Psalmi - LXIII - Mi-ai dat talanți și i-am risipit
Mi-ai dat, Doamne,
nu puțin, ci cu mână largă.
Dar eu am plecat cu bogăția
și-am cumpărat zgomot, uitare,
încântări care nu țin de foame.
Mi-ai dat har,
și eu l-am călcat cu pași grăbiți,
căutând slavă printre ruine.
Mi-ai dat darul cuvântului —
și-am tăcut unde trebuia să vindec.
Mi-ai dat iubire —
și-am ales orgoliul.
Mi-ai încredințat o comoară —
și-am vândut-o ieftin,
pentru o clipă de mândrie,
pentru un drum mai scurt,
pentru mine.
Iar acum stau gol,
cu mâinile pline de nimic,
și Te privesc, rușinat,
fără scuze, fără promisiuni.
Doamne, nu-ți cer să-mi mai dai.
Îți cer să mă iei înapoi.
Ca un slujitor, ca o umbră,
ca un dor care nu mai vrea nimic
decât să fie iertat.
Nu mă iubi pentru ce-am făcut,
căci am pierdut tot.
Iubește-mă pentru că sunt fiul Tău
și plâng.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Ștefan Hristian Trofin
Data postării: 24 mai
Vizualizări: 57
Poezii din aceiaşi categorie
Psalmi - VI - Dulceața amăgirilor
Mi-au plăcut amăgirile, Doamne,
căci veneau cu vorbe moi,
cu promisiuni de liniște,
dar fără cruce,
cu zbor, dar fără cer,
cu iubire, dar fără Adevăr.
Erau dulci —
nu la gust,
ci în uitare.
Mă făceau să nu mai simt
pustiu, sete, dor…
Nimic.
Și mi-am spus:
„E bine aici.
Mai stau puțin.”
Dar „puținul” s-a făcut ani,
și dulceața a devenit somn,
iar somnul — moarte tăcută.
Tu, însă, n-ai venit cu foc,
nici cu fulger,
ci cu o amintire
care durea:
chipul meu,
așa cum l-ai gândit Tu,
și nu cum l-am modelat eu.
Atunci am plâns nu pentru păcat,
ci pentru cât de ușor
l-am numit binecuvântare.
Amăgirile mele nu m-au trădat,
ci m-au adormit.
Dar Tu m-ai strigat pe nume
și ai rupt dulceața cu amărăciune,
ca să-mi redai foamea
de cer.
Împărăția lui Dumnezeu
Iisuse Hristoase, Duhule Sfinte
Dă-ne nouă pâinea
Cea de toate zilele.
Ajută-ne Doamne să ne îndreptăm
De la fapte rele
Ca să scăpăm.
Nu ne lăsa Doamne
Cel rău să ne ia;
Să ne ducem crucea
Sub povara Ta.
te rog
cind tu te ineci in pahare de vodka, vin si de bere,
pe mama ta atunci eu mi-o imaginez,
ma roaga, sa te scot de pe aceasta barca si imi cere,
sa te imbratisez.
te string de miina si se-nvirte-un slideshow in cap la mine,
ce va fi, daca va continua asa mai departe.
Stanescu a spus: «iata speranta, cindva totul va fi bine»,
dar nu-i dau dreptate.
peste citiva ani, din nou beat, nedeosebind stinga de dreapta,
nu vei gasi cheile de la casa
si nu-ti vei aminti, daca acolo inca cineva te mai asteapta
si cui de tine-i pasa;
nu iti vei aminti, in ce oras te afli, luind un git de rom.
urmatorul tren duce-n Gamorrah,
dar tu, fara sa te gindesti macar un pic, alegi Sodom
si-o sticla de cagor.
al 25 cadru a ceea ce va fi peste citiva ani -
miinile tale nimic nu vor putea gasi,
nici telefonul, nici pistolul, pe care nu il ai, nici bani,
nici miina femeii, ce te va iubi.
