Ambrozia

Din nectarul florilor, miere dulce se adună,

Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.

Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,

Ambrozia zeilor, o minune se naște.

Migdale crude, stafide dulci se adaugă,

Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.

Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,

Gustul ambroziei, o simfonie mistică.

Rece se servește, într-un pahar de cristal,

Aroma sa te cuprinde, ca un val.

Nemurire și putere, zeilor le dădea,

Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.

Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,

Un gust divin, un parfum delicios.

 O poveste veche, o legendă vie,

Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.

1. Vreau să cred că pot să visez ,

Că pot să sper să incerc să nu mai delirez.

M-am scufundat pe zi ce trece mai rau in acest abis,

Prins într-o cușcă de lemn parcă din alt vis.

Cu toate astea lupt cu zilele ce au să vină,

Si incerc să caut o cale spre lumină.

Nu stiu daca o să reușesc vreodată,

Dar tot ce știu este că lupt mai mult ca niciodată.

Asta nu este viața...este doar o reluare,

O scenă dintr-un iad din care nu mai am scăpare.

Până si credința cu care te naști si mori se duce

Si incet-incet te simți corupt si răstignit pe o cruce.

Incerc să văd frumosul printr-o furtună îndepărtată,

Si parcă tot ce văd sunt visele de altădată.

Era frumos, eram copil... mă bucuram de tot. 

Parcă culorile din ochii tăi imi răspundeau că pot.

5. Sunt de neînvins, de neînțeles si parcă totul este împotriva mea, 

Sunt același eu de altădată,

Dar mult mai stors de suflet si vina mă îneacă.

Regretele si fericirea falsă sunt cei mai buni prieteni ai mei,

Si tot ce înțeleg este că sunt doar eu cu ei.

Minciuna era si ea cândva prietena mea, 

Dar in zadar, acum mă lupt cu ea.

E sumbru uneori când te privești din spate,

Iar tot ce vezi sunt farse ale vieții nu de mult uitate.

Colind prin mintea mea blocată,

Si sper să ies mai bine decât ultima dată.

Sunt mii de amintiri ce-mi rulează-n minte,

Si parcă mii de lacrimi șterse din cuvinte 

Sunt mai puternic, mi-am spus mereu.

Dar niciodată nu am cunoscut răul din-ăuntru meu.

Nu mă mai recunosc! Nu mă mai simt ca om.

Ca entitate sunt doar un călător.

Mă urăsc pe mine si urăsc că nu pot să mor,

Nu stiu ce vreau și țin sa cred că-s doar in alt decor.

10. Vreau să cred că pot evada, că pot spera, că pot simți măcar ceva...

Că tot ce-i scris și ascuns, e inima mea, 

E invincibila ca un cristal atins de nea.

Încerc să mă găsesc in orice suflet trist, 

Să ma ascund de adevăratul meu spirit de neînvins.

Încerc din răsputeri să ma ridic sa zbor.

In cerul infinit și printre stele,

Să uit de mine și de toate cele. 

Plâng nopțile și ziua râd c-o mască aurie,

Iar lumea vede doar ce vreau eu, ca într-o fantezie.

Rupt de realitate mă regăsesc în tine

Incerc să mă deschid, dar doar aici pe o hârtie.

Nu am mai plâns de mult de bucurie,

Si n-am mai fost de mult pălit de melancolie.

Fluturii mei sunt morți de mult, sunt un muzeu.

Lovit de traume si gândurile rele din neajunsurile lor, nu ale mele.

Aș vrea să cer ajutor cuiva. 

Să spun că nu este vina mea! 

Să nu fii fost născut dacă era alegerea mea.

Sa fiu pus la perete și să mă atace cu miile ei de regrete.

15. E vina mea că poate sunt prea bun pentru această lume .

Si vina voastră pentru că nu știți să iubiți decât un nume.

Mie greu să scriu, să văd pagini pe perete,

O fi și asta o artă, scufundată in regrete.

Sunt doar eu si gândurile mele line acum,

Si parcă-i pace,

O liniște asurzitoare pe care o simt de zici ca-s ace. 

Străpuns de ne-încredere, mă mișc haihui în zare…

Si tot ce văd este amărăciunea dumnitale.

Nu vreau nimic și totuși vreau totul,

Vreau să fiu liber să simt și eu norocul.

