Introducere

Bună ziua!

Astăzi am ales să vorbesc despre un subiect care ne însoțește aproape în fiecare moment al vieții noastre: rețelele sociale.

Dacă în trecut oamenii așteptau zile sau chiar săptămâni pentru a primi o veste de la cineva aflat departe, astăzi un mesaj ajunge în doar câteva secunde. Dacă odinioară o fotografie era păstrată într-un album, astăzi putem face sute de fotografii într-o singură zi și le putem împărtăși cu oameni din întreaga lume. Dacă înainte pentru a afla o informație trebuia să citim o carte, un ziar sau să întrebăm pe cineva, astăzi avem la îndemână un dispozitiv care ne poate oferi milioane de informații.

Trăim într-o perioadă în care internetul și rețelele sociale au devenit parte din viața noastră.

Telefonul mobil nu mai este doar un obiect prin care vorbim cu cineva. El este, pentru mulți dintre noi, o bibliotecă, un televizor, un aparat foto, un ziar, o hartă, un mijloc de comunicare și chiar o fereastră către întreaga lume.

Dar apare o întrebare importantă:

Rețelele sociale ne fac viața mai bună sau ne fac dependenți de lumea virtuală?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să privim atât partea bună, cât și partea mai puțin bună a rețelelor sociale.

---

1. Ce sunt rețelele sociale?

Rețelele sociale sunt platforme online care permit oamenilor să comunice, să distribuie informații, fotografii, videoclipuri și idei și să interacționeze cu alte persoane.

Printre cele mai cunoscute se numără Facebook, Instagram, TikTok, YouTube, Snapchat, WhatsApp, X și alte platforme.

Fiecare dintre ele are propriul mod de funcționare.

Pe unele platforme oamenii postează fotografii și momente din viața lor. Pe altele urmăresc videoclipuri scurte, ascultă muzică sau urmăresc creatori de conținut. Unele sunt folosite mai mult pentru comunicare, iar altele pentru informare, divertisment sau chiar pentru promovarea unor afaceri.

Astfel, rețelele sociale au devenit un adevărat univers virtual, în care fiecare persoană își poate crea un profil și își poate exprima personalitatea.

---

2. De ce au devenit atât de populare?

Unul dintre principalele motive este nevoia oamenilor de a comunica.

Omul a fost întotdeauna o ființă socială. Ne place să vorbim, să povestim, să împărtășim experiențe și să fim ascultați.

Rețelele sociale au făcut acest lucru extrem de ușor.

Putem vorbi cu un prieten care se află în alt oraș. Putem vedea ce mai face o rudă plecată în străinătate. Putem descoperi oameni care au aceleași pasiuni ca noi.

Un alt motiv este viteza.

Totul se întâmplă foarte repede. O fotografie poate fi publicată în câteva secunde. O știre poate ajunge la milioane de oameni aproape instantaneu. Un videoclip poate deveni popular într-o singură zi.

În acest fel, lumea pare că a devenit mult mai mică.

Distanțele nu mai par atât de importante.

---

3. Avantajele rețelelor sociale

Rețelele sociale au numeroase avantaje.

În primul rând, ele ne ajută să comunicăm.

Putem trimite mesaje, putem efectua apeluri video și putem păstra legătura cu persoane pe care nu le putem întâlni zilnic.

În al doilea rând, rețelele sociale pot fi foarte utile pentru educație.

Pe internet putem găsi lecții, explicații, documentare, cursuri, experimente și materiale educative. Dacă nu înțelegem un lucru la școală, putem căuta explicații suplimentare.

De asemenea, rețelele sociale ne pot ajuta să descoperim talente și pasiuni.

Un elev care cântă, desenează, dansează, face sport, fotografiază sau creează conținut poate arăta lumii ceea ce știe să facă.

Poate chiar să inspire alte persoane.

Un alt avantaj este reprezentat de informare.

Putem afla rapid ce se întâmplă în lume, putem urmări evenimente și putem descoperi perspective diferite asupra unor subiecte.

Totuși, trebuie să fim atenți: nu orice informație de pe internet este adevărată.

---

4. Rețelele sociale și prietenia

Un lucru interesant este modul în care rețelele sociale au schimbat ideea de prietenie.

În trecut, prietenii erau în principal oamenii pe care îi întâlneam la școală, în cartier sau în diferite activități.

Astăzi putem avea sute sau chiar mii de „prieteni” sau urmăritori online.

Dar apare o întrebare:

Câți dintre aceștia ne-ar fi alături într-un moment dificil?

Un „like” nu este același lucru cu o îmbrățișare.

Un comentariu nu înlocuiește o conversație sinceră.

Un mesaj trimis rapid nu poate înlocui întotdeauna prezența unui om lângă noi.

De aceea, cred că trebuie să facem diferența între popularitatea online și prietenia adevărată.

Poți avea mii de urmăritori și să te simți singur.

Și poți avea doar câțiva prieteni adevărați și să fii unul dintre cei mai bogați oameni din lume din punct de vedere sufletesc.

---

5. Partea întunecată a rețelelor sociale

Așa cum spuneam, rețelele sociale au și dezavantaje.

Unul dintre cele mai importante este dependența.

Uneori intrăm pe o platformă pentru câteva minute și ajungem să petrecem acolo ore întregi.

Spunem:

„Mai văd un videoclip.”

Apoi încă unul.

Și încă unul.

Iar timpul trece fără să ne dăm seama.

Problema este că timpul petrecut pe internet nu mai poate fi recuperat.

Putem recupera bani.

Putem cumpăra lucruri noi.

Dar nu putem cumpăra timpul care a trecut.

---

6. Rețelele sociale și imaginea de sine

Un alt efect important este modul în care rețelele sociale ne influențează imaginea despre noi înșine.

Pe internet vedem adesea oameni care par să aibă vieți perfecte.

Case perfecte.

Haine perfecte.

Vacanțe perfecte.

Chipuri perfecte.

Prietenii perfecte.

Vieți perfecte.

Dar realitatea este că internetul arată de multe ori doar o parte selectată din viața unei persoane.

Oamenii nu postează de obicei fiecare moment dificil, fiecare dezamăgire, fiecare eșec sau fiecare zi proastă.

Ei aleg ceea ce vor să arate.

De aceea, este periculos să comparăm viața noastră reală cu imaginea editată a altcuiva.

Trebuie să înțelegem că fiecare om are probleme, chiar dacă acestea nu apar într-o fotografie.

---

7. Like-urile și nevoia de apreciere

Un simplu „like” poate părea ceva neimportant.

Dar, pentru unele persoane, like-urile au ajuns să reprezinte o formă de validare.

Postăm ceva și așteptăm să vedem câte persoane apreciază.

Dacă primim multe like-uri, suntem fericiți.

Dacă primim puține, putem începe să ne întrebăm:

„Oare nu sunt suficient de bun?”

„Oare nu mă place lumea?”

„Oare de ce alții au mai multe aprecieri?”

Aici trebuie să înțelegem un lucru foarte important:

Valoarea unui om nu se măsoară în like-uri.

Un om nu devine mai inteligent pentru că are mai mulți urmăritori.

Nu devine mai bun pentru că primește mai multe comentarii.

Și nu devine mai puțin valoros dacă o postare nu primește atenție.

Valoarea noastră există și atunci când nimeni nu apasă butonul „like”.

---

8. Cyberbullying-ul

Un alt pericol al rețelelor sociale este cyberbullying-ul, adică hărțuirea și umilirea unei persoane în mediul online.

Un comentariu răutăcios poate părea pentru cel care îl scrie doar o glumă.

Dar pentru persoana care îl primește poate fi foarte dureros.

În spatele unui profil există un om.

În spatele unei fotografii există un om.

În spatele unui videoclip există un om.

Și fiecare om are sentimente.

De aceea, înainte să scriem ceva pe internet, ar trebui să ne întrebăm:

„Aș spune același lucru dacă persoana ar fi chiar în fața mea?”

Dacă răspunsul este „nu”, poate că nu ar trebui să scriem acel lucru nici online.

---

9. Fake news și informațiile false

Un alt mare pericol este reprezentat de informațiile false.

Pe internet poate publica aproape oricine.

Asta înseamnă că nu toate informațiile sunt corecte.

O știre falsă poate fi distribuită de mii sau chiar milioane de oameni înainte ca cineva să verifice dacă este adevărată.

De aceea trebuie să fim atenți la surse.

Nu trebuie să credem automat tot ceea ce vedem într-un videoclip sau citim într-o postare.

Un om informat nu este cel care citește foarte multe informații.

Este omul care știe să aleagă informațiile corecte dintr-un ocean de informații.

---

10. Siguranța pe internet

Atunci când folosim rețelele sociale, trebuie să avem grijă și de datele personale.

Nu este bine să oferim oricui informații precum adresa locuinței, parolele, datele bancare sau alte informații private.

De asemenea, trebuie să fim atenți cu persoanele pe care le cunoaștem doar online.

Internetul ne permite să vorbim cu oameni din întreaga lume, dar nu putem ști întotdeauna cine se află cu adevărat în spatele unui profil.

De aceea, siguranța trebuie să fie mai importantă decât curiozitatea.

---

11. Rețelele sociale și școala

Rețelele sociale pot influența și educația.

Ele pot fi o sursă extraordinară de informații.

Putem găsi explicații la matematică, istorie, limbi străine, științe și multe alte materii.

Putem urmări experimente și putem descoperi lucruri pe care nu le-am fi întâlnit într-o lecție obișnuită.

Dar există și partea opusă.

Dacă telefonul este folosit în timpul orelor fără un scop educativ, poate deveni o distragere.

De aceea, tehnologia trebuie să fie un instrument pentru educație, nu un obstacol în calea ei.

---

12. Rețelele sociale și timpul liber

În trecut, copiii și adolescenții își petreceau timpul liber jucându-se afară, făcând sport, citind sau întâlnindu-se cu prietenii.

Astăzi, o parte importantă din timpul liber este petrecută online.

Nu este neapărat ceva rău.

Problema apare atunci când lumea virtuală începe să înlocuiască lumea reală.

Este important să ieșim afară.

Să facem sport.

Să citim.

Să vorbim cu familia.

Să ne întâlnim cu prietenii.

Să ne bucurăm de lucrurile simple.

Pentru că viața nu se întâmplă într-un ecran.

Viața se întâmplă aici, în lumea reală.

---

13. Influencerii

Un fenomen important al rețelelor sociale este apariția influencerilor.

Un influencer este o persoană care are o comunitate mare de urmăritori și poate influența opiniile, alegerile sau comportamentul acestora.

Unii creatori de conținut oferă lucruri foarte interesante și educative.

Alții vorbesc despre sport, muzică, educație, călătorii, tehnologie sau artă.

Dar trebuie să fim atenți și să nu considerăm automat adevărat tot ceea ce spune o persoană populară.

Popularitatea nu înseamnă întotdeauna competență.

Un om poate avea milioane de urmăritori și totuși să ofere informații greșite.

De aceea trebuie să gândim cu propria noastră minte.

---

14. Rețelele sociale și publicitatea

Rețelele sociale sunt folosite foarte mult și pentru publicitate.

Vedem reclame pentru haine, telefoane, jocuri, produse de îngrijire, restaurante, vacanțe și multe alte lucruri.

Uneori avem impresia că alegem singuri ce vrem să cumpărăm.

Dar algoritmii platformelor analizează ceea ce urmărim, ceea ce apreciem și ceea ce căutăm pentru a ne afișa conținut care ne interesează.

Cu alte cuvinte, internetul încearcă să înțeleagă ce ne place.

De aceea trebuie să fim consumatori atenți și să nu cumpărăm ceva doar pentru că este popular pe internet.

---

15. Algoritmii

În spatele rețelelor sociale există sisteme complexe numite algoritmi.

Aceștia decid, într-o anumită măsură, ce conținut ne este recomandat.

Dacă urmărim multe videoclipuri despre fotbal, este posibil să primim din ce în ce mai multe videoclipuri despre fotbal.

Dacă urmărim muzică, vom primi mai multă muzică.

Dacă urmărim știri, vom primi mai multe știri.

Astfel, fiecare persoană poate ajunge să trăiască într-o bulă informațională, în care vede mai ales lucruri asemănătoare cu ceea ce a urmărit deja.