aerul in camera este atit de prafuit si greu si ma apasa,
iar tu nu poti raspunde la-ntrebarea
«cum te cheama?» si te intrebi, de ce nu-i nime’-acasa
si de ce oare
din oglinda te priveste cineva neberbierit, trist si strain,
«ajunge, nu mai bea!» incearca sa iti zica,
dar tu nu vrei sa intelegi si-ti iei o noua sticla de venin,
iar mie mi-e frica.
te rog, hai sa luam barca si sa plutim in ocean, departe,
unde sint gradele mai putine.
vreau din nou, sa te bucuri de lucruri mici si neinsemnate,
macar de femei asa simple ca mine.
te rog, te implor, nu fi azi iarasi beat, incearca sa nu mai bei,
ca soarele de la asta n-o sa se faca mai mic,
nu vrei sa m-asculti, iar vodka se scurge din ochii mei
si eu nu mai vad nimic.
A iubi viața...
A iubi viața, e-o veșnică luptă,
Cu arme trimise din iad și din rai,
Și, iată, cum zeii din tine se-nfruptă,
Și totuși ai vrea aici ca să stai.
A iubi viața, e mângâiere de stele,
Gândul îți zboară prin locuri bizare,
Dar pasul ți-e frânt și osul ulcele,
Iar lacrima-ți piere uscată de soare.
A iubi viața, e neant și suspans,
Cu legi ce aripa-ți leagă de gleznă,
Fii grațios și dansează acest dans,
Cu plumbul pe aripi și ochiul în beznă,
Fă piruete alături de moarte-n balans,
Și plângi către zei să-ți dea un avans.
Fluturi
Presimt secretul ce stă ascuns
în aripile tale de nepătruns.
Zborul cu viteza unei stele căzătoare
mă face ascuns printre norii călători
Valurile mării ating țărmul
cu puterea aripilor în zbor.
Cascada iubirii,
care nici o tornadă
nu poate să o doboare.
Din fire de apă colorată,
roșu aprins pus pe inima unui Cupidon
ți-am croit destinul,
săgeata iubirii aruncată în marea inimii.
Plȃnge cerul
E jale sus, acolo-n cer,
Afarǎ plouǎ ne-ncetat
De-atȃta rǎu, de-atȃta chin
Şi ȋngerii s-au mȃniat.
Stropi de sȃnge cad din nori
Şi cȃt pǎcat ȋn jur, pe stradǎ,
Cȃnd viața nu-i decȃt pustiu,
Cȃnd ochiul nu mai vrea sǎ vadǎ.
S-au mȃniat pȃnǎ și sfinții
De-un dor nebun acum cuprinși
Își leapǎdǎ pe veci povara
Şi se declarǎ azi ȋnvinși.
Şi vin din cer, ni se aratǎ,
Nu mai știu unde sǎ mai plece
Cȃnd cerul plȃnge peste noi
Şi-afarǎ-i frig, e tot mai rece.
Psalmi - VI - Dulceața amăgirilor
Mi-au plăcut amăgirile, Doamne,
căci veneau cu vorbe moi,
cu promisiuni de liniște,
dar fără cruce,
cu zbor, dar fără cer,
cu iubire, dar fără Adevăr.
Erau dulci —
nu la gust,
ci în uitare.
Mă făceau să nu mai simt
pustiu, sete, dor…
Nimic.
Și mi-am spus:
„E bine aici.
Mai stau puțin.”
Dar „puținul” s-a făcut ani,
și dulceața a devenit somn,
iar somnul — moarte tăcută.
Tu, însă, n-ai venit cu foc,
nici cu fulger,
ci cu o amintire
care durea:
chipul meu,
așa cum l-ai gândit Tu,
și nu cum l-am modelat eu.
Atunci am plâns nu pentru păcat,
ci pentru cât de ușor
l-am numit binecuvântare.