Să cred în viata asta și să-mi găsesc scopul,

Nu doar să fiu o umbră anostă care-și așteaptă sorocul.

Vreau să te ating, să simt viata prin tine,

Să simt strigatele și fricile cum se opresc în mine.

Să mă eliberez de toată tensiunea acumulată,

Să mă simt și eu viu măcar odată.

Să văd că-s vulnerabil si frica înseamnă iubire…

Să cer mai mult și înschimb să te primesc pe tine.

Vreau să visez, să sper, să umblu desculț prin zare,

Să te privesc in ochi sa vad cum totul dispare.

20. Să respir greu și să cad pradă sufletului tău.

Să fiu mai bine, să văd lumina din ceruri cum vine.

Să vorbesc cu Dumnezeu să mă ierte pentru că te vreau pe tine.

Să rog ingerii să nu coboare după mine,

Pentru că știu că și ei se tem de întuneric la fel ca și mine.

Să evadez din mintea mea și să mă asum cu totul,

Aș vrea să știu dacă ăsta-mi este măcar scopul.

Aș incerca să mă trezesc la realitate,

Dar sunt captiv de ani în așa zisa "libertate"

Din interior ego-ul strigă iar din alt colț diavolul mă instiga.

Incerc să te fac pe tine bine,

Sa-mi ofer bunătatea fără limite-n spre tine.

Nu vreau să cred că nu mă pot face bine,

Când știu că eu ca și întreg sunt lumină vie.

E greu să mai pot simți ceva după atâta ură,

Iar oamenii în care ai crezut, acum te scuipa-n gura.

E greu să speri, si să aștepți miracole lumești sa vină,

Când tot ceea ce te înconjoară e o iluzie fină.

Am mii de gânduri care-mi vin acum in cap,dar tot ce fac acum este sa tac..si tac.

Sabo Rareș

Oamenii cele mai nemiloase ființe de pe pământ

Se judecă și se bagă unii pe alții în mormânt

Pentru a lua faimă,teritoriu,avere,

Sunt flămânzi după putere

Copleșiți de sentimente și emoții,

Se uită doar la ei,hoții

Violența îi ajută să se definească.

Din ei o dorință începe sa râvnească

Niciun pic de empatie în inima lor

Nu se gândesc la viitor

Se uită la orice greșeală,

Se plâng că au o viață amară.

Bunătatea pe om îl părăsește 

Invidia în ură crește

Viciu după viciu apare

Virtutea parcă dispare

Din cauza lor pământul moare,

Din cauza lor lumea dispare.

Mie,mi-e rușine să fiu om

Dar ție dragule cititor?

Simt ca e stoc epuizat, 

La săruturi dulci,  cu priviri prin geam.

Îmbrățișări, și plimbări prin parc.

Iubire și declaratii prin care am trecut cândva.

mă înspăimântă mereu ziua de mîine

cu necunoscutele ei

niciodată nu-ți poți planifica viața

există întodeauna o variabilă nefericită

care-ți tulbură apele

depinzi de starea de grație a Cosmosului

de alinierea planetelor

de traiectoria Planetei Nibiru

nu poți avea o clipă de liniște

ieri m-a căutat cineva din Sidney

azi cineva din New-York

(despre care aud prima dată!)

alte șapte miliarde de oameni

nici nu știu că exist

(nici eu nu sunt prea sigur de asta!)

dăunăzi am văzut Soarele îmbrățișând Luna

fulgi căzând în aprile

aiurea

în fiecare zi avem câte-o enigmă esențială

de dezlegat

cu tot liberul nostru arbitru

rămânem tributari  unei frici ancestrale

și căutăm salvarea

în  bobi

în zațul cafelei

în podul palmei

NASA ghicește în stele

adevărul îl știu doar dinozaurii..

Din ce a fost în viitor

Îmi amintesc,

Bătrân că mor.

Cum va fi însă în trecut,

Idee n-am,

Abia-s născut.

Culeg din litere boante
călărite prin facere,
îi spun maşinii
că eu sunt Omul,
rebus de semne,
noapte de funcţii,
ard amprentele,
inundă biţii,
matrice în matrice,
fereastră dreptunghiulară,
scuipă cu negru,
alungă lumina,
cuget sinusoidal,
mulţime de cifre
pierdute-n zerouri
curg prin tăblie,
unul simbolic,
stare supremă,
aprinde zvâcnirea albastră
de serviciu.