De aceea este important să fim curioși și să căutăm informații din mai multe surse.

---

16. Rețelele sociale pot face și bine

Nu trebuie să privim rețelele sociale doar negativ.

Ele pot fi folosite pentru lucruri extraordinare.

O persoană poate strânge bani pentru o cauză umanitară.

Un artist își poate găsi public.

Un elev poate descoperi o oportunitate educațională.

O afacere mică poate ajunge la clienți din întreaga lume.

O persoană poate găsi sprijin într-o comunitate online.

În situații dificile, informațiile se pot răspândi foarte repede și pot ajunge la oameni care au nevoie de ajutor.

Așadar, rețelele sociale sunt asemenea unui instrument.

Important nu este doar instrumentul, ci felul în care îl folosim.

---

17. Cum ar trebui să folosim rețelele sociale?

Cred că trebuie să învățăm să le folosim cu echilibru.

Să nu ne verificăm telefonul în fiecare minut.

Să nu simțim că trebuie să răspundem imediat la fiecare mesaj.

Să nu ne comparăm constant cu alte persoane.

Să verificăm informațiile înainte de a le distribui.

Să protejăm datele personale.

Să respectăm oamenii.

Să nu transformăm internetul într-un loc al urii.

Și, mai ales, să nu uităm să trăim în lumea reală.

---

18. Viitorul rețelelor sociale

Este foarte posibil ca rețelele sociale să devină și mai importante în viitor.

Tehnologia evoluează rapid.

Inteligența artificială, realitatea virtuală și realitatea augmentată pot schimba modul în care comunicăm.

Poate că în viitor nu vom mai folosi internetul exact în forma în care îl folosim astăzi.

Poate vom putea participa la întâlniri virtuale ca și cum am fi în aceeași cameră cu alte persoane.

Poate vom avea experiențe digitale mult mai apropiate de realitate.

Dar indiferent cât de mult va evolua tehnologia, un lucru nu trebuie să se schimbe:

omul trebuie să rămână în centrul tehnologiei.

---

19. Concluzie

În concluzie, rețelele sociale reprezintă una dintre cele mai importante invenții ale lumii moderne.

Ele ne-au schimbat modul în care comunicăm, învățăm, lucrăm și ne informăm.

Ne pot apropia de oameni.

Ne pot oferi cunoștințe.

Ne pot ajuta să ne exprimăm.

Ne pot oferi oportunități.

Dar, în același timp, ne pot consuma timpul, ne pot afecta încrederea în noi, ne pot expune la informații false și ne pot îndepărta de oamenii din jurul nostru.

De aceea, nu cred că întrebarea corectă este:

„Sunt rețelele sociale bune sau rele?”

Întrebarea corectă este:

„Cum alegem noi să le folosim?”

Pentru că internetul poate fi o bibliotecă sau o pierdere de timp.

Poate fi un loc unde învățăm sau un loc unde ne pierdem.

Poate fi o punte între oameni sau un zid între noi.

Totul depinde de felul în care îl folosim.

Într-o lume în care putem fi conectați cu milioane de oameni, trebuie să avem grijă să nu uităm să fim conectați cu cei de lângă noi.

Să nu uităm să vorbim față în față.

Să nu uităm să ascultăm.

Să nu uităm să râdem împreună.

Să nu uităm să ieșim afară.

Să nu uităm să trăim.

Pentru că putem avea cea mai modernă tehnologie din lume, dar cele mai importante lucruri din viață nu au nevoie de internet.

O îmbrățișare nu are nevoie de Wi-Fi.

O prietenie adevărată nu are nevoie de like-uri.

Un zâmbet sincer nu are nevoie de filtru.

Iar o amintire frumoasă nu trebuie neapărat postată pentru a avea valoare.

Rețelele sociale pot face parte din viața noastră, dar nu trebuie să devină întreaga noastră viață.

Vă mulțumesc pentru atenție!

I. LUMINA

În noaptea lumii, când se lasă

Tăcerea peste-al meu hotar,

O rază sfântă, luminoasă,

Coboară lin din cer, prin har.

Nu-i foc ce arde fără milă,

Nici stea ce piere-n depărtări,

Ci-i Lumina cea umilă

Ce vindecă ale noastre stări.

O, Hristoase, Pâinea Vieții,

Izvorul nostru nesecat,

Tu ești nădejdea dimineții,

Tu ești Cuvântul întrupat.

Când sufletul se prăbușește

Sub greul zilelor de lut,

Un glas din cer îl întărește:

„Nu te teme, Eu te-am făcut.”

Și-atunci, din negura amară,

Se naște-un cântec nou și sfânt,

Iar inima, odinioară

Rănită, află legământ.

II. DORUL DUPĂ DUMNEZEU

Mi-e dor de Tine, Doamne Sfinte,

Mai mult decât pot spune-n grai,

Căci Tu cunoști ale mele gânduri

Și toate rănile ce le ai.

Mi-e dor de pacea Ta cerească,

De glasul Tău cel mângâietor,

De dragostea dumnezeiască

Ce vindecă orice fior.

Ca cerbul care-n arșița mare

Aleargă către-un izvor curat,

Așa aleargă-a mea suflare

Spre Tine, Doamne, ne-ncetat.

Departe de Tine, lumea doare,

Iar sufletul rămâne gol,

Dar când Te caut cu ardoare,

Tu vii și-mi ești Mântuitor.

III. LACRIMA

De multe ori, în taina nopții,

Când nimeni nu mă poate-auzi,

Îmi plec genunchii înaintea Crucii

Și-ncep în taină a grăi:

„Iartă-mă, Doamne, pentru toate,

Pentru păcate și căderi,

Pentru cuvintele uitate,

Pentru ale mele dureri.”

Și-o lacrimă încet coboară

Pe chipul meu îngândurat,

Dar ea nu este doar povară,

Ci semn că sufletul s-a-ndreptat.

Primește, Doamne, această apă

Ca pe-o tămâie către cer,

Și fă din inima mea slabă

Un vas al harului sincer.

IV. CRUCEA

O, Cruce sfântă, binecuvântată,

Lumină-n mijlocul durerii,

Prin tine moartea-i sfărâmată

Și omul află calea-nvierii.

Pe tine Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele iubirii,

Ca să ne scoată din păcatul greu

Și să ne ducă spre lumina firii.

Când greul vieții mă apasă

Și pașii-mi tremură pe drum,

Privesc spre Crucea luminoasă

Și prind putere chiar din scrum.

Nu vreau o viață fără cruce,

Nici drum lipsit de încercări;

Căci Crucea către Cer mă duce

Prin lacrimi, rugă și răbdări.

V. MAICA DOMNULUI

Preasfântă Maică, Preacurată,

Nădejdea celor necăjiți,

Tu, Maica Domnului chemată,

Acoperă-i pe cei smeriți.

Când peste noi furtuna vine

Și lumea pare fără glas,

Ridică rugăciunea către Fiul

Și nu ne lăsa fără popas.

Tu, care L-ai purtat în brațe

Pe Cel ce toate le-a zidit,

Învață-ne să fim cu pace

Și să iubim desăvârșit.

Sub sfântul tău acoperământ

Alerg cu sufletul smerit,

Căci știu că rugăciunea ta

Ne duce către Cel iubit.

VI. DUHUL SFÂNT

Adierea Duhului Sfânt

Se-așază tainic peste noi,

Și face roditor pământul

Ce-a fost uscat de-atâtea ploi.

El luminează mintea noastră,

El ne îndeamnă către bine,

El face inima albastră

De cerul care vine.

O, Duhule Mângâietor,

Coboară peste-al meu cuget,

Și fă din mine-un rugător

Cu suflet liniștit și vrednic.

VII. SINGURĂTATEA

Când toți se duc și mă părăsesc

Și casa pare fără glas,

Eu către Tine mă smeresc,

Căci Tu rămâi cu mine-n ceas.

Nu sunt singur, Hristoase,

Chiar dacă lumea m-a uitat;

Căci mâinile Tale milostive

Mă țin de fiecare dat'.

Când nu mai am niciun cuvânt

Și lacrimile-mi curg încet,

Tu ești cu mine pe pământ

Și-mi ești nădejde și profet.

VIII. DRAGOSTEA

Nu vreau iubire trecătoare,

Nici jurăminte fără rod,

Ci dragostea nemuritoare

Ce vine de la Dumnezeu.

Să pot ierta când sunt rănit,

Să pot răspunde cu iubire,

Să nu întorc răul primit,

Ci să aleg a Ta trăire.

Iubirea Ta să mă învețe

Să văd în omul de lângă mine

Un chip zidit cu frumusețe

Și-o făptură ce Îți aparține.

IX. ODIHNA

Odihnește-te, suflete, în Domnul,

Când drumul ți se pare greu,

Căci El îți poate schimba omul

Și te poate ridica mereu.

Nu te teme de noaptea rece,

Nici de furtuna de pe mare,

Căci orice încercare trece

Când Dumnezeu îți dă răbdare.

Iar dacă lumea te lovește

Și inima îți este frântă,

Adu-ți aminte cine este

Cel ce și astăzi te cuvântă.

X. ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

Mi-e dor de cer, de veșnicie,

De locul fără plâns și dor,

De sfânta, nesfârșita bucurie

Din Împărăția tuturor.

Acolo nu mai este moarte,

Nici suferință, nici amar,

Ci viață fără sfârșit și pace,

Sub strălucirea Celui Preaînalt.

De-aceea, Doamne, mă întărește

Să nu mă pierd pe-acest pământ,

Ci fă-mi inima să Te iubească

Și sufletul să fie sfânt.

XI. RUGĂCIUNEA

Când dimineața se revarsă

Și soarele răsare lin,

Ridic spre cer a mea privire

Și-Ți spun, Hristoase: „Amin.”

Iar când se lasă seara rece

Și stelele se-aprind pe cer,

Îți mulțumesc pentru viață

Și pentru harul Tău din cer.

În fiecare zi, Stăpâne,

Dă-mi pace, dragoste și har,

Și nu mă lăsa să pierd lumina

Ce-ai pus în sufletul meu, dar.

XII. CÂNTAREA FINALĂ

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Celui Sfânt,

Treimii, Celui Preaslăvit!

Slavă în cer și pe pământ,

Slavă în veac și-n veșnicie,

Căci Dumnezeu este Cuvântul

Și viața noastră-n bucurie.

O, Hristoase, fii cu mine

În fiecare clipă grea,

Și când voi trece către Tine,

Primește, Doamne, viața mea.

Iar dacă glasul meu se stinge

Și cântecul va amuți,

Fă ca iubirea să rămână

Și-n cer să pot a Te slăvi.

Căci Tu ești Calea și Lumina,

Adevărul cel nemuritor,

Tu ești nădejdea și odihna,

Tu ești al nostru Mântuitor.

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

Cristian Diaconița

PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR

Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.

Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.

Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.

În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.

El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.

Acolo învățase să citească.

Acolo învățase să se roage.

Acolo studiase Sfânta Scriptură.

Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:

— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.

Mihail studiase ani întregi.

Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.

Cunoscuse viețile Apostolilor.

Cunoscuse istoria primilor creștini.

Cunoscuse mărturiile martirilor.

Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.

Nu pentru a-i urî pe oameni.

Ci pentru a înțelege întrebările lor.

Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.

Candela tremura.

Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.

Mihail își plecă fruntea.

— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.

Apoi adăugă:

— Și păzește-mă de mândrie.

Din acea noapte începu marea sa călătorie.

---

PARTEA I

DRUMUL

CAPITOLUL I — PLECAREA

În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.

Își puse Evanghelia în traistă.

Luă crucea de lemn primită de la Andronic.

Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.

— Unde vei merge?

— Până unde mă va purta Dumnezeu.

— Și ce vei face?

— Voi vorbi despre Hristos.

Andronic îl privi lung.

— Ai grijă.

— De ce?

— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.

— Nu mă tem.

— Să nu spui asta.

Mihail îl privi nedumerit.

— De ce?

— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”

Mihail zâmbi.

— Atunci asta voi spune.

Bătrânul îl binecuvântă.

Clopotul bătu.

Porțile mănăstirii se deschiseră.

Mihail porni.

---

CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE

După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.

Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.

