere,
Și tremur când pașii noștri se-mpletesc și dispar,
Când mi-ai șoptit să rămân, m-am pierdut în tăcere,
Credeam că visez cu ochii deschiși...iar.
Aș fi vrut să-ți răspund, dar cuvintele toate,
Au rămas fără glas, s-au pierdut în dorință,
Și-n loc să rămân, m-a răpit o-ntâmplare,
O clipă frumoasă învăluită în neputință.
Mi-e inima prinsă între pleoape și apus
Și-n pașii tăi simt un sfârșit ce nu mi-l doresc,
Dar nu vreau să pleci fără să îți fi spus...
Cât de mult te iubesc!
Aș vrea să vorbim, mâine...într-o zi,
Sub umbre de timp să fim nebuni de noi,
Căci știu că pe pământ, deși nu pare acum,
Există un loc oricât de mic și pentru noi.