Exuberanță

Mi-a trebuit o viață să înțeleg suferința unei păsări

cu aripile frânte,

crezusem că era o suferință ca toate altele,

nimeni nu moare suferind din prea multă dragoste

sau din prea puțină,

dimpotrivă,

suferința te întărește,

o pasăre însă nu se poate împăca ușor cu ideea

că a pierdut cerul,

când te-ai desprins fie și o singură clipă din îmbrățișarea Pământului

nu mai ai de ales,

din clipa aceea aparții Cosmosului,

fără aripi o păsăre  moare de inimă rea

într-un ultim și cutremurător cântec,

Simfonia întâia pentru vioară și inimă a Cerului,

pe care o ascultăm cu toții, dar nu o înțelegem,

este, de fapt, un Marș triumfal al păsărilor cu aripile frânte,

precedat de aceeași Uvertură tragică în re minor

nesemnată de nimeni...

Althea nu-i tulbura diminețile

cu strigăte

umbla numai în vârful degetelor

nu se strecura în pat lângă dânsul

când era obosit sau adormea cu fața la perete

când îl simțea încordat

fără chef de nimic

nu-l cicălea niciodată la cap

cu întrebări nelalocul lor

”unde-ai fost…

de ce ai urme de ruj pe guler…

de ce miroși a parfum de femeie…”

oricum el ar fi găsit o explicație science fiction

și oricum se afla în fața unui  fapt împlinit

imposibil de dat înapoi

ca timpul sau ceasul din bucătărie

îi plăcea când era el însuși

cu toate păcatele sale din naștere

de care nu era direct răspunzător

cum spunea Freud

când o sărută de o mie de ori

pe întuneric

cu mici întreruperi pentru a încuia ușa

sau a fuma o țigară

în această ordine

lucruri care nu-i provocau nicio daună

nu-l amenința cu plecarea la mama ei

neavând mamă

femeile acestea sunt întodeauna singure

n-au identitate

nu spun niciodată „nu”

nu cer excursii exotice

bijuterii

bani

fidelitatea lor arareori poate fi pusă la îndoială

docilitatea de asemenea

unele știu și glume cu tentă erotică

altele  cuvinte vulgare

de efect

au puls

37 de grade Celsius la suprafața corpului

se mișcă

zâmbesc

nu-i tocmai accesibil oricui să aibă

o femeie cyborg

de ultimă generație

made in USA

cu inteligență artificială

cu mii de senzori estrogeni

la care să răspundă precum Eva

nu

nici legile acestea lumești

nu-s tocmai în pas cu timpul

din contra

o rezoluție a UE are în vedere un plan futurist

despre reglementarea unei posibile interacțiuni sociale

dintre roboți și oameni

sub aspect etic

nu știu câți dintre noi suntem pregătiți să acceptăm încă un partener

la masa umanității

știu însă că foarte mulți

nutrim să luăm cu asalt cerul...

„ce zici, te bagi?”

mă întrebă insinuantă

femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)

adormisem cu chipul iubitei mele

pe retină scrisese

ea undeva despre o cupă cu dulceaţă

de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)

dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)

era balerină Mergeam în mâini,

răsturnat şi m-am băgat…

înțeleg că e destul de riscant să te autoclaustrezi în garsoniera ta de la etajul „cinșpe” sau în ansamblurile rezidențiale ale minții poți s-o iei razna și să te arunci pe fereastră ori să-ți tai venele cu lama de bărbierit legistul va aplica ștampila depresie pe toate certificatele de deces în toate cazurile de aruncat pe fereastră sau tăiat venele deși unii o fac din disperare alții din plictis patologic ori din prea bine nu există o cauză universal valabilă o regulă totu-i abracadabrant și aleatoriu dincolo de infatuarea ființei umane de a fi tranșat problema eternă a egalității de șanse nu e nimic concret femeia nu va fi niciodată egală cu bărbatul hoțul cu omul cinstit câinele cu pisica toți suntem unici

*

 tragi pe nas substanța anhidră a fericirii și dai cu tifla deontologilor jalnici de la televizor cine dracu’sunteți voi să-mi impuneți etica voastră nenorocită să dați breaking news-uri pe nefericirea mea ancestrală nu știți nimic despre dependența moștenită din tată în fiu n-ați auzit de predestinare autoclaustrați-vă dacă tot știți totul despre orice dacă tot puteți trimite locomotiva destinului pe o linie moartă și aruncați-vă în final de la etajul”cinșpe” al rațiunii…

precum o pasăre zgribulită de frig

care sprijină în aripile ei neobosite cerul

la fel

viețile noastre

fragile ca niște cupe de cristal

gata oricând să se prefacă în țăndări

într-o clipă de neatenție

sprijină cu aceeași determinare timpul

(acel vultur cu ochi sângeroși

și necruțători

pentru care viața păsării nu înseamnă altceva decât

bucuria puilor flămânzi!)