În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.

Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.

Un bătrân îl întrebă:

— Cine ești?

— Un creștin.

— Și ce cauți aici?

— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.

— Crezi că religia ta este adevărată?

Mihail răspunse:

— Da.

Mulțimea începu să murmure.

— Atunci dovedește!

Mihail deschise Evanghelia.

— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.

Astfel începu prima mare confruntare.

---

CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ

Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.

Învățații îl întrebau.

El răspundea.

Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.

Când considera că o idee este greșită, o argumenta.

— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.

Un filosof îl provocă:

— Și dacă descoperi că ai greșit?

Mihail răspunse:

— Atunci voi fi primul care va recunoaște.

Sala amuți.

Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.

— Atunci nu ești un fanatic.

Mihail zâmbi.

— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.

---

CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII

În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.

Citea.

Asculta.

Întreba.

Apoi compara.

În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.

El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.

Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.

Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.

Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:

— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?

Mihail privi spre cetate.

— Nu știu ce va face istoria.

— Dar tu ce vrei?

Mihail răspunse:

— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.

— Și cum o vei distruge?

Mihail ridică Evanghelia.

— Prin lumină.

---

CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI

În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.

Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.

Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.

În mijlocul sălii se afla un tron gol.

Pe peretele din spatele lui era scris:

„Cine cunoaște adevărul?”

Mihail păși înăuntru.

Primul învățat întrebă:

— Ești sigur că ai dreptate?

— Sunt convins de credința mea.

— Și noi suntem convinși de ale noastre.

— Atunci să cercetăm.

De dimineață până seara, întrebările se succedară.

Dumnezeu.

Omul.

Păcatul.

Moartea.

Mântuirea.

Rugăciunea.

Viața veșnică.

Hristos.

Crucea.

Învierea.

Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.

Nu ridica vocea.

Nu insulta.

Nu râdea.

Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.

La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:

— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.

Mihail răspunse:

— Nici nu am venit pentru asta.

— Atunci ce ai vrut să distrugi?

Mihail închise Evanghelia.

— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.

---

CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE

După dezbatere, Mihail plecă din cetate.

Se urcă pe o corabie.

În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.

Cerul se întunecă.

Valurile loviră corabia.

Un catarg se rupse.

Marinarii strigau.

Mihail îi ajută.

Un tânăr marinar căzu pe punte.

Mihail îl ridică.

— Ține-te bine!

— Vom muri!

— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.

Toți munciră.

În cele din urmă, furtuna trecu.

Când soarele răsări, marea devenise liniștită.

Căpitanul se apropie.

— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.

— Da.

— Atunci de ce a îngăduit furtuna?

Mihail privi marea.

— Nu știu.

— Și totuși crezi?

— Da.

— De ce?

Mihail răspunse:

— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.

---

CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI

În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.

Erau puțini.

Aveau o biserică mică.

Clopotul era vechi.

Icoanele erau simple.

Dar oamenii se rugau.

Preotul cetății îi spuse:

— Suntem puțini.

Mihail răspunse:

— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.

— Și dacă vântul o stinge?

— O aprindem din nou.

Mihail rămase acolo câteva săptămâni.

Îi învăță pe copii din Scriptură.

Vorbi oamenilor despre Evanghelie.

Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.

— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.

---

CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ

Într-o noapte, Mihail rămase singur.

Se uită la toate manuscrisele sale.

Își aminti de toate dezbaterile.

De toate drumurile.

De toate victoriile.

Și atunci o întrebare îl lovi:

„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”

Mihail închise ochii.

Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.

Era propria lui mândrie.

Îngenunche.

— Doamne, păzește-mă de mine însumi.

Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.

Nu era făcută să lovească oameni.

Era făcută să taie mândria.

---

CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ

Anii trecură.

Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.

În fiecare cetate apărea aceeași poveste:

un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.

Nu toate cetățile îl ascultau.

Nu toți îl credeau.

Uneori era alungat.

Alteori era primit.

Uneori câștiga dezbateri.

Alteori era învins într-un argument.

Dar continua.

Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.

Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.

Mii de oameni umplură piața.

Mihail urcă pe trepte.

În mâna sa avea Evanghelia.

În spatele lui se ridica o cruce.

Un conducător al cetății întrebă:

— De ce ai venit?

Mihail răspunse:

— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.

— Și ce ai învățat după atâția ani?

Mihail privi mulțimea.

— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”

Apoi ridică Evanghelia.

— Eu am găsit răspunsul în Hristos.

Piața deveni tăcută.

— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.

Un vânt puternic trecu prin piață.

Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.

---

CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA

După acea zi, oamenii începură să cerceteze.

Unii descoperiră creștinismul.

Alții rămaseră în tradițiile lor.

Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.

Nu prin foc.

Nu prin sabie.

Ci prin întrebări.

Prin cărți.

Prin dezbateri.

Prin rugăciune.

Prin convertiri sincere.

Mihail privea toate acestea și spunea:

— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.

Un tânăr îl întrebă:

— Atunci cine a biruit?

Mihail privi spre cruce.

— Hristos.

---

EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI

Mihail îmbătrâni.

Părul îi deveni alb.

Pașii îi erau mai lenți.

Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.

Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.

Bătrânul Andronic nu mai era.

Mormântul său se afla lângă biserică.

Mihail se opri înaintea lui.

— Părinte, m-am întors.

Vântul mișcă frunzele.

Mihail zâmbi.

Apoi intră în biserică.

În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.

— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.

Tăcu.

Clopotul începu să bată.

Un sunet adânc se răspândi peste munți.

Mihail privi crucea.

În acea clipă își aminti toate drumurile.

Marea.

Furtunile.

Cetățile.

Dezbaterile.

Prietenii.

Adversarii.

Oamenii care îl ascultaseră.

Oamenii care îl respinseseră.

Și înțelese ceva.

Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.

Câștigase o luptă împotriva fricii sale.

Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.

Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.

Nu fusese distrugerea oamenilor.

Nu fusese cucerirea cetăților.

Fusese lumina aprinsă în suflete.

Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:

HRISTOS.

De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.

Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.

Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.

Sabia lui nu fusese făcută din fier.

Era Cuvântul.

Scutul lui era credința.

Armura lui era rugăciunea.

Puterea lui era adevărul.

Iar legea lui era:

„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”

Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.

Dar crucea rămânea.

Evanghelia rămânea.

Credința creștină rămânea.

Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:

Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.

1.

La Dunăre, într-o seară,

Când cerul se-aprindea ușor,

Vlad cobora din România,

Cu dor de drum și viitor.

2.

Iar peste ape, în Serbia,

Ana privea spre cer senin,

Și-o rază albă, strălucită,

Se cobora din cer divin.

3.

În vis, amândoi vedeau o cruce,

O biserică pe-un deal,

Și auzeau o tainică chemare:

„Porniți pe-un drum fără egal.”

4.

Când Vlad în Serbia ajunse,

Pe Ana o întâlni,

Iar două inimi, fără veste,

În clipa aceea se uniră.

5.

Două cruci vechi atunci găsiră,

Din lemn, cu semne pe-amândouă,

Și când aproape le-au adus,

O lumină se aprinse-n ele nouă.

6.

Porniră împreună-n taină,

Prin sate, munți și prin cetăți,

Căutând un vechi manuscris

Și adevărul din vremuri îndepărtate.

7.

Prin Serbia au mers cu teamă,

Prin codri reci și drumuri grele,

Dar Ana nu mai era singură,

Iar Vlad veghea mereu asupra ei.

8.

La Dunăre s-au oprit o vreme,

Privind cum apa curge lin,

Și Vlad i-a spus: „Mă bucur mult

Că te-am întâlnit pe-acest pământ divin.”

9.

În Bulgaria-au găsit o taină,

O biserică și-un turn bătrân,

O cheie ascunsă printre pietre,

Sub semnul crucii, de demult și sfânt.

10.

Prin Grecia au urcat spre munte,

Pe ploi și vânt, pe drum pustiu,

Dar mâna Anei era-ntr-a lui,

Și împreună mergeau mereu.

11.

În mănăstire-un călugăr

Le-a spus cu glasul liniștit:

„Comoara nu-i puterea lumii,

Ci sufletul de Dumnezeu iubit.”

12.

În Muntenegru, printre stânci,

Au găsit o poartă de piatră,

Iar cheia le-a deschis o taină

Ce le schimba viața toată.

13.

Apoi spre Italia plecară,

Pe drumuri lungi și necunoscute,

Unde-un cavaler fără nume

Păstra povești demult pierdute.

14.

Dar omul ce-i urmărea-ntruna

Avea un dor ascuns în el:

Își căuta demult părintele

Și adevărul despre el.

15.

Mihail le-a spus povestea tristă,

Iar Vlad și Ana l-au primit,

Nu ca pe-un dușman în calea lor,

Ci ca pe-un om ce-a fost rănit.

16.

Și astfel trei porniră-n lume,

Cu șase taine înaintea lor,

Cu rugăciune și-adevăr,

Cu nădejde și cu dor.

17.

Prin Franța au găsit castelul

Ascuns în ceață și-n mister,

Iar oglinzile le-au arătat

Dorințe ascunse-n sufletul lor.

18.

Vlad a ales să nu se teamă,

Ana iubirea a ales,

Iar amândoi au înțeles

Că adevărul îi călăuzește.

19.

Acolo-a șasea cheie-o găsiră,

Cu scrisul tatălui lui Mihail,

Și pentru prima dată-n suflet

Speranța străluci în mod senin.

20.

Spre România se-ntoarseră,

La Dunărea de la-nceput,

Căci drumul lor acolo-n lume

Cu-o întâlnire a început.

21.

Într-o peșteră adâncă,

Sub malul Dunării bătrân,

Găsiră ultima taină,

Ascunsă de-un trecut străbun.

22.

Șapte chei atunci uniră,

Credință, dragoste și har,

Iertare, nădejde, adevăr,

Curaj și jertfă, toate-n dar.

23.

Și poarta cea de piatră mare

În fața lor s-a deschis ușor,

Dar n-au găsit comori lumești,

Ci taina dragostei din dor.

24.

Mihail și-a găsit puterea

Să ierte tot ce l-a durut,

Iar omul ce fusese dușman

Spre calea binelui s-a dus.

25.

Vlad și Ana, împreună,

Au înțeles atunci deplin

Că iubirea care-i unește

Nu poate fi învinsă de destin.

26.

Au rămas în România,

Sub cerul nostru luminos,

Și-au ridicat o casă simplă,

Cu Dumnezeu și cu Hristos.

27.

Și primul fiu le-a fost Mircea,

Cu ochii plini de curiozitate,

El asculta povești de-odinioară

Despre călătorii și cetăți uitate.

28.

Apoi veni și Alex,

Cu hărți desenate zi de zi,

Și întreba despre ținuturi

Și drumurile ce-i vor uni.

29.

Iar cel de-al treilea, Constantin,

Umplu casa cu bucurie,

Și-n brațele părinților săi

Crescu în pace și iubire vie.

30.

Cinci suflete mergeau la Dunăre,

Când soarele cobora ușor,

Mircea, Alex, Constantin,

Cu Vlad și Ana lângă dor.

31.

„Aici ne-am întâlnit odată”,

Spuse Ana cu glas lin,

Iar Vlad privea spre apa mare:

„Aici începu al nostru destin.”

32.

Nu aurul fusese comoara,

Nici cheile din vremi străbuni,

Ci dragostea ce-i ținea aproape,

Credința și cei trei fii ai lor.

33.

Iar peste Dunăre, în seară,

O lumină se ridică-n zbor,

Vlad, Ana, Mircea, Alex, Constantin —

O familie unită prin iubire și Dumnezeu.

SFÂRȘIT

PARTEA I — LUMINA

În noaptea lumii cea adâncă,

Când stelele se-aprind ușor,

Văzu pe cer o sfântă rază,

Ca un luceafăr călător.

Dar nu era lumină lumească,

Nici foc ce piere pe pământ,

Ci era raza cea neapusă,

Venită din slava Tatălui Sfânt.

Și sufletul, privind spre dânsa,

Simți în adânc o chemare,

Ca spre Împărăția cea sfântă,

Spre veșnicie și iertare.

Privi spre cer și, fără teamă,

Își ridică ochii către El,

Căci peste noaptea cea amară

Strălucea Chipul cel de Miel.

