Vacanță

mai nou sunt prieten cu urșii

strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii

( la care s-au ospătat oamenii cavernelor

mileniului trei!)

pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice

nonconformiști însă din naștere

prietenii mei         

afectuoși până la ruperea oaselor

pe care te poți sprijini la nevoie

fără să investești alceva decât dragoste

la naiba

de ce-mi vorbiți urșii de rău

când dau buzna în casele oamenilor

știți și voi că foamea e crâncenă

le-a luat mințile

iar uneori e foarte greu să deosebești un om

de celelalte viețuitoare ale Pământului

ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a  lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul

.

însă iubirea le-ntrece pe toate…

a scrie în zilele noastre

este un fel de a-ți pierde timpul

nu mai citește nimeni decât clișeele de pe facebook

stereotipuri precum „bună ziua”

sau platitudini

un fel de filozofie ieftină despre nimic

într-o gramatică aproximativă

poezie albă

la propriu

cu poza personală aferentă

care ar trebui să acopere lipsa de idei

talentul

oricum acesta nu contează prea mult

criticii literari sunt pe cale dispariție

n-au mai rămas decât niște ipochimeni

jalnici

care scriu cronici pe bani mulți

și favoruri

ai zice că poezia a devenit apanajul femeilor

un mixaj siropos cu multe frustrări

și lacrimi

nimic nu mai este ce-a fost

anul 2000 a însemnat trecerea în mileniul 3

mileniul internetului egalizator

a telefonului mobil

a ieșirii din homo sapiens

și intrării în homo deus

non organic

ultima etapă a evoluției ființei umane

dar nu și cea din urmă...

nu mai am cui să-i scriu

toată viața am scris unor ființe abstracte

dintr-o carte de telefon

până când am epuizat toate numele în ordine alfabetică

ceva mă îndeamnă acum să inversez ordinea

însă ezit

.

pentru literele de la coada alfabetului ar fi prea devreme

pentru cele de la început

prea târziu

.

n-ar avea nicio noimă

.

am  abordat toate subiectele de discuție cu aceștia

(în cartea de telefon figura și numele meu

dar nu băgasem de seamă!)

prin urmare

și cu mine

.

puțini ar crede c-a fost o eroare

.

să-ți scrii ție însuți ca unui străin

nu-i tocmai în ordine

.

exercițiu de logică:

Aurel se deplasează cu un kilometru la oră împotriva vântului

Aurel Conțu e alb la față ca o pagină dintr-un caiet de dictando

din ce direcție suflă vântul?

.

aberație logică:

.

toți ghioceii tipăriți în alb-negru pe hârtie

sunt negri

primăvara e neagră

cerneala cu care scriu

e neagră

toate lucrurile albe din viață

sunt negre

.

iar eu încă mai caut printre scrisori

scrisoarea mea de dragoste

către mine însumi…

aștept să deschizi ochii spre ziuă în dimineața aceasta de opt

din luna lui Marte

dormi fără griji într-un vis ireal cu magnolii și grauri

doar zâmbetul ți se răsfrânge în afară

din gând

te-ai răsucit înspre mine

dezvelindu-ți genunchiul rotund ca opalul de pe inelul

pe care ți l-am dat încă de-aseară

între cerșafurile acestea învolburate

vai

mototolite acum în somnu-ți ușor ca o pană de pasăre purtată de vânt

mă gândesc

cum mi se întâmplă de fiecare dată

când te privesc noaptea

deși ești femeia mea până la moarte

mă înfioară gândul de a-ți atinge lobul urechii

prin somn

așa cum dormi îmi apari ca un înger dintr-o pânză a lui da Vinci

de afară mai aud doar pașii vântului călcând peste ultima zăpadă

a mieilor

în zori

când vei deschide ochii spre ziuă

iubito

îți voi dărui coroana iubirii

din flori de măslin

să-mi fii regină de-a pururi…

există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă

și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața

în zori

ar fi cumplit

mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri

deformate grotesc

într-unul singur

nu m-ar mai cunoaște nimeni

nici chiar eu

în fiecare zi mă privesc în oglindă

încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte

odată cu ultimul vis

.

e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi

care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi

.

mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri

niciunul nu seamănă cu celălalt

imaginea lor mă urmărește obsesiv

pe o tablă de șah cu piese de sticlă

ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii

(traversată de un șoarece)

în creier

.

e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni

încât mi se strepezesc dinții

.