Amăgirile mele nu m-au trădat,
ci m-au adormit.
Dar Tu m-ai strigat pe nume
și ai rupt dulceața cu amărăciune,
ca să-mi redai foamea
de cer.
Împărăția lui Dumnezeu
Iisuse Hristoase, Duhule Sfinte
Dă-ne nouă pâinea
Cea de toate zilele.
Ajută-ne Doamne să ne îndreptăm
De la fapte rele
Ca să scăpăm.
Nu ne lăsa Doamne
Cel rău să ne ia;
Să ne ducem crucea
Sub povara Ta.
te rog
cind tu te ineci in pahare de vodka, vin si de bere,
pe mama ta atunci eu mi-o imaginez,
ma roaga, sa te scot de pe aceasta barca si imi cere,
sa te imbratisez.
te string de miina si se-nvirte-un slideshow in cap la mine,
ce va fi, daca va continua asa mai departe.
Stanescu a spus: «iata speranta, cindva totul va fi bine»,
dar nu-i dau dreptate.
peste citiva ani, din nou beat, nedeosebind stinga de dreapta,
nu vei gasi cheile de la casa
si nu-ti vei aminti, daca acolo inca cineva te mai asteapta
si cui de tine-i pasa;
nu iti vei aminti, in ce oras te afli, luind un git de rom.
urmatorul tren duce-n Gamorrah,
dar tu, fara sa te gindesti macar un pic, alegi Sodom
si-o sticla de cagor.
al 25 cadru a ceea ce va fi peste citiva ani -
miinile tale nimic nu vor putea gasi,
nici telefonul, nici pistolul, pe care nu il ai, nici bani,
nici miina femeii, ce te va iubi.
aerul in camera este atit de prafuit si greu si ma apasa,
iar tu nu poti raspunde la-ntrebarea
«cum te cheama?» si te intrebi, de ce nu-i nime’-acasa
si de ce oare
din oglinda te priveste cineva neberbierit, trist si strain,
«ajunge, nu mai bea!» incearca sa iti zica,
dar tu nu vrei sa intelegi si-ti iei o noua sticla de venin,
iar mie mi-e frica.
te rog, hai sa luam barca si sa plutim in ocean, departe,
unde sint gradele mai putine.
vreau din nou, sa te bucuri de lucruri mici si neinsemnate,
macar de femei asa simple ca mine.
te rog, te implor, nu fi azi iarasi beat, incearca sa nu mai bei,
ca soarele de la asta n-o sa se faca mai mic,
nu vrei sa m-asculti, iar vodka se scurge din ochii mei
si eu nu mai vad nimic.
A iubi viața...
A iubi viața, e-o veșnică luptă,
Cu arme trimise din iad și din rai,
Și, iată, cum zeii din tine se-nfruptă,
Și totuși ai vrea aici ca să stai.
A iubi viața, e mângâiere de stele,
Gândul îți zboară prin locuri bizare,
Dar pasul ți-e frânt și osul ulcele,
Iar lacrima-ți piere uscată de soare.
A iubi viața, e neant și suspans,
Cu legi ce aripa-ți leagă de gleznă,
Fii grațios și dansează acest dans,
Cu plumbul pe aripi și ochiul în beznă,
Fă piruete alături de moarte-n balans,
Și plângi către zei să-ți dea un avans.
Fluturi
Presimt secretul ce stă ascuns
în aripile tale de nepătruns.
Zborul cu viteza unei stele căzătoare
mă face ascuns printre norii călători
Valurile mării ating țărmul
cu puterea aripilor în zbor.
Cascada iubirii,
care nici o tornadă
nu poate să o doboare.
Din fire de apă colorată,
roșu aprins pus pe inima unui Cupidon
ți-am croit destinul,
săgeata iubirii aruncată în marea inimii.
Plȃnge cerul
E jale sus, acolo-n cer,
Afarǎ plouǎ ne-ncetat
De-atȃta rǎu, de-atȃta chin
Şi ȋngerii s-au mȃniat.
