Steaua-mi (Vega)

În urmă oasele se macină 

și pulberi albe ca zăpezi 

se lasă pe izvoare reci 

ce-ngheață pân' a naște.

Cresc continuu, neîncetat, 

ca dinții peste unghii, 

dar se sfarmă în orice pas;

purtând pe ele chinul 

omului din veac 

- orice gând e o suflare

- sângele e abur cald 

ce se scurge ca o urmă 

și dezgheață cum atinge 

recele pământ călcat. 

De mii de ani pășește 

spre o groapă de odihnă, 

dar tot sângele ce-a curs

se grăbește s-o închidă.

Văzând că pasu îi este milă

S-au grăbit a sângera,

Nori, prăpastii și-o albină, 

groapa să i-o închidă. 

În zări de mii de ani 

vedea arca ce-a scăpat 

plutind pe sângele închegat.

În calea lui opri un pas 

în fața gropii de odihnă 

ce plutea într-o lumină 

și în ea s-a scufundat...

Oasele s-au măcinat, iar

în praful lor s-a cuibărit 

sângele ca abur cald

spre o ultimă suflare...

Am zis când va să-ntâlnesc 

-n cale sufletul ce mi-este ales 

am să mă împiedic, pasul moale, 

să mă văd în fața-i a sa cale. 

Dar de-atunci o grijă am 

pe unde merg, neîmpiedicat,

nimeni nu m-a-ngenunchiat. 

În drumul meu spre stele stinse, 

singur în pas de noapte, neatinse, 

iar când voi cădea din cerul sfânt 

nimeni n-o să mă iubească săltând. 

Clopotele bat în disperare,

cerul sângeriu se scurge-n

pământul crăpat; a Iadului-liberare...

Demonii se-nalță și aleargă,

oamenii cerșesc o clipă viața:

În noroi-și topesc speranța...

Adulți a căror viață-i muncă,

Copiii ce vor să crească și

Bătrâni plictisiți de viață...

Moartea se-nalță pe munți;

ei imploră-o amânare:

n-au știut trăi atare...

Dar Moartea-o lege are

și-o limbă înțeleasă de viață,

netrăită de oameni...

La umbra pomului arzând privesc

cum totu-n jur se-ncheie

și-un nou drum se-ivește...

Surprinsă, Moartea-ntreabă:

”Viață de la mine nu ceri?

Muritor ingrat ce ești!”

„Nu, răspunsei aumuzat;

Te-aștept de mult să vii,

Căci mi-am consumat viața trăind!”

Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;

iar eu mor râzând

c-am știut ce-i viața!

Precum fulgerul în noapte

Mă iubește-n grabă

Și te stinge-n amintire 

Cu plăcere și lumină 

Fără de regret sau lacrimi... 

Precum fulgerul în noapte

Viața-mi luminează 

Și mă părăsi de grabă, 

Imaginea iubirii s-o-ntreții, ca

Flama sufletului arde... 

Precum fulgerul în noapte 

Iubirea Mă-nspăimântă,

Dar n-o pot trăi, 

Singur m-am născut sa fiu,

Să sufăr cât sunt viu...

Hrăniți-mi florile de pe mormânt 

Cu sânge, ce lacrimi

Au fost cândva ,

Răni adânci de acid,

Săpat-au pielea mea.

Înfigeți crucea printre oase,

Le aud trosnind voioase, 

Lemnul ei să putrezească, 

Păcatele să-mi pedepsească. 

Lăsați mormântul dezgolit,

Văzut și ocolit,

Rătăcit să fiu de javre,

Numele uitat de oameni. 

Străpung hârtia cu penița,

sângerând, scriidu-ți numele, 

tremurând, cerneala alege

încet culoare veșniciei 

și cum privirea s-o-mbie...

Ți-aș adormi pe piept,

ca pe-o rece iarbă-n 

asfințit de vară,

și m-aș trezi în miez de noapte

privind coroana stelelor 

ce-n ochii tăi se odihniră...

Aș adormi-napoi ca

iarna lângă sobă,

strâns la pieptul tău

s-aud orice secundă 

din eternul-mpreună...

Al neființei

simplu și curat

curcubeul lăcrimează

pe sinele pierdut

între oglinzi de muguri

de lumină

magnolii înfloresc

tăcut,

cînd te iubesc

potrivnic

fără vinā

Te-am iubit cu tot ce-am fost, cu suflet curat,

Dar tu m-ai lăsat ca pe-un vis spulberat.

Te-nsori? Du-te, ia-ți mireasă aleasă,

Să vezi cum iubirea se face cenușă, arsă!

Ea te va ține de mână, zâmbind,

Dar mâna mea o vei simți tot suspinând.

Să-i cauți căldura ce eu ți-am lăsat,

Și să găsești gheață, exact ce-ai visat!

