Bucurii și lacrimi

El stă spășit cu cartea-n mână,

Cuvintele transpiră în antet,

În fiecare zi cititul îl amână,

Şi zi de zi se crede mai deștept.

O carte groasă îi este doar suport,

Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,

Căci s-o deschidă-i inutil efort,

Și are o fobie de scrisele cuvinte.

Degeaba îi vorbești de toți poeții,

Ce-și plâng amarul într-un vers,

A plâns și el de-a lungul vieții,

Când pasul i-a fost lent și în regres.

Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,

Când lui îi bate zilnic potera la ușă?

Își scrie numele cu degetul și ghioaga,

Cititul rămânându-i doar în gușă.

Să lași o carte în mâna unui necitit,

Între coperți întruna plânge și bolește,

Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,

Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.

ploaie

răcoroasă primenitoare

hrănind întărind însuflețind

rădăcinile vieții de pretutindeni-

mângâind desfătând bucurând

melancolicul singuraticul

suflet

Zilele trec, se scurg în nisip.

Lipsit de timp, dispar în ruine.

Câteodată mă cert, ca nu-s cinstit

Și ca mă mint, singur pe mine…

Nici nu mai scriu, creionu-i aspriu

Dorința-i copac, cuvântu-i funie

Efuzez cenușiu, respirând în sicriu

N-am scris de mult, foaia-i pustie…

Frica-i un punct și mă-npinge să pic

Dar ce e la fund, turme în costume?

Când am auzit că dragostea-i mit

Am pus inima în plic și am trimis-o pe lume!

Sunt un om izolat, aruncat în mulțime

Dar am cugetat, să-aleg un vis de-împlinit;

Un abandonat, în efluvii străine

Acum încerc, să construiesc - castele în nisip.

Și dacă plec, vor risipi stele din cer?

Dacă-ți povestesc, ai să menții secret?

Dacă nu mai scriu, oare mai sunt poet?

Dacă nu iubesc, oare mai trăiesc?

Aud, văd,

Înghit cu disperare

Și aștept cu ușurare

Să te uiți la mine

Cu acei ochi orbi

Cu care ai reușit doar să absorbi

Suferința și durerea amară

Pe care am închis-o în cămară.

Respir și sper

Să mă scufund la suprafață,

Să mă ascund 

De-un gând profund 

Ce străbate labirintul negru,

Ce visează moarte,

Frumos povestită-n carte.

Mă-ncearcă răceala
timpului fără sfârşit,
în van aspirina
transpiră spre mâine,
secundele miotice
secătuiesc pupila
de visarea târzie,
coroana de spini
a mântuirii naşte
vâltoarea dezintegrării
sentimentelor,
oglinda îmi refuză
fiinţa.

Doar poemele
multiplică timpul
rădăcinilor perene,
topesc hotarul
agoniilor,
sorb suflete
din altarul fiinţei,
însufleţesc zorii,
alintă amurgul.
Ele, poemele,
din umbra trecutului
renasc speranţa glăsuirii
în ritmul silabei.

Am crezut, cu nevinovăție,

Că dacă îmi țin respirația îndeajuns

Aș evita

O nouă săritură în abis.

Dar odată ce ajung la margine,

Mi se taie mocnita poftă de viață

Și orice soi de zbor

Apare prea seducător.

Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,

alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,

nici nu-i trebuiau mai multe,

ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,

într-un tablou posomorât al toamnei,

chiar că nu avea ce face cu ele,

numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,

luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,

frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,

se scurtaseră zilele, ce-i drept,

dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,

cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?

Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,

se putea substitui cu albul pânzei,

pentru roșu însă nu exista nicio soluție,

iar ca să se întoarcă acasa  după ce bătuse atâta drum

cu șevaletul în spate, nici vorbă,

și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,

nu,

mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele

(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)

și-și crestă brațul stâng,

apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,

adăugând  nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,

strugurilor roșii,

merelor uitate pe ramuri

gaițelor și pițigoilor cu accente de roz

milioanelor de floricele de câmp,

Soarelui,

spre seară tabloul începuse să semene a toamnă

doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,

ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină

era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume

așezându-se grațios pe o frezie....