Stropi de sȃnge cad din nori
Şi cȃt pǎcat ȋn jur, pe stradǎ,
Cȃnd viața nu-i decȃt pustiu,
Cȃnd ochiul nu mai vrea sǎ vadǎ.
S-au mȃniat pȃnǎ și sfinții
De-un dor nebun acum cuprinși
Își leapǎdǎ pe veci povara
Şi se declarǎ azi ȋnvinși.
Şi vin din cer, ni se aratǎ,
Nu mai știu unde sǎ mai plece
Cȃnd cerul plȃnge peste noi
Şi-afarǎ-i frig, e tot mai rece.
Alte poezii ale autorului
Psalmi - XXIV - Căutări zadarnice
Deșertăciune mi-i căutarea spre Tine,
Doamne al tăcerii înalte,
căci Te caut cu ochi omenești
și nu Te pot cuprinde.
Tu ești peste cuvânt, peste gând,
peste orice atingere.
Iar eu — o mână de lut
care se zbate să Te atingă.
Tot ce zidesc ca să Te ajung
se prăbușește în praf,
căci nu se urcă omul
la înălțimea Crucii prin mândrie.
Mi-e dor de Tine,
dar dorul meu e o rană,
nu o aripă.
Și plâng, Doamne,
căci în toată căutarea mea
n-am găsit decât urme,
niciodată pasul Tău.
Și totuși…
în deșertăciunea aceasta Te afli.
În golul meu locuiește taina Ta.
Când nu mai am ce să-Ți ofer,
Tu vii —
cu milă adâncă,
și mă ridici din zdrențele dorului meu.
Primește-mi căutarea,
nu ca pe un drum,
ci ca pe o rugă.
De ce nu Te pot cuprinde,
Doamne,
când Te caut cu toată ființa mea?
De ce mă simt mai gol în fiecare clipă
și mai aproape de Tine în același timp?
Întind mâinile spre cer
și simt doar vântul rece,
dar tot nu mă opresc.
Căci știu că nu-i nici un loc fără Tine,
nici o adâncire în care să nu mă afli.
Deșertăciune mi-i căutarea,
dar nu încetez să strig,
pentru că, poate, în această goană
voi învăța că Tu ești întru totul
în mijlocul dorului meu.
Psalmi - XLIX - Cărarea Împărăției Tale
Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,
nici strălucitoare.
E ascunsă între lacrimi
și pași care nu vor să calce.
Am căutat drumul
în cuvinte înalte,
în ziduri și cântări,
dar cărarea era jos —
sub mândria mea,
acolo unde numai inima smerită
poate merge mai departe.
Este o cărare de tăcere,
unde nu se aud pașii,
ci doar bătaia inimii
care se frânge
și se face lumină.
Pe margini cresc ispite,
dar și îngeri,
și nu știu de fiecare dată
cine mă cheamă
și cine mă trage înapoi.
Dar știu:
când sufletul plânge,
când carnea se frânge,
când voința tace —
atunci pasul e drept.
Cărarea Împărăției Tale
nu duce nicăieri în afară,
ci tot mai adânc în mine,
până când Tu, Doamne,
nu mai ești departe,
ci răspunzi dinlăuntru.
Psalmi - XXXIV - Întoarcerea în haos
Doamne,
mă simt împins înapoi,
nu de Tine, ci de mine.
Ceea ce ai zidit în mine
se surpă încet,
ca și cum haosul dintâi
n-ar fi murit,
ci doar ar fi ațipit o vreme.
Mă întorc în hău,
nu din voință, ci din oboseală.
Liniștea s-a spart în mine
și aud din nou glasurile confuze
ale întunericului fără formă.
Am văzut Lumina Ta, Doamne,
dar acum văd cum palmele mele
s-au desprins de ea
și caută iar praf, iar rătăcire.