„O, Doamne, vino și mă luminează,

Ridică-mi sufletul din întuneric,

Șterge păcatul meu cu mila Ta

Și fă-mi cugetul curat și puternic.

Căci fără Tine, Doamne Sfinte,

Mă risipesc ca praful în vânt,

Dar cu Hristos, prin Sfânta Cruce,

Găsesc nădejde pe pământ.

Când inima mea este slabă,

Tu fii puterea mea, Hristoase,

Când drumul meu se pierde-n noapte,

Tu fii cărarea luminoasă.

Când lumea-mi spune: «Nu mai spera!»,

Tu să-mi șoptești: «Nu te teme!»

Căci mila Ta este mai mare

Decât păcatele din mine.

Când cad sub greul meu de vină,

Nu mă lăsa în deznădejde,

Ci cu iubirea Ta cea sfântă

Aprinde iar în mine nădejde.

Și dacă lacrima îmi cade

În taina nopții peste față,

Primește-o, Doamne, ca pe-o rugă

Și fă din ea izvor de viață.”

Atunci, din cerul fără margini,

Se-aude glasul lin și sfânt:

„Nu te teme, suflete, de noapte,

Eu sunt cu tine pe pământ.

Eu sunt Lumina cea adevărată,

Eu sunt Calea către Tatăl Meu,

Eu sunt Învierea și Viața,

Eu sunt Hristos, Dumnezeul tău.

Eu sunt Păstorul cel ce caută

Oaia pierdută dintre oi,

Eu sunt Pâinea vieții sfinte,

Eu sunt cu voi, în veac, cu voi.

Eu sunt Izvorul fără margini,

Eu sunt nădejdea celor vii,

Eu sunt Lumina celor care

Mă caută în fiecare zi.

Nu te întoarce către lume

Când sufletul ți-e apăsat;

Ridică-ți ochii către Cruce,

Căci pentru tine am răbdat.

Iar dacă drumul ți-e cu spini

Și pașii tăi sunt osteniți,

Adu-ți aminte de iubirea

Cu care oamenii sunt mântuiți.

Căci dragostea Mea nu apune,

Nici mila Mea nu va pieri,

Iar cel ce vine către Mine

Va afla viață-n veșnicii.”

Și peste lume cade pacea,

Iar clopotele sună-n sat,

Chemând poporul la biserică,

La Sfântul Trup și Sfântul Sânge,

Spre viață veșnică date.

Se-aude cântarea din strană,

Sub bolta sfântă de icoane,

Iar fumul tămâiei urcă

Spre cer, pe nevăzute raze.

În fața Crucii, omul plânge,

Dar plânsul lui devine rugăciune,

Căci Crucea nu-i sfârșitul vieții,

Ci poarta către Înviere și minune.

În lemnul Crucii vede lumea

Iubirea care s-a jertfit,

Pe Cel ce pentru toți oamenii

Cu sânge sfânt ne-a izbăvit.

Iar lângă Cruce, Maica Sfântă,

Cu inima străpunsă greu,

Privea spre Fiul ei iubit,

Spre Mântuitorul Dumnezeu.

Maica Domnului, Preacurată,

Privește lumea cu iubire

Și duce rugăciunea noastră

Spre Fiul ei, spre mântuire.

„Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru cei slabi și întristați,

Pentru cei singuri și în lacrimi,

Pentru cei greu încercați.

Roagă-te Fiului tău, Maică,

Să ne păzească de păcat,

Să ne întărească-n credință

Și să ne ducă la liman.”

Iar îngerii, în ceruri sfinte,

Cântări de slavă înălțau:

„Slavă lui Dumnezeu în veci,

Căci Fiul Său ne-a mântuit pe noi!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea!”

Și omul care caută lumina

Nu mai aleargă după slava lumii,

Ci-și pleacă fruntea înaintea Crucii

Și află pacea în iubirea Lui.

Căci lumea trece ca o umbră,

Iar bogăția piere-n zori,

Dar dragostea lui Dumnezeu rămâne

Și luminează veșnic între noi.

O, Hristoase, Lumina lumii,

Aprinde candela din pieptul meu,

Ca niciodată să nu mă despart

De Tine, Bunule Dumnezeu.

Și când va fi să vină ceasul

În care toate vor tăcea,

Ridică-mă din somnul morții

Și du-mă-n Împărăția Ta.

Acolo nu mai este noapte,

Nici lacrimă, nici chin, nici dor,

Ci numai pace, slavă sfântă

Și viață veșnică în Dumnezeu.

Acolo sfinții Tăi se-adună

În jurul Tronului ceresc,

Cu îngerii și heruvimii

În veșnicie Te slăvesc.

Acolo nu mai este moarte,

Nici despărțire, nici suspin,

Ci numai bucurie sfântă

Și harul Tău cel fără chin.

Iar noi, cu îngerii împreună,

Vom ridica spre cer cântare:

„Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.”

---

PARTEA A II-A — CHEMAREA

Într-o biserică tăcută,

Sub bolta plină de icoane,

Un suflet sta-n genunchi la rugă

Și privea sfintele icoane.

Tămâia urca lin spre ceruri,

Iar candela veghea domol,

Și glasul stranei se ridica

Ca un izvor dintr-un pridvor.

Pe ziduri sfintele icoane

Străluceau în lumina lină,

Iar chipurile celor sfinți

Păreau că ne privesc cu milă.

În fața icoanei lui Hristos,

Sufletul își plecă fruntea:

„O, Hristoase, Fiul Tatălui,

Tu, Cel născut mai înainte de veci,

Luminează-mi calea vieții

Și din păcatul meu mă treci.

Dă-mi răbdare în încercare,

Dă-mi iubire pentru cel străin

Și pune-n mine pacea Ta,

Ca să nu pier în al meu chin.

Nu-mi da mărirea cea deșartă,

Nici bogăția care piere,

Ci dă-mi credință, nădejde, dragoste

Și sufletului meu înviere.

Când mă cuprinde întristarea,

Fii lângă mine, Domnul meu,

Când mă apasă deznădejdea,

Ridică-mă prin harul Tău.

Învață-mă să iert pe oameni,

Precum și Tu m-ai învățat,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un templu sfânt și luminat.

Ferește-mă de ură, Doamne,

De răutate și mândrie,

Și pune-n sufletul meu pace,

Iubire și smerenie.”

Și iarăși raza cea cerească

Se coborî peste altar,

Iar sufletul simți în sine

Un har curat și luminat.

Și glasul lui Hristos se-aude:

„Eu sunt cu tine-n orice vreme,

În bucurie și-n dureri;

Ridică-ți ochii către Mine

Și nu te teme de-ncercări.

Prin Cruce vine biruința,

Prin jertfă vine mântuirea,

Prin pocăință vine pacea,

Prin dragoste, desăvârșirea.

De vei cădea, ridică fruntea;

De vei greși, te voi ierta;

De vei striga către Mine,

Cu tine pururea voi sta.

Dar nu te întoarce către păcat

Când mila Mea te-a ridicat;

Ci mergi pe calea pocăinței,

Cu sufletul curat și împăcat.

Iubește-l pe aproapele tău,

Nu răsplăti răul cu rău,

Ci lasă judecata lumii

În mâna Tatălui Meu.

Hrănește pe cel flămând,

Ridică-l pe cel întristat,

Și celui care cade-n cale

Întinde-i mâna cu adevărat.

Căci ceea ce faci celui mic,

Din dragoste și cu smerenie,

Înaintea Tatălui din ceruri

Se face faptă de iubire.

Nu căuta să fii mai mare

Decât aproapele de lângă tine,

Ci fii slujitorul tuturora

Și vei găsi în Mine bine.

Iar când vei fi prigonit de oameni

Pentru credința ta în Mine,

Nu te teme și nu te tulbura:

Eu voi rămâne lângă tine.

Căci Eu am biruit lumea

Și moartea am călcat prin Cruce,

Iar celui care crede-n Mine

Lumina Mea îi va străpunge.”

Și sufletul, cuprins de pace,

Privi spre chipul lui Hristos,

Iar lacrimile lui amare

Se prefăcură-n har frumos.

---

PARTEA A III-A — LUMINA NEAPUSĂ

Deasupra lumii se întinse

O mare liniște de sus

Și peste munți, peste câmpie,

Strălucea Lumina lui Iisus.

Nu ca lumina unei stele

Ce piere când răsare ziua,

Ci ca Lumina cea eternă

Ce biruiește veșnicia.

Și toate cele de sub soare

Se plecară-naintea Lui,

Căci El este Stăpânul vieții,

Izvorul lumii și al harului.

Iar glasuri multe, ca un cor,

Din cer și de pe-acest pământ,

Cântau cu slavă neîncetată

Lui Dumnezeu, Părintelui Sfânt.

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le, cu harul Său cel sfânt!”

Și peste noaptea cea adâncă

Se ridică zorii cei noi,

Iar lumea, renăscută-n Domnul,

Își plecă fruntea către El.

Piatra mormântului căzuse,

Iar mormântul era gol,

Căci Cel ce pentru noi murise

Înviase biruitor.

Nu mai era puterea morții

Stăpână peste omenire,

Căci Hristos, prin Învierea Sa,

A deschis calea spre nemurire.

Și femeile mironosițe

Cu teamă și cu bucurie

Alergară să vestească lumii

Minunea cea din veșnicie.

„Hristos a înviat!” răsună

În cer, pe dealuri și câmpii,

Iar lumea întreagă se umplu

De vestea vieții pentru vii.

Atunci sufletul înțelese

Că nu există altă cale:

Hristos e Calea, Adevărul,

Hristos e Viața cea din veac.

Și de-ar veni furtuni și moarte

Și de s-ar clătina pământul,

Cel ce se-ncrede-n Dumnezeu

Nu-și va pierde niciodată sufletul.

O, Lumina lui Hristos,

Strălucește peste noi,

Păzește-ne de întuneric

Și ne ridică din nevoi.

Când lumea cade în păcate

Și inimile se răcesc,

Aprinde iar în noi credința

Și dorul după cele cerești.

Când omul uită de iubire

Și caută numai avere,

Adu-i aminte că-n Hristos

Se află adevărata avere.

Când omul uită de rugăciune

Și se îndepărtează de Dumnezeu,

Cheamă-l cu blândețe către Tine

Și luminează-i sufletul mereu.

Cu Maica Sfântă rugătoare,

Cu sfinții Tăi cei luminați,

Cu îngerii și heruvimii,

Păzește-ne pe noi, curați.

Să nu ne pierdem în deșertul

Acestei lumi trecătoare,

Ci să privim spre Împărăția

Cea veșnică și nepieritoare.

Iar când va fi sfârșitul lumii

Și cerul nou se va ivi,

Primește-ne în Împărăție,

Ca să trăim și a Te slăvi.

Și-atunci, în veacul fără de moarte,

Nu va mai fi nici plâns, nici dor,

Ci numai pacea Ta cea sfântă

Și veșnica lumină-n cer.

Slavă Ție, Hristoase,

Cel ce ești Lumina lumii,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea,

Și în vecii vecilor. Amin.

---

PARTEA A IV-A — SFÂNTA CRUCE

În liniștea de peste seară,

Când soarele se pierde-n zare,

Un om privea spre Sfânta Cruce

Și căuta în ea salvare.

Nu vedea numai lemnul rece,

Nici numai durerea de pe Golgota,

Ci vedea dragostea cea mare

Ce-a biruit întreaga moarte.

Pe Cruce, Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele spre lume,

Chemând pe cei căzuți în păcate

Spre har, iertare și minune.

„O, omule, nu te teme,

Privește Crucea Mea și crede;

Căci dragostea ce am arătat

Nici veșnicia n-o întrece.

Pentru cei care M-au uitat,

Pentru cei care M-au respins,

Pentru cei care M-au rănit,

Eu rugăciune am înălțat.

Iar dacă tu vei veni la Mine

Cu inimă smerită și curată,

Nu te voi lepăda nicicând,

Ci te voi primi ca pe un fiu.”

Și omul plânse înaintea Crucii,

Cu lacrimi calde și smerite,

Căci înțelegea că fără Domnul

Viața rămâne rătăcită.

„Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și dacă am greșit în viață,

Nu mă lăsa în vina mea.