Când o să-i șoptești vorbe dulci, mincinoase,

Să-ți vină în minte buzele-mi moi, păcătoase.

Când o s-o privești, s-o dorești, s-o iubești,

Chipul meu, ca o umbră, să nu-l mai gonești.

La altar când vei sta, îmbrăcat la costum,

Să simți cum iubirea mea te trage din drum.

Să vrei să fugi, dar să nu poți pleca,

Legat de-amintirea ce-n suflet ți-am pus-o cândva.

Să-ți fie amară nunta cea mare,

Să vezi ochii ei, dar s-o simți de uitare.

Și când îți va spune “Te iubesc” blând,

Să auzi glasul meu, în șoaptă murmurând

Dar eu? Eu n-oi rămâne în urmă să plâng,

Eu mă ridic, zâmbesc și înving.

Voi fi mai frumoasă, mai mândră ca ieri,

Și altul o să-mi șteargă durerea din seri.

Voi râde, voi străluci, voi dansa,

Când tu în durerea trecutului tău vei sta.

Să mă privești și să simți că ai pierdut,

Ce-n lume, o singură dată ai avut.

Căci eu nu-s femeia ce plânge-ntr-un colț,

Eu sunt furtuna ce-ți rupe al vieții pod.

Să-ți ardă iubirea, să-ți ardă păcatul,

Că eu am plecat… și am luat tot ce-a fost sfânt în al tău suflet, odată bogat!

Astăzi iubitule, te găsesc mereu pe paginile scrise, 

În suflet adăpostul tău îmi este.

În ochii tăi se reflectă lumina, 

Iubirea ta de către mine este infinită.

Nu pot să mai trăiesc o zi, 

Fără să spun că te iubesc.

Cât mai arde soarele cu foc, 

Amorul nostru va fi scris pe tablourile desenate.

Ai adunat toate stelele într-o coroană,

Și mi-ai oferit-o  mie.

Printre străini dacă mă pierd, 

Te voi recunoaște mereu și te voi găsi.

Sufletul meu a găsit, 

Inima mea a simțit iubirea adevărată.

În ochii tăi, strălucesc tot timpul lacrimi de iubire.

Glasul tău se așterne în neagra noapte,

Ca vântul blând,ce mângâie frunza rătăcită.

Chipul tău mă îmblânzește permanent ,când am nevoie.

Pe umerii tăi, pot plânge doar și numai de iubire.

A trecut iarna dar eu tot singurul pe tine te iubesc, 

Primăvara dulce a înflorit.

Și inima mea,tot la tine se întoarce.

Vântul îmi șoptește numele tău,ducându-l peste lumea asta mare.

Sub luna pustie, dorul meu 

Mereu te caută pe tine.

Poezia compusă pe 10.02.2025 

Vântul pierdut a stat demult, abia adie

Aripi atârnă la pământ de-o veșnicie

Se mișc-o frunză tremurând, apoi omie

Îmi iau avânt stârnit de vânt, ce nebunie

De zbor uitând caut în gând prin amintire

Sângele fierbe alergând ca-ntr-o beție

Aripi întind să prindă vânt, speranța-nvie

Plutind pe-o frunză, evadând, s-ating iubire

Aleargă sufletul flămând, gonind spre tine

Zborul spre stea e doar un gând, norul mă ține

Prin ceață drumul căutând mă pierd de mine

Frunzele-mi tremură urlând în agonie

Ciudatul vânt suflă rupând aripi divine

Aruncă sufletul plăpând schimbând destine

Usucă frunzele zburând printr-e suspine

Să mă golească transformând inima-n rime

Lipsit de vânt caut pământ cu ape line

Din nor căzând devin o piatră-ntre ruine

Zboru-i o frunză tremurând de amăgire

Ajung din om un simplu gând pe o hârtie

Dragul meu pirdut în umbră

Te regăsesc numai în vis

Același glas bătut în salbe

Cu un destin ce te-a ucis. 

Din  umbra ta , tu strălucești 

În  nopțile  pline de dor

Te  întorci mereu n-ai , nici-o vină

În noptea mea tu faci lumină.

   Nu-ţi voi mai scrie versuri. Du-te tu,
    în leagănul mareelor lunare... 
    această noapte scurtă se trecu, 
    ca umbra pescăruşilor în mare.
    
    Acum, pe ţărmul gol încărunţesc 
    de dorul tău, de dorul cărnii tale... 
    acesta e destinul meu lumesc, 
    pândit de plictiseli duminicale.
    
    Aş vrea să dorm aici, cu întristarea 
    la piept. Culcat pe ţărm ca un artist, 
    dar din adâncuri, mi te aruncă marea, 
    ca spre-un pescar îmbătrânit şi trist.