De ce mă las să cad,
după ce am fost ridicat?
Îmi amintesc începutul —
când pământul era pustiu și gol
și Duhul Tău se mișca peste ape.
Așa sunt eu acum,
un abis de ape neclare
peste care doar dorul Tău mai plutește.
Doamne,
nu mă lăsa să mă risipesc
în ceea ce eram
înainte de a ști că sunt al Tău.
Spune din nou cuvântul creației:
„Să fie lumină!”
Și haosul meu se va retrage,
iar chipul meu
va începe să semene din nou
cu Tine.
Întoarcerea în haos nu e moarte,
decât, dacă e urmată de Cuvânt.
Nu e sfârșit,
decât, dacă Tu încă mai vorbești.
Poruncește, Doamne...
Și haosul meu va deveni iar Creație.
Psalmi - XLII - Încă port păcatul altora în mine
Doamne,
sunt obosit de atâta mizerie străină,
de atâtea răni care nu sunt ale mele,
dar pe care le port în sufletul meu
ca și cum ar fi fost împănate adânc
în carnea mea.
Am primit durerea ca pe un dar,
un dar care nu îmi este al meu,
dar care m-a învățat să simt
fiecare frântură de durere
ca și cum ar fi fost a mea.
Mă tem să las această povară,
căci cum voi înțelege eu, Doamne,
dacă nu trăiesc în străinătatea
celorlalți?
Cum voi ști, cum voi învăța
dacă nu sunt eu însumi
măcar o fărâmă din chinul lor?
Dar nu mai pot, Doamne.
Nu mai pot purta atâtea păcate
care nu sunt ale mele.
Ia-le asupra Ta Doamne,
căci nu sunt vrednic a le purta.
Fă-mă ușor, Doamne,
fă-mă ușor ca o pană
care poate fi luată de vânt
fără ca să lase urme.
Fă-mi liniște în suflet,
și eliberează-mă din străinătatea altora,
și clădește-mi
altfel mântuirea.
Psalmi - I - Întrebare fără răspuns
De ce exist, Doamne?
De ce m-ai smuls din neființă
și m-ai lăsat să gust lumina
cu o inimă care sângerează?
Sunt un strigăt de lut,
o taină pe care nici eu n-o înțeleg.
Mă mișc printre umbre,
caut rostul în pulbere,
și mă întreb: ești Tu acolo,
în tăcerea mea?
De ce m-ai făcut din nimic
și mi-ai pus în piept veșnicia?
De ce simt cerul în mine
și totuși cad la fiecare pas?
Nu Te întreb din răzvrătire,
ci din dor.
Nu din îndoială,
ci din foame de adevăr.
De ce exist, Doamne,
dacă nu pentru Tine?
Și dacă pentru Tine,
de ce mă simt atât de străin
de chipul Tău din mine?
Spune-mi doar că nu sunt întâmplare,
că rana din mine are sens,
că tăcerea Ta e răspuns
pentru cel ce nu poate înțelege,
dar poate iubi.
Psalmi - XXXIII - Baia de foc
Doamne,
ai îngăduit să intru în foc
nu ca să mă pierzi,
ci ca să-mi topești coaja păcatului
până nu mai rămâne nimic
decât durerea de a fi viu cu adevărat.
Am plâns în mijlocul flăcărilor
și am strigat: „M-ai uitat!”
Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine
și-mi arătai că suferința
nu e capătul,
ci începutul renașterii.
Focul nu m-a nimicit,
ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit
împotriva Ta.
Mi-a sfărâmat voința bolnavă
și mi-a dezgolit inima
ca să Te încapă din nou.
Baia de foc, Doamne,
a fost valea rușinii mele,
dar și altarul unde am înțeles
că iertarea nu vine rece,
ci fierbinte,
ca o rană care începe să se închidă.
M-ai lăsat să ard,
ca să învăț, cum să fac
să lumineze ceva din mine.