Ridică-mă când cad, Stăpâne,

Și luminează-mi mintea mea;

Dă-mi putere să fac bine

Și să păzesc porunca Ta.

Să nu rănesc pe nimeni-n lume,

Să nu răspund cu răutate,

Ci să păstrez în pieptul meu

Iubirea Ta cea fără moarte.

Și când voi trece prin încercări,

Să nu Te părăsesc, Hristoase,

Ci să privesc spre Sfânta Cruce

Și să merg înainte, Doamne.”

Iar Crucea strălucea în noapte

Ca o lumină peste sat,

Și sufletul simțea în sine

Că Dumnezeu l-a ascultat.

---

PARTEA A V-A — MAICA DOMNULUI ȘI SFINȚII

Într-o grădină plină de pace,

Sub cerul limpede și sfânt,

Un suflet își ridică ochii

Și auzi un cânt.

Era cântarea Maicii Sfinte,

A celei blânde și curate,

Cea care L-a purtat în pântece

Pe Domnul vieții fără moarte.

„O, Maică Sfântă, Preacurată,

Acoperă-ne cu-al tău har,

Și du rugăciunea noastră

La Fiul tău, la Sfântul Altar.

Când suntem slabi, întărește-ne,

Când suntem triști, mângâie-ne,

Când rătăcim pe căi străine,

Spre Fiul tău călăuzește-ne.

Nu ne lăsa în deznădejde,

Ci roagă-te neîncetat

Ca Fiul tău, Mântuitorul,

Să ne păzească de păcat.”

Iar sfinții se adunară

În lumină înaintea Lui,

Cu chipuri pline de iubire,

În slava Împărăției Lui.

Apostolii, cei doisprezece,

Cei care vesteau Cuvântul sfânt,

Îl lăudau pe Mântuitorul

În cer și peste-acest pământ.

Martirii, care pentru Domnul

Și-au dat și viața lor curată,

Cântau cu îngerii în ceruri

Slava Treimii Preasfântă.

„Nu ne-am temut de moarte, Doamne,

Căci Te-am iubit mai mult decât

Tot ce putea să ne ofere

Această lume de pământ.

Am mers cu Tine până la capăt,

Prin foc, prin sabie și chin,

Iar Tu ne-ai dat cununa vieții

Și ne-ai primit în cerul lin.”

Și omul asculta cu teamă,

Dar și cu mare bucurie,

Căci înțelegea că viața sfântă

Este drumul spre veșnicie.

---

PARTEA A VI-A — ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

Va veni o zi în care

Pământul nu va mai fi,

Iar cerurile cele vechi

Vor trece și se vor sfârși.

Și Dumnezeu va face toate

Din nou, în slavă și lumină,

Iar cei ce L-au iubit pe Domnul

Vor intra-n Împărăția divină.

Nu va mai fi acolo moarte,

Nici plâns, nici teamă, nici durere,

Ci numai viață fără sfârșit,

Iubire, pace și putere.

Nu va mai fi nici despărțire,

Nici noapte peste cei curați,

Ci Dumnezeu va fi Lumina

Celora care sunt salvați.

Și sufletele celor drepți

Vor străluci precum lumina,

Iar îngerii vor cânta veșnic

Slava Tatălui, a Fiului și-a Duhului.

Atunci se va sfârși păcatul,

Atunci se va sfârși suspinul,

Și omul va vedea cu ochii

Cât de măreț este Divinul.

„O, Doamne, Tu ne-ai dat viață,

Ne-ai ridicat din întuneric,

Ne-ai luminat cu Sfânta Cruce

Și ne-ai chemat spre veșnicie.

Primește-ne în casa Ta,

În Împărăția cea cerească,

Ca să Te lăudăm în veci

Cu toată oastea îngerească.

Să cântăm împreună, Doamne,

Cu sfinții Tăi și îngerii:

Slavă Ție, Hristoase,

Fiul Tatălui Celui Sfânt!

Slavă Crucii Tale sfinte,

Slavă Învierii de pe pământ!

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Sfântului Duh,

Dumnezeu cel Preaslăvit!

Acum și pururea,

Și în vecii vecilor,

Amin.”

---

EPILOG — LUMINA LUI HRISTOS

Și când se va lăsa tăcerea

Peste acest pământ bătrân,

Când omul nu va mai avea

Nici aur, nici putere-n sân,

Atunci va rămâne doar iubirea

Cu care omul a trăit,

Credința lui în Dumnezeu

Și binele ce l-a săvârșit.

Căci toate trec și toate pier,

Ca norii peste-un câmp pustiu,

Dar Dumnezeu rămâne veșnic,

Același ieri, acum și-n veac.

O, Hristoase, Lumina lumii,

Rămâi cu noi până la sfârșit,

Și când vom trece prin moarte,

Primește-ne în cerul Tău sfințit.

Aprinde candela din suflet,

Să nu se stingă niciodată,

Și fă din inima noastră

O candelă curată.

Iar dacă noaptea ne cuprinde

Și pașii noștri se vor frânge,

Să ne amintim de Sfânta Cruce

Și de Hristos, Cel ce nu plânge.

Căci El a biruit și moartea,

Și iadul nu L-a biruit,

Iar prin Învierea Sa cea sfântă

Pe noi pe toți ne-a mântuit.

De aceea, peste veacuri,

Să răsune glasul sfânt:

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le!”

Iar noi, cu inimile curate,

Să ne plecăm înaintea Lui

Și să rostim cu glas de slavă:

Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată!

Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor.

Amin.



de Cristian Diaconița

CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Acțiunea se desfășoară la începutul secolului al XVI-lea, într-un regat fictiv numit Regatul Olteniei de Nord, cu capitala la Târgu Jiu. Regatul este condus de regele Constantin, un conducător drept, curajos și credincios lui Dumnezeu, și de regina Liliana, cunoscută pentru bunătatea și grija ei față de săraci, bolnavi și orfani. În anul 1509 li se naște fiul, Nicolae, moștenitorul tronului.

Nicolae crește într-o familie care îl învață credința, dreptatea și iubirea față de oameni. Tatăl său îi spune că un rege trebuie să fie gata să-și dea viața pentru popor, iar mama îi citește din Sfânta Scriptură și îl învață smerenia, mila și iertarea. În același timp, dregătorul Vlad pregătește în taină o conspirație pentru a răsturna familia regală.

În fața amenințării Imperiului Otoman și a tulburărilor din Europa, regele Constantin întărește alianțele cu statele vecine și pregătește armata pentru apărarea regatului. În anul 1516 conduce personal oastea în Bătălia Jiului și obține o mare victorie. La întoarcere însă este ucis mișelește într-un atac pus la cale de conspiratori.

Întregul regat cade în doliu. La scurt timp, regina Liliana este otrăvită de oamenii lui Vlad. Înainte de moarte, își binecuvântează fiul și îl îndeamnă să-L iubească pe Dumnezeu, să fie drept, să ierte când este cu putință și să-i apere pe cei nevinovați. Rămas orfan la numai șase ani, Nicolae este scos pe ascuns din cetate de bătrâna slujitoare Maria și de credincioșii soldați Radu și Vladimir.

Ascuns în Munții Parâng, Nicolae își petrece copilăria și adolescența departe de tron. Maria îl învață să citească și să scrie, iar Radu și Vladimir îl pregătesc în arta războiului și în conducerea unui regat. Nicolae citește zilnic din Biblie și își întărește credința. La vârsta de șaptesprezece ani primește sabia tatălui său și jură să-și recâștige regatul nu din dorință de răzbunare, ci pentru a aduce dreptate.

Foștii soldați ai regelui Constantin și numeroși oameni credincioși i se alătură. Cu sprijinul lor pornește spre Târgu Jiu. Mulți dintre apărătorii cetății trec de partea adevăratului moștenitor, iar Vlad este capturat și judecat. Nicolae este încoronat Regele Nicolae I al Regatului Olteniei de Nord. El reduce birurile, reconstruiește cetățile, redeschide școlile și spitalele, îi ajută pe cei nevoiași și conduce cu dreptate, câștigând iubirea poporului.

Urmează cinci ani de pace și prosperitate. Însă succesul regatului trezește invidia dușmanilor. O nouă conspirație izbucnește, iar o lovitură de stat îl obligă pe Nicolae să părăsească tronul. Pentru a evita distrugerea cetății și moartea poporului, el pleacă printr-un pasaj secret împreună cu Radu și Vladimir, promițând că într-o zi se va întoarce.

Cei trei ajung în Marele Cnezat al Moscovei, unde locuiește bunicul lui Nicolae, Ieremia. Bătrânul îl primește cu dragoste și, înainte de moarte, îi lasă o epistolă. În scrisoare îl sfătuiește să plece în îndepărtatul Regat Joseon, unde regele îi fusese un vechi prieten și îl va primi cu bunătate.

După înmormântarea bunicului, Nicolae, Radu și Vladimir pornesc într-o lungă călătorie spre răsărit. După treizeci și una de zile ajung în Joseon. Regele îi primește cu mare cinste, în amintirea prieteniei cu Ieremia, și îl găzduiește în palatul regal.

Nicolae învață limba și obiceiurile locului, fără să renunțe vreodată la credința sa. În fiecare dimineață citește din Sfânta Scriptură și se roagă. Regele Joseonului este impresionat de înțelepciunea, smerenia și caracterul lui Nicolae, iar între cei doi se leagă numeroase discuții despre Dumnezeu, dreptate, conducerea unui popor și iertare. Nicolae arată că adevărata înțelepciune vine de la Dumnezeu și că un conducător trebuie să domnească prin dreptate și iubire, nu prin frică.

În cadrul Marelui Consiliu al Joseonului, Nicolae vorbește cu respect despre credința sa, fără să o impună altora. Miniștrii și cărturarii îi admiră caracterul, iar regele îl numește unul dintre cei mai apropiați sfătuitori ai săi.

Timp de doi ani, Nicolae îl ajută pe regele Joseonului să conducă regatul cu înțelepciune. Mai târziu, la îndemnul regelui, o cunoaște pe nobila Eun-hee, o tânără respectată pentru bunătatea și înțelepciunea ei. Cei doi se căsătoresc, iar Dumnezeu îi binecuvântează cu copii. Nicolae își găsește o nouă familie și un nou cămin, dar nu își uită niciodată patria.

În fiecare zi continuă să se roage pentru Regatul Olteniei de Nord și păstrează vie speranța că într-o zi se va întoarce pentru a-și revedea poporul și pământul natal.

Mesajul central al Cronicilor din Târgu Jiu este că adevărata putere nu se află în coroană, în sabie sau în bogății, ci în credința în Dumnezeu, în dreptate, în iubirea față de oameni, în curajul de a face binele și în speranța care rămâne vie chiar și în cele mai grele încercări. Nicolae este un conducător care pierde tronul și patria, dar nu își pierde niciodată credința, iar aceasta îi călăuzește întreaga viață și îl pregătește pentru încercările care vor urma.[Cristian Diaconița]

Uneori  mă las în voia gândului, lipit de vreo imagine diafană, de propria imagine, care nu este a mea sau este, nu mai știu, datată atemporal, din dorința perversă de a păcăli timpul, nu din alte motive, cum mai cred unii, sau fac o escală în inima Londrei, aflată mai jos decât orice inimă, în căutarea bătrânului Shakespeare, despre care englezii, din clasa de mijloc ( care sunt cei mai mulți! ), n-au auzit încă, să-mi beau ceaiul de la ora cinci  cu două ore mai târziu decât la București, și să mă-ntorc dezamăgit pe plaiurile Mioriței, recunoscute de istoricii antici dinaintea celor ale vikingilor, dați-vă naibii cu civilizația voastră de ev mediu târziu, cu porridge-ul și butter-ul vostru  grețos, cu supele voastre întinse până la Canalul Mânecii, asezonate cu cașcaval, brrr!, cu Cambridge-urile și  cu Oxford-urile vostre, suntem cu cel puțin cin`șpe secole înainte ( în tot ce vreți! ), nu-ți mai spun că mă bucur să te știu acolo, că te speli o dată la trei luni ca regina Elisabeta a-I-a („fie că e nevoie sau nu”!), întodeauna după stăpânul inelelor ( fiindcă întodeauna există un stăpân al inelelor! ), fiilor, fiicelor și soțiilor acestuia, în ordinea asta, apoi a copiilor mai mici, în aceeași apă murdară, devenită proverbială („ nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat”!) și-ți înțeleg supările, frustările...

