Cristal
te văd așezându-ți pașii ca un acrobat
care merge pe sârmă
mi-a plăcut dintotdeauna mersul tău
dar nu ți-am spus până acum
de teamă să nu destram vraja
sunt multe lucruri pe care nu ți le-am spus
din același motiv
n-am vrut să-ți trăiești viața prin ochii mei labili
și extatici
să dau frâu liber ispitei
inimii
acum înțeleg de ce Ulise a cerut să fie legat de catarg
în dreptul insulei Eea
unde locuia Circe…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 15 februarie 2019
Vizualizări: 1821
Poezii din aceiaşi categorie
stihuri diamantine //10
șoarece
flămând prădător
trecând de la o lume la alta
fură aripile vulpii zburătoare-
mâncând anafura simbolizează răul
misterios orfic
liliacul
De ce m-ai născut?
De ce m-ai născut,o,maica mea draga,
Sa port suferința că pe-o mantie neagra?
Că o ghilotina,al morții gând peste mine sa cada?
O rană adâncă să-mi fie durerea întreaga?
De timpul intoarce-as putea,
Mă lasă-mă neființă,aprins,destnu-as ruga..
La ce a mă naște?
Teribilă moarte-a cunoaște?
Sau,fa-ma de vrei fulg de nea,
Ori floare,ori mare,ori stea.
Dar nu om,cu zbucium,și teama,
Cu lacrima-adanca,cu gânduri ce dor..
Am cearcăne negre,privirea pierdută,
Și zbaterea-aceasta s-o stinge când mor..
Cerșesc
Cerșesc pământ și țărână,
Peste vreme ce va trece.
Din nou cerșesc,
Ca vagabonul
Ce peste vreme moare.
Cerșesc o viață bună,
Pe care nu o pot avea.
Cerșesc o mică floare.
Cerșesc de la Dumnezeu,
o rază de la soare.
Cerșesc ca mândra
O scrisoare.
Și vremelnica splendoare.
Autor:Zamurca Alina, clasa 9, Instituția Publică Liceul Teoretic Varnița
Evadare din Coșmar
Verbul “a judeca” mă dezgustă,
Cum e posibil ca un om normal la cap să judece alți oameni?
Îmi este imposibil să cred că acest om nu va avea șansa să se vindece,
Chiar vrea acesta să aleagă frumusețea idealistă
În locul a mii de comori?
De-o bucată de vreme nici cuvintele nu mă mai salvează,
Să scriu devine încet o amintire,
Treziți-mă din acest coșmar, oferiți-mi o ghiontire,
Nu vreau sa plec,gândul îmi vrea răul,mintea mă trădează,
Nu mă lăsați să cedez, nu lăsați ca pielea să-mi devină din nou pală.
Cum să mă exprim mai clar,
Dacă din glasul meu nu pare să se mai audă cuvinte?
Ce va mai exista vreodată să mă reprezinte?
Voi mai putea vreodată eu să răsar?
Am început să nu mai exist nici în trecut,nici în prezent
Am început să pierd acest dar…
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.
stihuri diamantine //7
ceața
silențioasă insidioasă
înaintează acoperă copleșește
vârfurile semețe ale munților-
salutând veghind străjuind
călit imperturbabil
bradul
stihuri diamantine //10
șoarece
flămând prădător
trecând de la o lume la alta
fură aripile vulpii zburătoare-
mâncând anafura simbolizează răul
misterios orfic
liliacul
De ce m-ai născut?
De ce m-ai născut,o,maica mea draga,
Sa port suferința că pe-o mantie neagra?
Că o ghilotina,al morții gând peste mine sa cada?
O rană adâncă să-mi fie durerea întreaga?
De timpul intoarce-as putea,
Mă lasă-mă neființă,aprins,destnu-as ruga..
La ce a mă naște?
Teribilă moarte-a cunoaște?
Sau,fa-ma de vrei fulg de nea,
Ori floare,ori mare,ori stea.
Dar nu om,cu zbucium,și teama,
Cu lacrima-adanca,cu gânduri ce dor..