Focul Tău e greu,
dar e singurul care nu ucide,
ci curăță.
E judecata care iubește,
e rana care vindecă.
Și dacă tot ce am fost,
trebuie să piară în flăcări,
Doamne,
nu pleca din cuptor
câtă vreme eu ard.
Rămâi cu mine
în această baie de foc,
până când nu voi mai fi al meu,
ci numai al Tău
Psalmi - XXIV - Căutări zadarnice
Deșertăciune mi-i căutarea spre Tine,
Doamne al tăcerii înalte,
căci Te caut cu ochi omenești
și nu Te pot cuprinde.
Tu ești peste cuvânt, peste gând,
peste orice atingere.
Iar eu — o mână de lut
care se zbate să Te atingă.
Tot ce zidesc ca să Te ajung
se prăbușește în praf,
căci nu se urcă omul
la înălțimea Crucii prin mândrie.
Mi-e dor de Tine,
dar dorul meu e o rană,
nu o aripă.
Și plâng, Doamne,
căci în toată căutarea mea
n-am găsit decât urme,
niciodată pasul Tău.
Și totuși…
în deșertăciunea aceasta Te afli.
În golul meu locuiește taina Ta.
Când nu mai am ce să-Ți ofer,
Tu vii —
cu milă adâncă,
și mă ridici din zdrențele dorului meu.
Primește-mi căutarea,
nu ca pe un drum,
ci ca pe o rugă.
De ce nu Te pot cuprinde,
Doamne,
când Te caut cu toată ființa mea?
De ce mă simt mai gol în fiecare clipă
și mai aproape de Tine în același timp?
Întind mâinile spre cer
și simt doar vântul rece,
dar tot nu mă opresc.
Căci știu că nu-i nici un loc fără Tine,
nici o adâncire în care să nu mă afli.
Deșertăciune mi-i căutarea,
dar nu încetez să strig,
pentru că, poate, în această goană
voi învăța că Tu ești întru totul
în mijlocul dorului meu.
Psalmi - XLIX - Cărarea Împărăției Tale
Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,
nici strălucitoare.
E ascunsă între lacrimi
și pași care nu vor să calce.
Am căutat drumul
în cuvinte înalte,
în ziduri și cântări,
dar cărarea era jos —
sub mândria mea,
acolo unde numai inima smerită
poate merge mai departe.
Este o cărare de tăcere,
unde nu se aud pașii,
ci doar bătaia inimii
care se frânge
și se face lumină.
Pe margini cresc ispite,
dar și îngeri,
și nu știu de fiecare dată
cine mă cheamă
și cine mă trage înapoi.
Dar știu:
când sufletul plânge,
când carnea se frânge,
când voința tace —
atunci pasul e drept.
Cărarea Împărăției Tale
nu duce nicăieri în afară,
ci tot mai adânc în mine,
până când Tu, Doamne,
nu mai ești departe,
ci răspunzi dinlăuntru.
Psalmi - XXXIV - Întoarcerea în haos
Doamne,
mă simt împins înapoi,
nu de Tine, ci de mine.
Ceea ce ai zidit în mine
se surpă încet,
ca și cum haosul dintâi
n-ar fi murit,
ci doar ar fi ațipit o vreme.
Mă întorc în hău,
nu din voință, ci din oboseală.
Liniștea s-a spart în mine
și aud din nou glasurile confuze
ale întunericului fără formă.
Am văzut Lumina Ta, Doamne,
dar acum văd cum palmele mele
s-au desprins de ea
și caută iar praf, iar rătăcire.
De ce mă las să cad,
după ce am fost ridicat?
Îmi amintesc începutul —
când pământul era pustiu și gol
și Duhul Tău se mișca peste ape.
Așa sunt eu acum,
un abis de ape neclare
peste care doar dorul Tău mai plutește.
Doamne,
nu mă lăsa să mă risipesc
în ceea ce eram
înainte de a ști că sunt al Tău.