.Da, între timp s-au schimbat multe lucruri, mă spăl aproape zilnic, fiindcă veni vorba, Elisabeta era o șmecheră, nu aștepta ea trei luni, cum zici sau o citezi de prin vreo carte, nu mai există stăpânii de sclavi de odinioară, e chiar simpatic să stai aici, sunt și oameni deștepți, puțini, dar sunt, nu-i dracu` așa de negru! Lipsesc, e adevărat, munții, căldura umană, piețele colorate, popii, lucruri pe care, oricum, nu le-am agreat niciodată.

O ascult și îmi revin în minte imagini apocaliptice din aeroporturile prin care-am trecut ( Heathrow e de neuitat! ), viesparul amețitor de chipuri, trase la indigo, revărsându-se, amestecându-se, multiplicându-se ca cioburile de sticlă dintr-un caleidoscop, mașinile cu volanul pe drepta, mâncătorii de hot-dogs, buritto, pub-urile unde se bea whisky scoțian sau alte mizerii, căsoaiele din piatră, neschimbate de sute de ani, ploaia sâcâitoare și mirosul dulceag de putreziciune, insectele dezagreabile, întinderile nesfârșite, deprimante și-n mijlocul acestui tablou grotesc îmi apari tu, undeva în West End, la o masă în aer liber, în fața unei cești de cafea. Îmi vine în minte, nu știu cum, poșeta neagră de pe masă, pachetul de țigări Chesterfield, privirile tale pierdute, sfredelind cerul, zâmbetul imprecis și stălucirea neobișnuită a Soarelui.

Bună dimineața, iubito ( dă-mi voie să-ți spun iubito ) de aici de pe plajele cu nisipuri albe ale gândului, de unde-ți trimit toți pescărușii treziți la ora aceasta și sideful năucitor al apelor, ca să-ți decorezi unghiile…

.

Bună dimineața, străinule misterios, azi îmi beau cafeaua Jacobs Kronung, care are gust sălciu, de pește oceanic, de arome și condimente exotice, prezente, de altfel, peste tot, tânjesc după o „alint aroma”adevărată și după o sticlă de Borsec efervescent, după cei dragi, plecați sau lăsați în urmă, după ritualul acela sacru, când ne schimbam între noi inimile și îmblânzeam lupii, după acele devastatoare explozii de sinceritate, unice, mă întristează, în schimb, existența acestor ziduri invizibile, la fel de opace ca și celelalte, strigătul jalnic al cocorului, cântecul de adio a lebedei, aceasta sunt eu, despre tine știu doar că zbori,  că descalți nopțile și tremuri umbrele, că îmi acoperi urmele cu flori de cireș și că te ascunzi într-un fluture.

Azi ne-am intersectat prima oară. M-ai privit drept în ochi. Mi-ai zis una tare, în românește, crezând că sunt vreun „ albinos” libidinos sau vreun indian străveziu. Apoi ai regretat, iar eu am trecut mai departe, năucit. Nu ți-am reținut nici măcar culoarea ochilor, expresia feței, nimic, dar m-am simțit fericit. Nu lipsise mult să-mi iau zborul.

II

Tot azi te-am văzut la braț cu Charlie Chaplin, fără baston, undeva în Londra. Mi-e greu să spun unde, fiindcă Londra e plină de Chaplini. Apoi te-am descoperit pe Facebook și am aflat cum te cheamă. Acum știu că nu mai ești o fantasmă, exiști cu adevărat. Ești măritată, ai doi copii, n-am reușit să aflu nimic despre soț și ce faci în in***cenzure*** asta împuțită. Stiu că nu-ți displac relațiile întâmplătoare, uneori ți-ar place să cunoști și pe altcineva. Din mesajele tale deduc că ai avut asemenea experiențe. Deci pot să sper. Ca femeie, dacă te analizez mai bine, nu reprezinți idealul meu în viață. Semeni cu o Antigonă tragică, ștearsă, încremenită într-un zâmbet ambiguu. Descopăr, în plus, că te definești ca ”o cititoare de oameni” („cititorul” tău însă pare defect din fabricație!”), îți place să fii adulată, să te exhibezi la propriu ( probabil că instențele mele îți provoacă orgasme, fiindcă dai impresia că duci lipsă!). Uneori chiar mă întreb ce mă atrage la tine?

.

Am primit mesajul tău misterios. Dacă ai urmărit să mă dai pe spate, cum presupun, n-ai reușit! N-o fac prea des, însă n-aș zice că-mi displace! Aștept fapte, de vorbe nu duc nici eu lipsă. Recunosc că observațiile tale sunt corecte, nu băgasem de seamă, dar mi-am propus să mă schimb. Poate am să renunț și la zâmbet, ca să-ți iau ultimul motiv de interes, nu știu ce naiba ai găsit la mine! Sunt o femeie comună, ca multe altele, „ștearsă”, cum zici, și minionă, pe deasupra. Nu știu de ce îmi imaginez că tu ești la extrema cealaltă, ceea ce mă sperie un pic, fiindcă nu-mi plac lucrurile mari, înțelegi ce vreau să spun. Sper să fie doar o părere de-a mea, fiindcă altfel aș rupe-o la fugă. Ultima experiență de acest fel mi-a demonstrat că și reciproca este valabilă, în caz că ai avea procese de conștiință în privința asta. Vezi că nu mă eschivez, spune-mi doar de unde să te iau!

Dimineața servești cafeaua pe terasa de la The Castle Bar. O faci în mod regulat de când te-am cunoscut. Restaurantul are și camere de hotel, așa că am închiriat una cu pat dublu și baie, pe-o lună (cine știe!), de unde te privesc în fiecare zi. La șapte fix ești acolo cu nelipsita-ți poșetă neagră, cu același pachet de țigări Kent, în aceeași bluză albă, transparentă, cu trandafiri și în blugi. Uneori adaugi rochia roz, cu nasturi în față, ochelari de soare, bluza neagră sau pardisiul crem. Te însoțește o brunetă grasă, cu fața rotundă, buhăită, cu care vorbești românește. Îmi dau seama după configurația buzelor. Tu ai un limbaj foarte colorat, care nu-ți este specific, o faci gratuit, crezând că nu te înțelege sau nu te aude nimeni. Degeaba privești spre geamuri, n-ai cum să mă zărești, te monitorizez prin camera restaurantului.

.Cycle path, misteriosule, psihopatule, cum vrei, spectacolul e gratis! Dacă nu ai altceva mai bun de făcut, salivează…că n-ai să obții mai mult. Scriam undeva că fiecare are de urcat un munte, drum bun! Eu l-am urcat pe-al meu. Poate uneori am întos capul, nu neg, dar acum nu pot privi decât înainte, cum vezi. N-ai nicio șansă să mă abați din mers, nu mai am optsprezece ani, călugărița din mine nu se mai sperie de nimic, nici chiar dacă ai fi vreun maestru în arta fu… , pardon, seducției, tot rece-ar rămâne în credința ei, care, oricum, e mai sigură! Nu-ți mai zic că nu-i tocmai o.k să-mi încalci intimitatea și să-ți faci un titlu de glorie din aceasta. Nașpa glorie, vreau să zic, fiindcă nu-i nimic glorios în a urmări o femeie pe care nici n-o cunoști! E, mai degrabă, o sclinteală! Primul gând a fost să anunț Metropolitan guard, dar am renunțat ca să nu mă fac de râs.

Las-o mai moale cu insinuările! Cred că subconștientul te dă de gol! Pari să-mi sugerezi exact contrariul, bați șeaua ca să priceapă iapa, am înțeles. Acum îți știu și numărul de telefon. Ai fost un pic neglijentă. Sau ai vrut tu să-l aflu! Nu știu cum l-ai făcut să apară în dreapta ecranului, sus! Si eu cred că am luat-o razna! N-am niciun interes în ceea ce te privește, poate doar puțină curiozitate. Îți citesc consemnările de pe pagina ta și mă crucesc. Te prostești cu invariabilele  „bine v-am găsit, dragilor”, „o seară frumoasă”, „bună dimineața”, le mai servești câte vreo maximă, poezie, fotografie, știre, etc., dovadă că nu prea ai ce face, că modelezi lumea după ce faci sau nu faci, cum mărturisești într-o postare destul de lungă, ca să nu țipi! M-a amuzat teribil butada cu nebunul calul și tura („ sunt nebună după tine. Te-aș sări o tură!”). Într-o altă imagine, foarte reușită, apari șezând gânditoare pe-o bârnă, ca și când ai fi urmărit să-mi atragi atenția.

Undeva scriam că prezentul mă trăiește pe mine, nu invers. Tu ești dovada vie! Încerci să-mi controlezi viața de la distanță și cred că și reușești. Eu mă aflu în situația femeii visătoare, descrisă de o prietenă. Astăzi îmi propun să fiu indiferentă și-mi zic:  „… du-te repede si fă-ți treburile că pleacă viata…”, și asta fac. Într-o anumită ordine. Numai că mă împiedic de tine, deși n-ar trebui, cine ești tu și cu ce drept dai buzna în viața mea? Te-ntreb retoric, desigur, fiindcă nici tu nu știi. Iar lucru acesta mă sperie. Simt răsuflarea destinului în spate, jocurile lui perfide, neverosimile, cu final neașteptat. Trebui, așadar, să admit că faci parte din ecuația aceasta, cu atâtea necunoscute, și să încerc cumva s-o rezolv!

.

De acolo, de la etajul cinci, o văd cum se apropie, cum se așează la aceeași masă și comandă cafeaua. Departe, la o stradă distanță, sesizez ceva neobișnuit. Un camion gonește cu peste o sută de kilometri la oră, intră în mulțime și-și continuă cursa nebună, îndreptându-se glonț spre The Castle Bar. „Fugi! abia am timp să scriu un SMS. Spre nord!”. Se uită la mesaj și-o rupe din loc în direcția indicată. Un minut mai târziu, camionul spulberă terasa, inclusiv masa la care Maria (obsesia vieții mele!), și se oprește cu un zgomot infernal în zid.

Bipul care mă anunță că am primit un SMS nu mă surprinde. Apăs O.K. și citesc: Acum îți datorez și viața. Am văzut la știri! Mă învelesc de frig într-o speranță! nu-mi vine altceva în minte decât versul acesta din Nichita…

Florito…fa o salata de ceapa ca nu mai pot de foame, striga Tica, in timp ce urca din curte spre potrita din deal.

Salata de ceapa era un fel de tocatura marunta din frunzele de ceapa ciugulite rar din strat, cu ceva ulei si otet  si cu putina sare, o mincare de salvare ca in ziua aia in care ai lor erau de rind la stina si plecasera de dimineata la muls.

Tica era cu un an in fata mea, in toamna trebuia s-inceapa scoala, iar Florita, cu citiva ani mai mare avea in grija toate, in timp ce noi celalti, adunati de pe drum, fetele lui Gurau si cu  mine si inca vreo doi de pe-acolo asteptam sa vedem cum s-alege vremea, ca dupa norii josi si intunecati , nu parea c-o sa mai fie mult pina la ploaie.

Si-atunci a venit, de fapt, n-a venit si nici n-a cazut….pur si simplu era acolo, ca ridicat din nimic, un fel de stilp de lumina, nici drept si nici neaparat strimb,gros cit un stilp de telefon, dar cumva infasat in nistre straturi, mai albastre si albe pe margini si mai aurii in miez si-a stat ridicat destul cit sa ne arda ochii si sa ne-ntunece privirea dupa ce s-a stins si-n locul luminii orbitoare a coborit ceva mai mult de-un sunet , daca i-ai zice tunet ar fi ca si cum i-ai zice soapta, dar ai putea spune mai bine c-ar fi ca un fel de berbec, cum a fost ala care m-a prins pe punte, vara trecuta si m-a izbit in urzicile din ripa cu buza sparta,  atita doar ca berbecul asta care s-a coborit din cer dupa ce s-a stins lumina era de zece ori mai mare si ne-a aruncat pe toti, ca pe niste popice schioape , in praful curtii, de unde n-am ridicat pe rind, cu urechile tuiuind si cu privirile intunecate, incercind sa-ntelegem ce ni s-a-ntimplat.