Doar poemele
se nasc în vecinătăţi
cu frontiere tremurânde
de dorul infinitului,
caută rime
în podul uitărilor
zăvorâte,
bat ritmul
în urmele strivite
de paşii dansului.
Ele, poemele,
aştern hârtia
sub vârfuri schiloade
de sentimente.

Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.

Din stropii ce-n palmă aduni,
un lac de scântei fără foc,
se-aprinde dorinţa-n cununi
ce trupul cuprind de mijloc.

În valsul din visuri aşez
o pală de vânt adormit,
mireasmă de flori te visez
în câmp de iubiri înverzit.

Prin viaţă eşti albul întins
ce simţuri înalţă spre cer,
în trupul ce doarme aprins
fărâme iubite se cer.

Iubirii cântare îi spun
pe note scăldate-n priviri
din ochii ce-n seară apun
în visul cuprins de-amintiri.

Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.

Bolta stelară
inundă-n lumină
ringul terestru,
cupola surâde,
glasuri nebune
dau răsuflări
forjelor,
sufletele se prăjesc
ecologic,
viitorul fandează,
trecutul loveşte,
arbitrează prezentul,
viaţa sau moartea
va umple trofeul,
trecutul muşcă,
sângerează avenirea,
omenirea aclamă,
moartea stăpâneşte
clepsidra,
umbre îmbrăcate
în piele se plimbă
pe Terra.

Doar poemele
aduc în dorul lui mâine
iubirea de ieri,
păstrează în slove
frânturi de viaţă
ascunse de soare
în altă galaxie.
Ele, poemele,
dau gând cuvântului,
renasc în suflet
melodia trăirilor.

8. Despre iubire și despre iertare

Un cer nemișcat veghea odihna micii comunități pierdută departe de lume pe valea Oltului. În liniștea care se așternuse peste curtea spitalului în acea noapte văduvită de vântul ce de regulă acoperea murmurul depărtat al râului se înălțau spre cer chemările sufletelor împerecheate de destin cu taina întunericului. Din rama ferestrelor securizate cu gratii, ochii larg deschiși ai umbrelor străpungeau negrul nopții în căutarea înțelegerii. Căutau în glasurile beznei răspunsurile pe care lumea oamenilor nu le putea da pentru simplul fapt că întrebările lor erau rostite în limba minții, o limbă pe care făptura umană nu era dispusă să o învețe. Cum să învețe omul normal o astfel de limbă dacă gândul lui este la rândul său cenzurat de o altă judecată înainte de a deveni izvor de trăire. Doar ele, ființele fără judecată, glăsuiau și trăiau liber, fără prejudecăți stereotipe decretate ca fiind normalitate într-o lume în care o singură specie s-a erijat în decident universal. Frânturi de fraze se chemau unele pe altele alunecând spre nicăieri, toate absorbite cu indiferență de murmurul nesfârșit al apei. Așezat pe pragul salonului-debara, învelit cu o pătură luată de pe patul Iuliei, Gabriel veghea curgerea vorbelor încercând să deslușească înțelesuri dincolo de propria-i judecată. În fiecare vorbă căuta propriile-i vorbe aruncate în nopțile în care obișnuia să se strecoare până sub dealurile din marginea satului. Numai că atunci era vară. Într-o noapte a avut un vis pe care nu-l va uita niciodată. Se făcea că era înconjurat de mâini care fluturau spre el limbi de foc. Era un cerc de flăcări care se învârtea în jurul lui și îi ardea mintea din ce în ce mai puternic. Apoi cercul se rupsese, iar el se desprinsese în fugă din strânsoarea căldurii. Se trezise la marginea satului, în buza dealurilor. Dinspre vale, vâlvătăi de flăcări mistuiau o șură plină cu paie aruncând spre cer dâre roșiatice care prindeau forme ciudate înainte de a se pierde în înalturi. Ființe minuscule roiau fără încetare de colo colo rugându-se să nu pornească vântul nopții. Atunci, ca și acum, doar frânturi dezlânate de vorbe se împrăștiau și se pierdeau fără urmă. Pusese mâinile căuș la gură și începuse să arunce spre dealuri întrebările minții sale, întrebări izvorâte din mintea unui copil. Iar ecoul îi prelua vorbele doar atât cât puteau văile să cuprindă. Se simțise condamnat la singurătate printre oameni și atunci, în acea noapte, hotărâse ca gândurile sale necenzurate de judecata altora să le împărtășească în liniștea nopților albiei văilor. Nopți de-a rândul le sacrificase avântându-se din ce în ce mai mult pe văile dintre dealuri în căutarea răspunsurilor pe care ei, oamenii, nu i le-ar fi putut da doar pentru că întrebările sale nu puteau pătrunde dincolo de sita judecății semenilor stăpâniți de o normalitate prea simplă.