Am cearcăne negre,privirea pierdută,
Și zbaterea-aceasta s-o stinge când mor..
Cerșesc
Cerșesc pământ și țărână,
Peste vreme ce va trece.
Din nou cerșesc,
Ca vagabonul
Ce peste vreme moare.
Cerșesc o viață bună,
Pe care nu o pot avea.
Cerșesc o mică floare.
Cerșesc de la Dumnezeu,
o rază de la soare.
Cerșesc ca mândra
O scrisoare.
Și vremelnica splendoare.
Autor:Zamurca Alina, clasa 9, Instituția Publică Liceul Teoretic Varnița
Evadare din Coșmar
Verbul “a judeca” mă dezgustă,
Cum e posibil ca un om normal la cap să judece alți oameni?
Îmi este imposibil să cred că acest om nu va avea șansa să se vindece,
Chiar vrea acesta să aleagă frumusețea idealistă
În locul a mii de comori?
De-o bucată de vreme nici cuvintele nu mă mai salvează,
Să scriu devine încet o amintire,
Treziți-mă din acest coșmar, oferiți-mi o ghiontire,
Nu vreau sa plec,gândul îmi vrea răul,mintea mă trădează,
Nu mă lăsați să cedez, nu lăsați ca pielea să-mi devină din nou pală.
Cum să mă exprim mai clar,
Dacă din glasul meu nu pare să se mai audă cuvinte?
Ce va mai exista vreodată să mă reprezinte?
Voi mai putea vreodată eu să răsar?
Am început să nu mai exist nici în trecut,nici în prezent
Am început să pierd acest dar…
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.
stihuri diamantine //7
ceața
silențioasă insidioasă
înaintează acoperă copleșește
vârfurile semețe ale munților-
salutând veghind străjuind
călit imperturbabil
bradul
Alte poezii ale autorului
Neliniști
nu poți spune tu
muritorul de rând
cu mâna pe inimă
că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu
de rugăciune al omului singur
denumit Gând
doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat
ca niște borne kilometrice
de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul
din păcate
dumnezeii lor
fără niciun reper verosimil
sunt tot atât de infiniți
precum infinitul
(nemărginit la capete!)
un fluviu spumos de întuneric și lumină
revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal
a cerului
peste toate sfâșierile noastre metafizice…
Însă iubirea
mai nou sunt prieten cu urșii
strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii
( la care s-au ospătat oamenii cavernelor
mileniului trei!)
pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice
nonconformiști însă din naștere
prietenii mei
afectuoși până la ruperea oaselor
pe care te poți sprijini la nevoie
fără să investești alceva decât dragoste
la naiba
de ce-mi vorbiți urșii de rău
când dau buzna în casele oamenilor
știți și voi că foamea e crâncenă
le-a luat mințile
iar uneori e foarte greu să deosebești un om
de celelalte viețuitoare ale Pământului
ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul
.
însă iubirea le-ntrece pe toate…
Diezi
nu știu de ce îmi fuge pământul de sub picioare
doctore
și mi se îngustează cu fiecare zi cerul
cad parcă tot mai des stelele noaptea
n-au mai rămas în bălți broaște care să orăcăie
au dispărut caii sălbatici
mistreții
se întâmplă ceva cu scatii
de ieri aud sub pământ cum sapă cârtițele
cum coboară greoi din văgăuni urșii
și lupii
cineva spunea că se apropie sfârșitul lumii
iar eu
doctore
nu mă simt pregătit s-o iau de la capăt
nici nu știu dacă mai vreau
mai am o grămadă de lucruri de făcut
dă-mi
mai degrabă
o pastilă de uitare
de liniște
prescrie-mi ceva pentru depresie
lipsă de aer
frică de moarte
sau fă-mi o injecție letală
cu deagoste
am atâta otravă în mine
încât mă pot omorî
și singur...