In gura portitei din deal, ca rastignit, jumatate in curte, jumatate in gradina, tica privea spre cer cu ochii larg deschisi spre norii care incepusera deja sa clocoteasca, mai degraba mirat, parca mai mult dezamagit ca salata lui de ceapa dorita nu va mai fi, in timp ce din camasa in carouri, de pe umarul sting, de marimea unui ban de 10 o arsura neagra inca mai ridica un fir de fum albastrui.

Tica…Tica…abia mai putea sa spuna  Florita cit timp ea si una dintre fetele lui Gurau, cea mai mare , l-au apucat de miini si de picioare si l-au dus pe patul din chiler, in vreme ce, abia dezmeticit, trasnit dar viu, am iesit in drum si-am luat-o la goana spre casa, cale de vreo suta de pasi, printre picaturile grele care de-acum deveneau tot mai dese si care suierau inainte de-a se izbi  intr-un fel de cuibar intunecat in praful galben al drumului, pina la poarta, unde m-am ciocnit de bunica, care arata ca auzise ceva si era deja ingrijorata.

L-a transit pe Tica, i-am strigat…o, doamne…mergi in casa si asteapa ca vin acusi…in timp ce aproape ca fugea pe drum, mai grabita decit am vazut-o vreodata…spre vaietele si plinsetele care s-auzeu tot mai tare.

Noaptea aia si urmatoarele n-au fost deloc usoare ,chiar daca-n prima bunica m-a descintat si mi-a tot pus comprese pe frunte, durerea de cap si zumzetul neinceta n-au slabit deloc, tinindu-ma treaz aproape intreaga noapte sub ploaia care de-acum se dezlantuise cu totul .

Ziua inmormintarii s-alesese calda si uscata, imbracati cu hainele bune ne-am pornit spre casa lor, unde s-adunasera deja oamenii si unde se auzea deja popa cintind si-am intrat ,impreuna cu bunica, in camera de la drum unde era sicriul, un sicriu putin mai mare ca o valiza de posta si-n care de-o parte si de alta erau rinduiti o gramada de stinjenei albastri culesi din gradina care aproape-i acopereau fata surprinzator de intunecata, iar peste toate un miros greu de parfum ieftin de frizerie ,poate-o fi avut el rostul lui dar care pe mine m-a scos repede afara si-n secundele alea, fara sa-mi dau seama se sadea ce incepuse c-o repusie si a rodit intr-o fobie ramasa si peste zeci de ani la fel de vie si dintre toate florile lumii stinjeneii sint ultimele flori pe care le-as vrea in preajma, ultimele flori pe care le-as cumpara , ultimele pe care le-as ingriji cum e si repulsia organica de parfum fiind dincolo de puterile mele de-a ma da cu orice fel de parfum si cu greutate pot suporta parfumul puternic al altcuiva.

Dar n-a mai durat mult pina cind alaiul s-a pornit, cu popa in frunte si cu noi,ceilalti, in urma carutei care ducea sicriul.

La primul popas, bunica lui, o femeie maruntica si  asa vesela mai inainte si care mereu ne vorbea blind si frumos si care acum ,sub un batic negru si greu privea cu ochii secatuiti, dar tot la fel de blajini si albastri, ca-n tot neamul lor, imi indesa anume mie si numai mie, spre surprinderea mea, in palma, citiva bani mari, inainte de-a arunca altii mai mici, spre ceata de copii care urmarea alaiul si care se repezeau dupa ei ca niste gaini la graunte, in praful drumului.

Asta s-a repetat de citeva ori, la fiecare raspintie, la fiecare podet, pe drumul,totusi lung, pina la dealul abrupt pe care se afla biserica si alaturi, cimitirul, fara sa-mi pot lua gindul de la buzunarul tot mai greu, in care adunasem, in gindul meu, fara vreun merit, asa avere si nimic din ce-a urmat pina ne-am intors acasa nu a putut acoperi grija si mirarea pentru ea.

Cind ai multi bani, ii pui intr-o batista si peste ei pui, daca ai, cum eu aveam si un ban de hirtie, o hirtie galbena, putin botita, de cinci lei, pe care-I capatasem cu vreo saptamina-n urma de la unul dintre cei cu care bunicul, duminica , bea cite-un pahar de vin, si care se aratase neincrezator ca eu, ca un fel de atractie de bilci,as putea citi din ziar, cum am si facut, spre mirarea celorlalti cheflii, cind am citit toate titlurile de pe prima pagina a ziarului fara sa ma opintesc si fara sa gresesc vreo litera, intr-o batista cu colturile inodate crucis in doua noduri strinse.

Cind ai multi bani, noaptea, te gindesti ce sa faci cu ei si ma vedeam, uneori, in pravalia din sat, privind la toate lucrurile care erau rinduite acolo,la biscuitii mari, patrati, la caramelele cu cacao, impachetate in hirtie, la zaharul pe sfoara, ca sa nu mai spun de siropul masurat cu un fel de degetar si biciuit apoi, in pahar, cu un jet de sifon si parca nu-mi mai trebuia nimic, stiind in secret ca puteam avea totul, doar ce sa ma hotarasc si s-aleg, greu descumpanit sub povara alegerii, fiind obisnuit sa capat ce alegeau altii si multumit daca dupa ce ceream doi biscuit primeam unul.

Cind ai multi bani, pe linga bogatie vine si grija lor, luind din vremea de somn,croind planuri si strategii ducind batista intr-o zi dupa alta de sub perna sub pat, de sub pat in sertarul mesei, din sertar in camara din camara, dupa soba, atita timp pierdut si grija tocmai acum cind aveam atit de multe de facut privind la vara care chema.

Pina-ntr-o dimineata cind, hotarit, m-am dus in camera buna, care mirosea mereu a miere si a ceara unde era un dulap mare,negru pe care stateau insirate ca niste felinare galbene, gutui la copt si-n care erau atirnate toate hainele groase de iarna cautind una care-mi parea mie c-ar fi avut buzunarele cele mai mari si mai adinci unde-am abandonat batista aia plina nu doar de bani ci si de griji si care ma golise aproape de tot de dorinti, am inchis apasat usa grea care n-a mai scirtiit deloc, ca atunci cind am deschis-o si-am iesit,mult mai usurat de-acum, in drum ,la joaca.

Instalat la bordul unui Mercedes E-Classe, ultimul model, Graţian Potlogea se întorcea ostenit la biroul său de pe Aleea Armoniei după o zi infernală de confruntări cu debitorii, vreo zece-cincisprezece “baştani” gălăgioşi şi agresivi. Câţiva dintre ei îşi băgaseră femeile şi progeniturile “la înaintare”, făcând necesară intervenţia brutală a jandarmilor, preluată imediat de agenţiile de ştiri in lipsa altor evenimente. Se văzu şi el pe ecranul televizorului din bordul maşinii bruscând o femeie care încerca să-l apuce de boaşe sub privirile extaziate ale ziariştilor şi ale cameramanilor de la principalele televiziuni sau cotidiane naţionale. Chiar in clipa aceea auzi telefonul sunând şi recunoscu vocea logodnicei sale, Sonia, care avea nişte inflexiuni ciudate.

     - Te uiţi la televizor ?

     - Atât cât poţi să te uiţi conducând o maşină ! Dar de ce mă întrebi?

     - Din curiozitate, zise ea, fiindcă aş vrea să aflu dacă eşti mândru de ceea ce vezi ?

     - Tu ce crezi ?

     - Bănuiesc că eşti extrem de încântat să apari la ştiri agresând o femeie ! Vor urma şi altele presupun !!!

     - Nu-i exclus deloc într-o asemenea junglă !

     - Înseamnă că decizia mea de a te părăsi a fost înţeleaptă ! adăugă femeia şi închise.

     Graţian Potlogea abia reuşi să redreseze maşina înainte de a intra sub roţile unui TIR. Blestemă în gând şi formă numărul logodnicei sale, la care răspunse, surprinzător, căsuţa vocală : « Abonatul nu este momentan disponibil ! Lăsaţi un mesaj sau mai încercaţi peste câteva minute ! ». Închise, dar în clipa următoare telefonul sună din nou. De data asta era Loredana, secretara sa.

     -  Îmi pare rău că vă deranjez, domnule Potlogea ! Am aici un domn care nu recunoaşte cheltuielile menţionate în somaţie ! Susţine că nu pleacă pănă nu vorbeşte cu dvs. !

     - Ajung imediat.

   Parcă maşina la locul obişnuit, apoi intră în birou, folosind intrarea de serviciu, unde îl aştepta un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab, cu faţa palidă şi părul răvăşit.

     - Sunt Teodosie Topoloveanu, se prezentă el rece, fără să se ridice de pe scaun, şi ţin să vă averizez că mă aflau la capătul răbdării ! Debitul meu s-a dublat peste noapte și nu înțeleg nici de-al dracului de ce !

     Potlogea simţi cum îl cuprinde furia, însă se abţinu şi-i întinse dosarul peste masă.

     - Aveţi aici  toată documentaţia ...

    - Nu mă luaţi cu hârţoagele astea blestemate, se burzului bărbatul aruncând dosarul cât colo, fiindcă s-ar putea să-mi pierd şi ultima picătură de răbdare ! Mie să-mi spuneţi cine se află în spatele acestei conjuraţii ?

     - Domnule Topoloveanu, ripostă Potlogea tot mai iritat, eu sunt executor judecătoresc, nu clarvăzător ! Aveţi dreptul să contestaţi cheltuielile în instanţă,  la parchet sau oriunde doriţi dvs., dar eu, în numele Legii, cu l mare, am obligaţia să vă execut, chiar şi fără acordul dvs., dacă până mâine la amiază nu vă achitaţi debitul !

     Bărbatul, ridicat între timp în picioare, rămase câteva clipe perplex, după care deschise încet diplomatul şi scoase de acolo un cuţit înspăimântător.

     - Dacă Legea, cu l mare, îţi dă voie ţie să mă execuţi, concluzionă el apucându-l pe Potlogea de păr şi înfingându-i de mai multe ori cuţitul în burtă, atunci, probabil, îmi dă voie şi mie !!!

10. Confesiuni

— Vă sunt recunoscător. Bănuiesc că ați intervenit pentru mine, spuse Gabriel.

— Așa este, dar m-a convins Iulia, asistenta. V-a lăsat o scrisoare, spuse ea întinzându-i plicul, apoi adăugă.

— O sacrificați pe asistentă pentru orgoliul dumneavoastră de medic. Am sentimentul că Iulia vă iubește și nu o să înțeleg de ce a hotărât să plece.

— Sunt lucruri care s-au întâmplat atât de repede încât nici eu nu le înțeleg. Dar accept voia sorții.

— Nu vă simțiți manipulat? Sau poate nu am înțeles eu și dumneavoastră sunteți cel care manipulează?

— Ce înseamnă manipularea în fața destinului?

— Nu știu ca destinul să sufere iubind și nici să scrie scrisori de rămas bun. I-am spus că ar fi mai bine să v-o înmâneze personal. A refuzat și în ochii ei am văzut durere.

— Dar speranță? Nu ați văzut și speranță?

— Când se naște durerea, speranța moare.

— Nicio speranță nu moare. Rămâne ca o fantomă în preajma minții. Nu vreau să fiu indiscret, dar cred că și în sufletul dumneavoastră mai este loc pentru speranță. Lăsați-o să intre!