Spune din nou cuvântul creației:
„Să fie lumină!”
Și haosul meu se va retrage,
iar chipul meu
va începe să semene din nou
cu Tine.
Întoarcerea în haos nu e moarte,
decât, dacă e urmată de Cuvânt.
Nu e sfârșit,
decât, dacă Tu încă mai vorbești.
Poruncește, Doamne...
Și haosul meu va deveni iar Creație.
Psalmi - XLII - Încă port păcatul altora în mine
Doamne,
sunt obosit de atâta mizerie străină,
de atâtea răni care nu sunt ale mele,
dar pe care le port în sufletul meu
ca și cum ar fi fost împănate adânc
în carnea mea.
Am primit durerea ca pe un dar,
un dar care nu îmi este al meu,
dar care m-a învățat să simt
fiecare frântură de durere
ca și cum ar fi fost a mea.
Mă tem să las această povară,
căci cum voi înțelege eu, Doamne,
dacă nu trăiesc în străinătatea
celorlalți?
Cum voi ști, cum voi învăța
dacă nu sunt eu însumi
măcar o fărâmă din chinul lor?
Dar nu mai pot, Doamne.
Nu mai pot purta atâtea păcate
care nu sunt ale mele.
Ia-le asupra Ta Doamne,
căci nu sunt vrednic a le purta.
Fă-mă ușor, Doamne,
fă-mă ușor ca o pană
care poate fi luată de vânt
fără ca să lase urme.
Fă-mi liniște în suflet,
și eliberează-mă din străinătatea altora,
și clădește-mi
altfel mântuirea.
Psalmi - I - Întrebare fără răspuns
De ce exist, Doamne?
De ce m-ai smuls din neființă
și m-ai lăsat să gust lumina
cu o inimă care sângerează?
Sunt un strigăt de lut,
o taină pe care nici eu n-o înțeleg.
Mă mișc printre umbre,
caut rostul în pulbere,
și mă întreb: ești Tu acolo,
în tăcerea mea?
De ce m-ai făcut din nimic
și mi-ai pus în piept veșnicia?
De ce simt cerul în mine
și totuși cad la fiecare pas?
Nu Te întreb din răzvrătire,
ci din dor.
Nu din îndoială,
ci din foame de adevăr.
De ce exist, Doamne,
dacă nu pentru Tine?
Și dacă pentru Tine,
de ce mă simt atât de străin
de chipul Tău din mine?
Spune-mi doar că nu sunt întâmplare,
că rana din mine are sens,
că tăcerea Ta e răspuns
pentru cel ce nu poate înțelege,
dar poate iubi.
Psalmi - XXXIII - Baia de foc
Doamne,
ai îngăduit să intru în foc
nu ca să mă pierzi,
ci ca să-mi topești coaja păcatului
până nu mai rămâne nimic
decât durerea de a fi viu cu adevărat.
Am plâns în mijlocul flăcărilor
și am strigat: „M-ai uitat!”
Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine
și-mi arătai că suferința
nu e capătul,
ci începutul renașterii.
Focul nu m-a nimicit,
ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit
împotriva Ta.
Mi-a sfărâmat voința bolnavă
și mi-a dezgolit inima
ca să Te încapă din nou.
Baia de foc, Doamne,
a fost valea rușinii mele,
dar și altarul unde am înțeles
că iertarea nu vine rece,
ci fierbinte,
ca o rană care începe să se închidă.
M-ai lăsat să ard,
ca să învăț, cum să fac
să lumineze ceva din mine.
Focul Tău e greu,
dar e singurul care nu ucide,
ci curăță.
E judecata care iubește,
e rana care vindecă.
Și dacă tot ce am fost,
trebuie să piară în flăcări,
Doamne,
nu pleca din cuptor
câtă vreme eu ard.
Rămâi cu mine
în această baie de foc,
până când nu voi mai fi al meu,
ci numai al Tău