Lucruri neimportante
am scos toate ușile din balamalele sufletului
îmi este din ce în ce mai greu să deschid și să închid ușile
din viața aceasta a mea
cu multe camere
parcă prea multe
să răsucesc cheile în broaștele ruginite ale inimii
să verific dacă am închis toți robineții
ca nu cumva să inund vecinii de la parter
cu prea multă speranță
să sting lumina
să nu uit gazul aprins
lucruri din astea mărunte
neimportante
întotdeAuna uiți câte ceva
și de fiecare dată îți dai seama prea târziu
sau prea târziu
fiindcă s-ar putea să te calce între timp vreo mașină
să-ți cadă vreo cărămidă în cap
ți se pot întâmpla multe lucruri neplăcute pe drum…
e greu să-ți orânduiești viața după o logică a hazardului
ar trebui să te ascunzi într-o gaură de cârtiță
în cele mai întunecoase tuneluri
prin care nu mai calcă nici timpul
să te întorci la omul din Neanderthal
în peșteri
și nu-i deloc confortabil
ce-ți pasă ție de toate acestea
te văd cum dansezi cu îngerii în cer
în frumoasa Grădină a Edenului
unde hazardul n-are niciun cuvânt de spus
ți-ai făcut o rochie din petale de flori
și din aripi de fluturi
nici șarpele parcă nu mai are elocința de altădată
nu te mai îmbie cu bucata aceea
blestemată de măr
cum poți fi atât de fericită acolo
mă întreb
dacă ai da la o parte norii
și ai putea privi în această gaură de cârtiță
ai avea adevărata priveliște asupra omului…
Numerele
Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele
începând cu unu
care era chiar el
toate celelalte numere începeau de la doi
și se supuneau principiilor matematice de bază
adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii
unu însă făcea excepție de la regulă
nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți
orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start
fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur
prin moarte el a rămas tot unu
o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor
cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi
iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic
cred
capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer
nici dansul nocturn al melcilor
matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe
nu face nimic
într-o astfel de relație unu rămâne tot unu
sau una
Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie
nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...
Reproșuri
n-ai de ce să te simți așa mândră
pojghița de gheață lăsată aseară la minus zero
grade celsius
ți-acoperit fața
ți-au înghețat vorbele ascuțite în forme megalitice
precum pietrele din Stonehenge
și ochii ți-au înghețat în orbite
ai zice că sunt două cuiburi de viespi părăsite
sub streșina zâmbetului
care nu mai înseamnă nimic
oricât ai încerca să reînvii pasărea moartă
a amintirii
e inutil
pasărea-i moartă
mai bine ai încerca să mă-njuri
să-mi arăți degetul mijlociu
deși n-ar avea sens
cum ai mai putea face asta acum
după ce ți-ai scrijelit zâmbetul pe inima mea
cu țurțuri de gheață
eu pot trăi și cu inima înotând în sânge
să știi
tu însă nu vei putea rămâne la infinit în starea aceasta frivolă
de grație
mâine va ninge cu îngeri triști peste banchizele arctice
ale sufletului tău
iar urșii polari îți vor sfâșia zâmbetul…
Neliniști
nu poți spune tu
muritorul de rând
cu mâna pe inimă
că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu
de rugăciune al omului singur
denumit Gând
doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat
ca niște borne kilometrice
de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul
din păcate
dumnezeii lor
fără niciun reper verosimil
sunt tot atât de infiniți
precum infinitul
(nemărginit la capete!)
un fluviu spumos de întuneric și lumină
revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal
a cerului
peste toate sfâșierile noastre metafizice…
Însă iubirea
mai nou sunt prieten cu urșii
strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii
( la care s-au ospătat oamenii cavernelor
mileniului trei!)
pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice
nonconformiști însă din naștere
prietenii mei
afectuoși până la ruperea oaselor
pe care te poți sprijini la nevoie
fără să investești alceva decât dragoste
la naiba
de ce-mi vorbiți urșii de rău
când dau buzna în casele oamenilor
știți și voi că foamea e crâncenă
le-a luat mințile
iar uneori e foarte greu să deosebești un om
de celelalte viețuitoare ale Pământului
ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul
.