o parte din mine adună cu obsesie

chipuri de oameni

o altă parte le-ngroapă în memorie

sau le șterge

nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri

nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă

și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…

de multe ori ni se întâmplă să ne pierdem capetele
să rămânem singuri și înspăimântați
în trupuri
să ne-nvârtim în juru-ne
perplecși
ca niște sfredele
să nu mai vedem limpede
să nu ni se mai deschidă propriile uși
fiindcă femeile nu ne pot deosebi decât după capete
în cărțile noastre de identitate ne diferențiem tot după capete
trupurile se prezumă a fi sau a nu fi după capete
paradoxal
într-o lume incoerentă a trupurilor
există riscul ca toate femeile însărcinate
să nască copii fără capete
cu mutații cromozomiale profunde
precum nevoia de fotosinteză
de asimilare a clorofilei în creier
de prorogare a legilor
de altă Constituție
de mai mult acid dezoxiribonucleic…

Ce frumos era odată,când era Crăciun,

Și mergeam la colindat prin satul întreg 

Ne aștepta cu poarta deschisă orice om bun,

Amintirile astea veșnic nu se șterg.

Era altul sentimentul,când bradul împodobeam,

Sau când vedeam luminițe la fiecare casă 

Și noi nerăbdători cu toții eram,

Să punem tot ce aveam mai bun pe masă.

Astăzi nu doar bucuria s-a schimbat,dar și anotimpul,

Dacă atunci aveam zăpezi troienite,

Astăzi parcă nu mai înțelegem scopul,

Nici sorcovelor poleite.

Sărbătorile din acest an,sper sa reînvie,

Și să simțim din nou,cum simțeam odată 

Aceeași veche bucurie,

Și să avem din nou zăpadă.

Zâmbetul vine fără cuvânt,

ca o rază caldă pe pământ,

se strecoară lin, ușor,

printre oameni, în decor.

Nu întreabă de ce există,

nu promite, nu insistă,

doar se așază, fără grabă,

ca o liniște ce ne leagă.

În el e respect, tăcut și curat,

ca un „te văd” nerostit, adevărat,

o recunoaștere tăcută

că viața nu e mereu mută.

Și uneori, abia se vede,

dar în suflet el se-ncrede,

că-ntr-un colț de omenire

mai trăiește și iubire.

Aceeasi rutina ce te omoara

Aceleasi ganduri ce te infioara

Aceleasi situatii din care parca n-ai scapare

Cand simti doar gol sub picioare

Aceleasi ore si aceeasi alarma

Acasa mereu aceeasi drama

Mereu pe fuga ,obosesti

Esti viu dar nu mai traiesti

De ani buni nici nu mai zambesti

Ca nu mai stii ce inseamna sa iubesti

Sau sa fii iubit sau apreciat

Ca lumea e rea,e de c***t

Si vor sa te faca sa crezi ca esti ca ei

Dar ce zice lumea in seama sa nu iei

Ca esti mai bun ca astia toti

Care ti-au furat sufletul ca niste hoti

Aruncandu-te intr-o rutina bolnava

Ca o plaga,o boala grava….

Aminteste-ti cine esti si ce poti face

Ca sufletul pierdut prin rutina iti zace

Aminteste-ti cum zambeai odata

Si cand ai fost fericit ultima data

Aminteste-ti cand te lasai condus de un vis

Capul sus,incredere in tine si zero compromis

Aminteste-ti cum erai

Nu mai fugi,o clipa stai

Si gandeste-te  ce inseamna de fapt

Sa-ti traiesti viata cu adevarat!

M-aș pierde oare
dac-aș fugi în mare
De-al tău dor,
ce m-a-ncălzit?

Vino să ne-alintăm domol,

Cât timp furtuna nu-i pornită

Și să ne creăm un simbol

Al nostru, fără țintă.

Dintr-o mică arzătură 

Tu ai făgăduit isteț,

Ne-ai compus o legătură

Să ne iubim fără dispreț.

În minte-mi vin destule, 

Dar nu știu cum să-ți grăiesc

Nu ai vrea noi să fim nesătule

Căci la infinit cu tine vreau să trăiesc? 

Un pic mai dă-mi să pot să-ți zic

Cât te iubesc, cât îmi aparții, 

Dacă vrei să afli un secret mic

Ieși din vis și fi-mi melodia sorții.

îmbătrânim încet-încet

 dar sigur

simțim  pământul cum se insinuează în oase

în măduvă

cu fiecare pas înspre grădinile suspendate

ale cerului

mai adăgăm câte un pumn de țărână

la temelia năruită a speranței

lăsăm umbrele

aceste creaturi jalnice

tot mai mici

înaintea corpurilor

în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra

cu ochii

încep să-ți bată clopotele

simți tămâia sfârâind în cădelniță

chemarea inconfundabilă a pământului

risipit în oameni

palmele bătucite ale lui Dumnezeu

modelând din lutul primordial omul cavernelor

Homo Australopithecus

ceva de genul acesta

murim încet-încet

dar  sigur

precum melcii

în carapacele lor închise ermetic

hermafrodiți

titulari de drept pe liberul nostru arbitru:

ultimul drum…