umbra mea dispăruse, vai, deodată
(se dizintegrase nevăzută ca un atom)
degeaba strigasem şi bătusem din poartă
în poartă
nimeni nu văzuse pe-acolo vreo umbră
umblând fără om

bătrânii spuneau că umbrele-şi însoţeau
trupurile în peregrinările lor
( încoresetate de-o voinţă supremă )
dar umbra mea fugise chiar înainte să mor!
şi-atunci, mă întreb, cum naiba să ies
din această stânjenitoare dilemă?

simplu, fără să priveşti înapoi
( îi auzii glasu-n urechi cum mă scurmă )
dacă am încăput, iubitule, într-o inimă
amândoi
de ce n-am încăpea tot așa… într-o umbră?

nu mai încap în propriu-mi corp

de-o vreme

mă întind peste o umbră străină

cu tot sufletul în care încă mai sunt

foarte bătrân

m-am confundat cu locul acesta al vieții

precum nefericitul pictor Daozi

din dinastia Tang

până la pierdere

sunt prea multe tablouri și locuri

în care ar trebui să intru

să mă caut

între timp a murit și împăratul Xuanzong

ultimul martor

a dispărut și peștera

cine va mai picta oare atât de frumos

ca Wu Daozi

încât să văd o lacrimă și-n ochiul lui Dumnezeu…

nu cred că-i bine să forțezi dialectica

dinăuntru lucrurilor

să accentuiezi contradicțiile din sânul

materiei      

interacțiunile ei

să vezi în locul Saharei

imensa jungla a Amazonului

sau în locul amantului reginei Marii Britanii

de acum o sută de ani

pe Oliver Cromwell

de la mijlocul secolului XV

acțiunea omului

în general

ține de metafizică

de o cuantica misterioasă a instinctului

definită științific constanta lui Plank

sau neștiințific

pulsație

precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece

care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții

într-o succesiune dizarmonică de țipăte

exprimată în radiani

și acțiunea propriu-zisă

rezultanta cinetică

măsurabilă în joule pe secundă

constanta lui Plank  fiind

desigur

aceeași nefericită marcă de whisky…

 sculptez în cuvintele-bolovan de la poalele muntelui

dalta scoate scântei roșii și galbene

sub capul plat al barosului

vreau să cioplesc o floare de piatră

din bolovanul alb al iubirii

și s-o dăruiesc iubitei

de ziua ei

știu un loc în care găsesc bolovani în toate culorile

și nuanțele

având corespondent în plaja alunecoasă a cuvintelor

tonurile de gri aparțin cuvintelor domestice

casă, ogradă, ogor, animal, plug, seceră

tonurile de alb sunt specifice sentimentelor precum dragoste

prietenie, frăție, iubire, dăruire

tonurile de negru aparțin trăirilor dureroase

supărare, disperare, despărțire, ură sau răzbunare

tonurile de maro sunt asociate cu gândurile negre

gelozia, insatisfacția, nefericirea, resemnarea

iar tonurile roz exprimă bucuria, exuberanța, împlinirea,

izbânda

și mai am câteva grămezi de pietriș

cu pietricele netede de culoare roșie, albe ca marmora

sau negre cu străluciri de diamant

pietricele fosforescente în toate culorile care se deschid la lumină

pe care te poți întinde

și privi către cer

sau face dragoste

o bogăție neprețuită pentru un sculptor nebun ca mine

ocolit de oameni obtuzi

care nu găsesc nimic interesant în cioplitul pietrei

doar iubita mea a descifrat adevărata ei frumusețe

îi place pietrișul sub clar de lună când pietricelele se trezesc

și formează imagini simetrice

multicolore

ca într-un caleidoscop...

la început am îmbrăcat haina vieții

pe deasupra hainelor de duminică

ca pe-o manta de-a lui Gogol

(găsită în lada de zestre-a bunicii!)

cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori

pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise

și era largă

jenant

pe-alocuri

mă lătrau câinii

ziua-n amiaza mare

așa că mi-am făcut rost de o manta nouă

din celebrul Marché aux peuces din Paris

mai scurtă

cu nasturi lucioși de alamă

citeam pizma în ochii hoților de cruci

și cadavre

dar

vai

nenorocul mi-o luase-nainte

în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert

și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând

Moartea…