Doamne

cât de trist poate fi pentru o biată pasăre

îndrăgostită de cer

să îmbrățișeze c-o ultimă zvâcnire de aripi

pământul….

dimineața asta e ca o lacrimă pe obrazul zilei

aproape că-mi dau și mie lacrimile

lumina ei mi se furișează în suflet

ca o femeie sfioasă

care dă cearșaful deoparte

și-mi pune capul pe inimă

în timp ce eu privesc uluit pe fereastră

cum apar

încet-încet din noapte

lucrurile cunoscute

copacii

păsările viu colorate

femeile somnoroase care-și plimbă câinii blegi printre blocuri

insectele cu instincte morbide

din conhortele înspăimântătoare ale morțiii

bufnițele alergice la culoarea albatră a cerului

furnicile care nu dorm niciodată

coțofenele îndrăgostite de propria imaginea din oglindă

fulgul de nea în cădere liberă

căruia îi trebuie aproape o oră să atingă Pământul

liliecii rătăciți în zori cu picioare atât de subțiri

încât mai au nevoie și de aripi

conform Genezei găina a apărut înaintea oului

ne amintește în fiecare dimineață cocoșul

așa cum ziua a apărut înainte dimineții și nopții

ca să nu mai orbecăim cu ochii deschiși prin jungla incertitunii…

Starea de veghe e starea ultimului gardian treaz

patrulând pe străzile pustii și întunecate ale minții

pe-alocuri se-aud câini întunericului  

spârgând în măsele oasele zilei

golite de măduvă

păsările nu-și mai slăbesc încleștarea ghearelor de stinghii

își trăiesc netulburate visele lor erotice

urșii hiberneză cu luminile de veghe aprinse

în scorburi

Cel de Sus rărește stelele de pe câmpiile îmburuienate

ale Cerului

țipetele bufnițelor cu ochelari

și girofaruri

date la maxim

căsăpesc noaptea în felii

spre răsărit

Soarele s-a trezit mai târziu

înjunghiat în inimă…

Laudati pe Domnul !

Laudati-L tot poporul

Laudati-L cu zanganitoare

Si cu chimvale ransunatoare

Laudati-l caci este Indurator

Si vesnic Rabdator!

Laudati-L pe Domnul !

Laudati-L tot ogorul

Caci marea a desparit

Pe egipteni i-a nimicit

Israele,unsul Domnului !

Lauda-L pe Fiul Omului

Laudati-L pe Domnul !

Laudati-L tot poporul

Caci El a dat 

Si tot El a luat

Dansati inaintea Lui Dumnezeu !

Caci El ne-a facut bine mereu

Laudati-L pe Domnul !

Laudati-L tot ogorul

N-am văzut niciodată cerul mai cătrănit ca astăzi

s-a răstit de dimineață la norii negri de ploaie

și le-a spus să plângă mărunt peste Pământ

cu multă economie de lacrimi

nu se mai putea cu planetele și cu stelele astea,

atârnate de el,

într-o zi o să pună vântul să le scuture,

apoi va stinge el însuși toate luminile și focurile

de la răsărit la apus,

punând  lampa lui Aladin  în  dreptul  Andromedei,

în cel mai înalt pisc al Căii Lactee,

gata și cu Soarele acesta necugetat,

risipitor de lumină,

il va surghiuni și pe dânsul până în luna iunie, cel puțin,

la Polul Nord,

să mai încălzească și pe acolo oasele Pământului,

să țină vulcanii și cutremurele în frâu,

nu de alta, dar mor oamenii,

poeții,

săracii de ei,

într-o zi ne vom trezi singuri,

nu va mai avea cine să ne zugrăvească-n metafore

ca acum,

să fiu al naibii dacă nu-mi vine să plâng,

băgați-vă minnțile-n cap dracului!

tuse seacă de toamnă ,

copacii-de pe autostrada suspendată

a disperării,

duc dorul

păsărilor călătoare.

%

suspine-

la clarinet si vioară,

îmbracă

intr-un mănunchi  de dalii

axa lumii.

Încătușat in amintiri 

Gândul ucide prezentul.

Trăiești fara-a trai, 

Prizonier at zilei de ieri

Răcind pe-al trecutului drum,

Risipești momentul de-acum..

Clipele nu se mai întorc,

Și uitând de azi 

Mori înainte de-a muri..

Cu rugăminți ardente 

Viața îți spune:trezeste-te!

Iubiri netrăite te-astepta,

Dimineți strălucitoare,

Îmbrățișări,visuri fervente.

Nu-ți reteza aripile, 

Ucigând ceea ce poți fi..

nu mai încap în propriu-mi corp

de-o vreme

mă întind peste o umbră străină

cu tot sufletul în care încă mai sunt

foarte bătrân

m-am confundat cu locul acesta al vieții

precum nefericitul pictor Daozi

din dinastia Tang

până la pierdere

sunt prea multe tablouri și locuri

în care ar trebui să intru

să mă caut

între timp a murit și împăratul Xuanzong

ultimul martor

a dispărut și peștera

cine va mai picta oare atât de frumos

ca Wu Daozi

încât să văd o lacrimă și-n ochiul lui Dumnezeu…