— Asculți?

— Ascult. Ascult și încerc să înțeleg.

În fața lui, Iulia asculta și ea vorbele singuratice din noapte. Gabriel desfăcu pătura din jurul lui și o îndemnă să ia loc.

— Bănuiesc că vrei să vorbim.

— Da, Gabriel. Aș vrea să vorbesc cu tine, dar mi-e teamă că sunt lucruri pe care tu nu le-ai putea înțelege.

— Cred că ai dreptate. Nu pot să înțeleg, Iulia. De ce ești în același timp şi pacient și angajat al spitalului? Şi asistentă și nebună?

— Nu despre asta vreau să vorbim, Gabriel.

— Dar despre ce, Iulia?

— Despre iubire și despre iertare.

— M-ai întrebat într-o noapte dacă aș putea iubi o nebună.

— Acum te-aș întreba dacă știi să ierți.

— Pe cine să iert? Pe nebună sau pe asistentă?

— De ce crezi că eu sunt pacienta din salonul-debara?

— Atunci, în noaptea aceea, când am făcut dragoste, ți-a alunecat pansamentul de pe mână și am simțit urmele arsurii. Este o arsură în formă de cruce, nu?

Din spatele lor un zgomot atrase atenția lui Gabriel. Întoarse capul. Din pragul ușii o tânără care părea să-i asculte de ceva vreme se pierdu în salonul-debara. Nedumerit, Gabriel se ridică gata să o urmeze uitând parcă de prezența Iuliei, dar aceasta îi prinse brațul și îl opri.

— Nu intra. O sperii.

Își aduse aminte de nereuşita primei întâlniri cu bolnava și se așeză din nou alături de Iulia. Așteptă o reacție a acesteia la vorbele sale ce acum păreau fără temei, dar Iulia avea privirea pierdută în negura nopții.

— Nu înțeleg.

— Despre iubire și despre iertare. Dacă, de fapt, eu aș fi nebuna din salon și tânăra din salon ar fi asistenta, ai putea să accepți că ai iubit o nebună? Poți iubi o nebună, Gabriel? Și poți să ierți?

— Nu, Iulia, nu cred că aș putea iubi o nebună.

— De ce, Gabriel?

— Poate pentru că te iubesc pe tine.

— Dar eu nu te iubesc, Gabriel.

— Dar asta nu este o discuție despre iubire și despre iertare. Este o discuție despre noi doi, iar tu amesteci în relația noastră această făptură nevinovată care spune metaforic că este fiica unui baron mort în timpul războiului cu turcii, în urmă cu sute de ani.

— Nu, Gabriel. De fapt, tot metaforic vorbind, eu sunt fiica baronului Aaron von Pieler. Ea este soția baronului. Soția care încă îl așteaptă pe baron.

În timp ce Gabriel rămase descumpănit, Iulia se depărtă și dispăru în spatele turnului roșu. Doctorul deschise ușor ușa salonului-debara. Razele clare ale unei luni pline, reflectate de albul imaculat al zăpezii, se împleteau armonios cu limbile de lumină aruncate de focul din sobă pe un chip angelic pe care visele pictaseră un zâmbet desăvârşit. Același zâmbet pe care îl văzuse și pe chipul Iuliei atunci când trăirea deplină a iubirii lor s-a spulberat în cenușă.