însă iubirea le-ntrece pe toate…
Diezi
nu știu de ce îmi fuge pământul de sub picioare
doctore
și mi se îngustează cu fiecare zi cerul
cad parcă tot mai des stelele noaptea
n-au mai rămas în bălți broaște care să orăcăie
au dispărut caii sălbatici
mistreții
se întâmplă ceva cu scatii
de ieri aud sub pământ cum sapă cârtițele
cum coboară greoi din văgăuni urșii
și lupii
cineva spunea că se apropie sfârșitul lumii
iar eu
doctore
nu mă simt pregătit s-o iau de la capăt
nici nu știu dacă mai vreau
mai am o grămadă de lucruri de făcut
dă-mi
mai degrabă
o pastilă de uitare
de liniște
prescrie-mi ceva pentru depresie
lipsă de aer
frică de moarte
sau fă-mi o injecție letală
cu deagoste
am atâta otravă în mine
încât mă pot omorî
și singur...
Lucruri neimportante
am scos toate ușile din balamalele sufletului
îmi este din ce în ce mai greu să deschid și să închid ușile
din viața aceasta a mea
cu multe camere
parcă prea multe
să răsucesc cheile în broaștele ruginite ale inimii
să verific dacă am închis toți robineții
ca nu cumva să inund vecinii de la parter
cu prea multă speranță
să sting lumina
să nu uit gazul aprins
lucruri din astea mărunte
neimportante
întotdeAuna uiți câte ceva
și de fiecare dată îți dai seama prea târziu
sau prea târziu
fiindcă s-ar putea să te calce între timp vreo mașină
să-ți cadă vreo cărămidă în cap
ți se pot întâmpla multe lucruri neplăcute pe drum…
e greu să-ți orânduiești viața după o logică a hazardului
ar trebui să te ascunzi într-o gaură de cârtiță
în cele mai întunecoase tuneluri
prin care nu mai calcă nici timpul
să te întorci la omul din Neanderthal
în peșteri
și nu-i deloc confortabil
ce-ți pasă ție de toate acestea
te văd cum dansezi cu îngerii în cer
în frumoasa Grădină a Edenului
unde hazardul n-are niciun cuvânt de spus
ți-ai făcut o rochie din petale de flori
și din aripi de fluturi
nici șarpele parcă nu mai are elocința de altădată
nu te mai îmbie cu bucata aceea
blestemată de măr
cum poți fi atât de fericită acolo
mă întreb
dacă ai da la o parte norii
și ai putea privi în această gaură de cârtiță
ai avea adevărata priveliște asupra omului…
Numerele
Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele
începând cu unu
care era chiar el
toate celelalte numere începeau de la doi
și se supuneau principiilor matematice de bază
adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii
unu însă făcea excepție de la regulă
nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți
orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start
fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur
prin moarte el a rămas tot unu
o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor
cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi
iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic
cred
capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer
nici dansul nocturn al melcilor
matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe
nu face nimic
într-o astfel de relație unu rămâne tot unu
sau una
Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie
nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...
Reproșuri
n-ai de ce să te simți așa mândră
pojghița de gheață lăsată aseară la minus zero
grade celsius
ți-acoperit fața
ți-au înghețat vorbele ascuțite în forme megalitice
precum pietrele din Stonehenge
și ochii ți-au înghețat în orbite
ai zice că sunt două cuiburi de viespi părăsite
sub streșina zâmbetului
care nu mai înseamnă nimic
oricât ai încerca să reînvii pasărea moartă
a amintirii
e inutil
pasărea-i moartă
mai bine ai încerca să mă-njuri
să-mi arăți degetul mijlociu
deși n-ar avea sens
cum ai mai putea face asta acum
după ce ți-ai scrijelit zâmbetul pe inima mea
cu țurțuri de gheață
eu pot trăi și cu inima înotând în sânge
să știi
tu însă nu vei putea rămâne la infinit în starea aceasta frivolă
de grație
mâine va ninge cu îngeri triști peste banchizele arctice
ale sufletului tău
iar urșii polari îți vor sfâșia zâmbetul…