Cristal

există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă

și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața

în zori

ar fi cumplit

mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri

deformate grotesc

într-unul singur

nu m-ar mai cunoaște nimeni

nici chiar eu

în fiecare zi mă privesc în oglindă

încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte

odată cu ultimul vis

.

e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi

care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi

.

mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri

niciunul nu seamănă cu celălalt

imaginea lor mă urmărește obsesiv

pe o tablă de șah cu piese de sticlă

ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii

(traversată de un șoarece)

în creier

.

e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni

încât mi se strepezesc dinții

.

o parte din mine adună cu obsesie

chipuri de oameni

o altă parte le-ngroapă în memorie

sau le șterge

nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri

nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă

și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…

 Unui inginer agronom

Agronomul i se spune,

Şi-are o toană cam ciudată,

Seamănă intenţii bune,

Dar nu răsare niciodată.

Vecinei

Când l-ai luat de concubin,

Ştiai doar că e pocăit,

Dar după ce-aţi servit un vin,

Ai constatat că-i şi pocit.

Unui guraliv

              turuie ca o muiere

La cum te porţi măi frăţioare,

Şi cum fierbe-n tine seva,

Eu fac acum cu toţi prinsoare,

Că tu te tragi numai din Eva.

Unuia cu nasul mare

Ce talent pe al meu frate,

A prezis tot într-un glas,

Şi nu prin divinitate,

Ci, prin fapt…că are nas.

Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci

Bând doar vin de Murfatlar,

De nimic nu ai habar,

Şi-mi permit ca să disec,

Vinu-i demi, capu-i sec.

Unui guraliv

Că spui multe, o ştim toţi,

Şi-ai audienţă cultă,

Dar din toţi care-i socoţi,

Numai surzii te-ascultă.

Născut în Ianuarie

An de an doar neplăceri,

C-ale sale primăveri,

Cum nu e deloc firesc,

Doar în iarnă se-mplinesc.

Unui datornic

Cu milioane te-am împrumutat,

Dar simt că n-am să văd un ort,

Căci, ca să scapi ai declarat,

Că pentru tine, eu sunt mort.

Unora

Toţi mă fac zgârcit, avar

Că-s mereu cu punga spartă,

Dar apoi umili apar,

Şi cerşesc la mine-n poartă.

Unei jâmbate

Te-am pozat să-ţi ţin isonul,

Şi-ai ieşit aşa jâmbată,

Că mi s-a blocat I-phonul,

Şi-a sa husă… e voalată.

În noaptea plină de umbre mă topesc,
Lângă tine, cu tăceri ce nu le înțeleg,
Căci iubirea mea se topește, o mărturisesc,
Și în inimă doar cenușa ți-o așez.

Si fiecare zi se scurge,

Făr’ să zâmbim sau să iubim,

Îngândurați și plini de teamă,

Uităm complet să mai trăim!

Uităm c-avem părinți sau frate,

Soră,bunică sau soție,

Ne cufundăm în griji și treabă,

Lăsând ce-i important pe mâine!

Mâine o să am timp pentru o rugăciune,

Cu siguranță și pentru o cină în familie,

Și timp pentru odihnă o să fie,

Uitând că mâine nu ne aparține.

Ce ne aparține este AZI,

Cei dragi,credința și prezentul,

Să învățăm să prețuim,

Să apreciem și să iubim

Căci doar așa știm că trăim!

Sunt strain pe linga toate

Si batrin pe liga toti

Ruginind timpul se zbate

Multe zile fara nopti.

Ca saracul printre spice

calca gindul amintind

Ca sa nu ating pamintul

Si sa nu ramin flamind.

pe-o coloană se trec iubirile

pe alta coloană

despărțirile

alături de ele trebuie să evidențiezi cheltuielile

investițiile neregăsite în încredere

în dragoste

provizioanele

diferența dintre primele și ultimile

reprezintă profitul

pierderea

cu ce rămâi sau pierzi

dacă tragi o linie

dacă nu

se poate și altfel

să reportezi totul

profitul să-l reinvestești în iluzii

pierderea s-o deduci pe parcurs

din adaos

Anul Nou este întodeauna un prilej de speranță

doar cei cu inimi de piatră nu înțeleg

această contabilitate a vieții

care te scoate dator

numai după ce îți scade toate eșecurile

materiale consumabile

mijloacele fixe

obiectele de inventar

din impozitul pe exercițiului fiscal

încheiat

și-ți reține doar sufletul...