Culcat pe pat, Gabriel nu reușea să adoarmă. Oare ce înseamnă acest „metaforic” acceptat de Iulia și returnat într-un alt context? Ce a ascuns oare Iulia în spatele acestor cuvinte? Și oare lângă el a fost asistenta sau nebuna? Nu se putea îndoi asupra faptului că făcuse dragoste cu asistenta, dar tot ce se întâmplase mai departe începea să se piardă în ceața neînțelegerii. Sub mantia neagră, atunci când a ajuns fără să știe cum în acea sală înconjurată de apele Oltului, era oare una dintre Iulii? Care dintre ele? Îi reveni în minte noaptea dinainte când crezuse că în spatele lui se găsea Iulia nebuna și iată că nu mai era sigur pe el.

— De ce despre iubire și despre iertare? Am spus că nu pot iubi nebuna deoarece sunt îndrăgostit de ea. A fost o minciună. Nu pot spune că sunt îndrăgostit. Nu am voie să fiu îndrăgostit. De ce insistă Iulia? Oare se gândește la iubire ca la un tratament? Dacă m-aș iubi cu nebuna fără să o iubesc? Aceasta ar fi partea cu iubirea. Și partea cu iertarea? Voi fi capabil să mă iert pentru pângărirea unui trup lipsit de voință? În fond ce este iubirea? De ce ne iubim? Nu pentru a ne împreuna cu convingerea că o facem conștienți, nu animalic? Ca să-l parafrazez pe Jean-Jacques, splendoarea iubirii trăiește în inima omului. Pentru a o vedea trebuie să o simțim în trup. Eu pretind că stăpânesc natura omului, dar este mult prea vag. Când ating o coardă trebuie să știu precis cum va vibra ființa. Omul trebuie ascultat precum un instrument dacă îndrăznim să-l atingem, să-i modelăm caracterul. Ar trebui să știu totul despre nebună, despre educația ei, despre întâmplările prin care a trecut pentru a putea întâi de toate să-i acord corzile minții, altfel falsetul cântecului îi va fi fatal. Dacă admitem că orice om normal poartă și o doză de nebunie, nu ar trebui, prin simetrie, să acceptăm că în orice minte bolnavă se găsește o insulă a rațiunii? Odată ancorată iubirea pe acea insulă, poate ea, iubirea, ar putea deveni un far pentru întreg creierul bolnavei. Iubirea este lumină, iar lumina aduce liniște și încredere. De ce majoritatea nebunilor cred că au o legătură de iubire directă cu divinitatea? Poate că încearcă inconștient să aducă acea lumină în insula de rațiune rătăcită în cugetul lor. Doar că divinitatea nu se arată prea interesată de un astfel de tratament. Dar eu, ca medic curant, aș putea să o fac. În loc să i-o dăm lui Emil pe Sophie, cum ar fi să-l dăm pe Emil lui Sophie? Bărbatul crescut anume să satisfacă nevoile femeii. Să-mi strecor iubirea în gândul ei, să-i fiu far de rațiune pentru tot restul vieții. Iubirea naște iubire, ea mă va iubi cu patima ființei ce descoperă într-un mod brutal forța erotică a trupului și diversitatea necuprinsă a sentimentelor. Voi face față sau o voi părăsi născând în fața ei o altă prăpastie? O prăpastie la marginea căreia suntem duși de atâtea ori de către sentimentele noastre. Și atunci, voi putea să mă iert?

Somnul ajunse stăpân peste gândurile lui Gabriel. Gândurile sale se pulverizară în mii de idei care continuau să-i pătrundă mintea aflată sclavă a viselor. Iulia se întoarse în peșteră. Luă caietul baronului Aaron von Pieler și începu să citească.

Am stat câteva zile în adăpostul ascuns de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea bucățile de carne atârnând între pietre și  vulturii care se aruncau cu sălbăticie pentru a le smulge din zid. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.

Un copil plânge
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
o bombă sfârtecă un corp
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
doi îndrăgostiți sunt fericiți
la televizor
într-un film alb-negru
schimbă canalul
îmi spune mintea
este o greșeală
fericirea a plecat
și eu îl schimb
micul copil
încă plânge
la televizor

Las clipele mele în freamăt arzând
din viața lipsită de veșnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici și acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie tomnatic veșmânt
când iarna din mine e veșnicul cânt.

Las urme de viață să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aștepte tăcut
în picul de viață ce azi m-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu știu s-o trec.

De florile las să se stingă de dor
în zorii cuprinși de miresmele lor,
sub cerul cerșind o culoare model,
mă bântuie timpul cu gând infidel.