nu cred că există diferențe ireductibile

între oameni  și lucruri

florile

ne spunea Nietzsche

au suflete ca și oamenii

în fapt

diferențele

apar din jocul de gleznă al minții

de care nu ne putem lipsi nici unii

nici alții

indiferent cum îi spunem

facem temple mai mari sau mai mici

după cât de mulți sau puțini sunt zeii

pe altarele cărora ne așezăm inimile

diminețile nu sunt mai frumoase decât nopțile

dacă excludem nuanțele

cuvintele cântăresc tot atât de mult sau puțin

cât trag la cântar vorbele

acum e aproape imposibil de spus

cine a precedat pe cine

nici nu mai interesează pe nimeni…

la început am îmbrăcat haina vieții

pe deasupra hainelor de duminică

ca pe-o manta de-a lui Gogol

(găsită în lada de zestre-a bunicii!)

cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori

pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise

și era largă

jenant

pe-alocuri

mă lătrau câinii

ziua-n amiaza mare

așa că mi-am făcut rost de o manta nouă

din celebrul Marché aux peuces din Paris

mai scurtă

cu nasturi lucioși de alamă

citeam pizma în ochii hoților de cruci

și cadavre

dar

vai

nenorocul mi-o luase-nainte

în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert

și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând

Moartea…

nu mai am putere să lupt cu forțele oarbe ale naturii
cu zbuciumul incoerent al vântului
cu reacțiile necontrolate ale norilor
ale ploii
cu înverșunarea de neînțeles a lui Don Quijote
băgați-mă sub ghilotina purificatoare
a lui Robespierre
despărțirea capului de trup poate fi o soluție convenabilă
un protest împotriva injustei condiții a omului
am ajuns să nu mai cred în nimic
am ars tot fitilul speranței
acum înot în derivă prin ceara fierbinte a vieții
care se va răci până la urmă
peste o mie de ani cineva ne va găsi
în nu știu ce deșert al Cosmosului
și se va mira că nu aparținem niciunei specii umane
cunoscute
că ADN-ul nostru are numai două spirale
că suntem muritori
niște forme primare
amibe
cât să mai îndurăm această tiranie a morții
mileniu patru va fi
cu siguranță
al vieții veșnice
ia-ți înapoi ghilotina ruginită de timp
bătrâne Robespierre
Hamlet nu se mai joacă demult…

trosnesc în gura sobei amintirile nearse

aburind ferestrele înghețate ale sufletului

atât de încercate de vânt

cămara uitării e plină de vreascuri uscate

rămase de anul trecut

puțin îmi mai pasă de crivăț acum

îmi pot savura

în sfârșit

cafeaua în liniște

și țigara amețitoare cu marijuana

cumpărată la negru

cândva

niciodată nu m-am simțit mai bine ca azi

rezident în propria-mi viață

am fost de prea multe ori chiriaș în viețile altora

în case întotdeauna prea mici

pentru confortul sufletului meu

cu apucături aristocratice

orice s-ar spune

nicăieri nu-i mai bine decât în brațele sufletului tău

în tine însuți

la focul mocnit al gândului...

n-ai cum să nu vorbești despre acel echilibru fragil

la limită

al omului care merge cu tălpile goale pe cioburi de sticlă

artistul din mine ar putea reprezenta această imagine izbitoare

 într-un tablou suprarealist cu accente pe culoarea verde a sângelui

neapărat verde

cunoscând spaima viscerală a ochiului la roșul aprins al hemoglobinei

și lipsa de reacție la verdele clorofilei

durerea îmi apare ca o problemă de percepție

în general se poate merge și pe tăciuni aprinși

pe sârmă

pe vârfuri de cuie

se poate chiar levita

cu ochii în buzunarele hainei

.

ca un șarpe hain care se târâie prin mlaștina cărnii

spaima-și-nfige dinții  în călcâiul drumețului

n-ai cum să nu vorbești despre puterea minții yoghinului

în fața obedienței gândului

artistul din mine ar ilustra un tablou clinic al fricii

sub forma unei fiole din sticlă brună cu adrenalină limpede

în gura șarpelui

.

ici și colo pe aleile largi ale liniștii

inconștientul se plimbă cu mâinile în buzunare

n-ai cum să nu vorbești despre spaimele ancestrale

ale ființei

sedimentate în creier

artistul din mine ar picta tabloul omului cu amigdalele-n mână

sărind într-o prăpastie..