Doamna se întoarse spre poza fiicei sale și rămase îngândurată. Simțea o nevoie arzătoare ca vorbele ei să evadeze din închisoarea în care își condamnase sufletul să trăiască. Primul pas era făcut. Poza pe care o purta peste tot nu mai era ferită de ochii lumii. Acum o privea și se întreba dacă nu cumva, acolo, într-un colț de lume, exista un om care îi retrăiește gândurile. Și atunci tresărirea inimii ar trebui să-i inunde întregul corp cu acel sentiment care te poate face să zbori. Nu este oare mai importantă dorința decât putința? Cât de autentică poate fi fericirea dată de trăirile bazate doar pe speranțe? O fericire pe care mereu a refuzat-o, considerând-o ca pe o abandonare într-o beție fără leac. S-a oferit singură ca pradă a unei vieți lipsite de trăiri personale, căci pentru ea viața în afara spitalului genera un veșnic reproș. Acum, în fața acestui tânăr dispus să-și îngroape zilele alături de o nebună, un întreg raționament, bazat doar pe fundația realului care ne pătrunde viața în mod aleatoriu dar determinant, sta să se clatine. Acum simțea că abandonarea în profesie nu putea umple pe deplin casa vieții, că visele ne sunt date spre a fi parte a destinului și fericirea izvorăște și prin propria voință a gândului. Doar că pentru a trăi în speranță ai nevoie de curaj, iar curajul vine de la oameni atunci când ești căzut la pământ și nu te poți ridica singur. La urma urmei povestea ei nu era decât o poveste care putea fi a oricărei femei. Copilul ei nu a murit, era sigură de acest lucru. Ar putea să se întoarcă acasă fără a mai pierde vremea printre copacii impersonali din pădure cu gândul că ea este acolo, în apartament, așteptând-o cu înfrigurare.

— Sigur, mă scuzați, domnule, dar mă grăbesc. Mă așteaptă fiica mea. Ea lucrează după masă și trebuie să am grijă de nepoata mea.

— Nu. Nu este la școală. Are doar trei ani și este o scumpă.

— Fiica mea? Da. Oarecum. Tot în sistemul sanitar. Este medic pediatru. A iubit dintotdeauna copiii. Poate pentru că nu a avut frați sau surori.

— Sigur că ar fi fost bine. Dar vedeți dumnea-voastră, am rămas singură când ea avea câțiva anișori și nu am mai avut timp să-mi refac viața.

— Soțul meu? Nu mai știu nimic de el. A trebuit să fugă din țară.

— De ce? Este o poveste lungă. Da, ne-am iubit și nu regret că m-am căsătorit cu el. Dacă nu ne iubeam, o mai aveam acum pe fiica mea? Cum aș putea să regret? Am fost mereu fericită, chiar și atunci când mă consideram abandonată de lume. De fapt nu aveam nevoie de nimeni. Ea era de ajuns pentru mine.

— Fiica mea? Dacă îi era bine numai cu mine? Chiar nu știu. Mă puneți pe gânduri. Mă iubea atât de mult încât nu cred că era nefericită că nu avea și un tată.

— Spuneți că am sufocat-o cu dragostea mea? Of, am ajuns. Mulțumesc mult. Uitați, ea este fiica mea. Are fetița de mână. M-a văzut. Mi-a făcut semn. Mulțumesc încă o dată.

Coborî din mașină. Cele două se îmbrățișară, apoi luă nepoata în brațe și făcu o piruetă admirând pletele lungi ale fetiței care descriseseră un cerc prin care razele plăpânde ale soarelui se strecurau spre ochii scânteietori. Avea ochii albaștri moșteniți din partea maternă, care contrastau cu tenul castaniu moștenit de la mama sa care, la rândul ei, îl avea ca genă de la fostul ei soț.

— I-am dat deja să mănânce. Dacă nu ești prea obosită mai puteți sta puțin prin parc. Apoi poți să o culci. Și neapărat să te culci și tu mamă!

— Bine, o să vedem. Sigur ne vom mai juca pe aici. Ce înseamnă oboseala în fața a doi ochi atât de jucăuși?

— Dar ești în picioare de la cinci de dimineață și știu că spitalul nu este un loc de promenadă.

Doamna zâmbi fiicei sale și o mai îmbrățișă o dată.

— Hai nu-ți face griji. Mergi la cabinet, iar noi o să ne adormim una pe cealaltă.

Doamna deschise larg ochii după care clipi de câteva ori. Părea venită din altă lume în mijlocul acestei încăperi pe care aproape că nu o mai recunoștea.

— Vă simțiți bine? întrebă Iulia privind-o cu oarecare teamă.

— O, da. Sunt bine. Pentru o clipă... Nu știu. Credeam. Sunt bine. Dar unde este doctorul?

— Doctorul? Nu era nimeni când am intrat în cameră.

— Ai intrat acum? Nu am auzit ușa.

— Nu. Sunt de câteva minute aici, dar erați atât de preocupată de ceva încât nu am îndrăznit să vă vorbesc.

— Ia loc, spuse Doamna așezându-se și ea pe un scaun aflat în fața biroului.

Iulia se așeză nedezlipindu-și privirea de la poza aflată pe noptieră. Ochii albaștri ai copilei păreau rupți din ochii Doamnei. Doamna se îndreptă din spate vrând parcă să simtă siguranța pe care ți-o oferă spătarul scaunului înainte de a se lansa în necunoscutul unei mărturisiri de mult așteptate, dar mereu amânate.

— Este fiica mea. Nu am mai văzut-o de 20 de ani. Tatăl ei, soțul meu, nu este român. Studia medicina în România. Ne-am îndrăgostit și ne-am căsătorit, dar atunci căsătoria cu un străin nu era bine văzută. După un timp a dispărut. Mi s-a spus că de fapt era spion și a fugit din țară. Mi-au mai spus atunci să-mi păzesc bine fiica pentru că s-ar putea să-mi fie răpită. Chiar asta s-a întâmplat acum 20 de ani în pădurea de pe valea Lotrioarei. De atunci nu mai știu nimic despre ea. Am rămas cu această poză și cu pălăria clovnului găsită în pădure.

O mărturisire simplă, directă, la care Iulia nu se așteptase. Venise să-și ia rămas bun de la această ființă pe care o îndrăgise atât de mult în acest răstimp, iar acum avea impresia că prin plecarea ei va transforma această despărțire dificilă într-un act de lașitate. Doar câteva cuvinte și simțea că Doamna devenise brusc din persoana echilibrată, ușor distantă dar mereu atentă cu cei din jur, o ființă destabilizată moral gata să se prăbușească sub apăsarea propriilor secrete pe care nimeni nu le-ar fi bănuit. Iar ea, în loc să-i ofere sprijinul de care avea acum și aici nevoie, se pregătea să-i dea o ultimă lovitură părăsind-o. Dar, Doamna aflase de intențiile ei și atunci nu reacționase decât printr-un gest normal de nemulțumire. Nicidecum nu-și expusese atât de brutal și de neașteptat rănile propriei existențe. Oare ce se întâmplase în acest răstimp? Să aibă legătură cu tiza ei și cu doctorul? Șirul de gânduri pe care Iulia încerca să le pună cap la cap înainte de a îndrăzni să scoată acele vorbe de bun rămas pe care și le pregătise fu întrerupt de o altă inițiativă a Doamnei, la fel de neașteptată.

— Dar tu, Iulia? Viața ta ce ascunde?

Doamna era cunoscută pentru discreția totală vizavi de personal și această întrebare directă avu darul de a-i clătina și mai mult avântul finalizării acelui gest simplu de rămas bun pentru care venise. Simțea că legătura ei cu Doamna este mult mai profundă decât credea, vorbele ei fiind lanțuri care îi cuprindeau mintea într-un laț din care nu putea scăpa decât mărturisind. Acum lucrurile păreau a avea sens pentru Iulia. Doamna își eliberase sufletul de povara vieții forțând-o și pe ea să facă același lucru.

Chiar dacă Doamna dăduse dovadă de atâtea ori că este apropiată și înțelegătoare față de personalul medical, nicio asistentă nu se considera ca făcând parte din anturajul intim al asistentei șefe. Iulia nu accepta că intimitatea dintre persoane este factorul care facilitează o confesiune, ci mai degrabă lipsa unei cunoașteri a interlocutorului îți poate da curajul de a mărturisi propriile apăsări. Problema care se punea în fața ei era legată de ceea ce va face Doamna cu mărturisirile ei. Povestea asistentei șefe, pierderea legăturii cu propria fiică, părea a fi devenit dintr-odată un lucru comun destinat cunoașterii oricărei persoane care va trece de acum înainte pragul acestui birou. În schimb, povestea ei era mult prea personală pentru a o lăsa ca subiect de discuție în întreg spitalul. Și totuși ceva o îndemna să se lepede de greutatea care îi apăsa conștiința de mai bine de cinci ani. Atunci când o trăire devine o închisoare nu poți decât să visezi că vei evada într-o bună zi mărturisind-o. Și confesiunea în fața Doamnei putea să însemne o astfel de evadare, iar momentul era propice pentru a o încerca. La urma urmei, povestea ei era bazată mai degrabă pe bănuieli decât pe certitudini. Și, în fapt, asta era ceea ce o apăsa cel mai mult. Incertitudinea acelei întâmplări în totalitatea ei. Ce nu ar fi dat să poată spune fără teama de a greși: „Sunt vinovată! Sunt vinovată! Eu i-am chemat pe acei oameni! Le-am făcut semn!”.

Buzele Iuliei începură ușor să se desprindă lăsând mici sunete să întrerupă liniștea apăsătoare care domnea de câteva minute bune în birou. Doamna nu părea să urmărească cum fața asistentei începuse să devină expresivă făcându-se ecoul gândurilor lăuntrice ce încercau să înlăture îndoiala care bloca calea dezvăluirilor.

— Sunt vinovată! Sunt vinovată!

Vorbele Iuliei o îndemnară pe asistenta șefă să-i cuprindă cu blândețe mâinile și o sili să se așeze. Continuă să-i țină strâns mâinile, încercând să nu o privească în ochi.

Iulia avea privirea ațintită undeva în afara biroului și ochii ei clipeau ori de câte ori o picătură de apă se desprindea din streașină. Curgerea apei părea un izvor de timp, un timp care exista dincolo de zidurile spitalului și care se derula fără grabă, exact așa cum Iulia îl retrăise de atâtea ori. Acea seară, din urmă cu cinci ani, reapărea din nou, clipă de clipă, de această dată ca o adevărată confesiune.

Epuizată, aruncă hainele de pe ea și se lăsă gâdilată de apa călduță încălzită de soare într-un bazin montat pe acoperișul plat. Ochii sfredelitori cercetau în oglindă cele mai ascunse intimități ascuțindu-i dorințele. Mintea părea pierdută într-o altă lume din care trupul ei nu făcea parte. Încă o dată. Măcar o dată și mă voi opri. Mâinile căutară cu înfrigurare plăcerea carnală. Pe teren, seniorii râdeau în timp ce-și etalau corpurile bronzate. Privirile ei străpunseră geamul într-o căutare înfrigurată și necontrolată. Putea fi oricine. Orice bărbat. Un zgomot ușor o făcu să tresară. Inima începu să-i bată nebunește când văzu că unul dintre bărbați părăsise terenul. Așteptă încordată binecunoscutul scârțâit al ușii cabanei de lemn. Acum va fi cu adevărat a unui bărbat. Pe iubitul ei îl lăsase de atâtea ori să o atingă dar nu-i cedase. Dorea cu tot trupul să fie iubită de un bărbat dar faptul că se cunoșteau atât de bine o făcea să aibă rețineri. Ar fi dorit să treacă prin acest moment de viață de parcă ar fi fost vorba despre o altă persoană, o persoană al cărui trup să-l părăsească atunci când va deveni femeie. În plus el se lăuda cu aventurile pe care le avusese și într-un moment de teribilism a mințit că și ea a făcut dragoste cu antrenorul. Este adevărat că acesta insistase de câteva ori, dar nu-l acceptase din aceleași motive. Se cunoșteau de prea multă vreme. Căldura îi copleși întregul corp și simți cum obrajii îi luau foc în timp ce sângele continua să zvâcnească sub tâmple. Se apropie din nou de geam. Mai apucă să vadă că pe teren erau abandonate rachetele iar bărbații se precipitau spre cabana antrenorului.

— Hei! Veniți! Avem o târfă de mulțumit!

Două brațe o traseră și căzu întinsă pe cimentul încălzit de apă. O liniște teribilă îi cuprinse mintea. Când deschise ochii, din duș curgea ritmic câte un strop de apă. Privirea urmărea picăturile iar auzul amplifica la nesfârșit zgomotul produs de spargerea lor pe cimentul ce se răcise. O undă rece îi imobiliză întregul corp. Nu era capabilă să iasă din starea de amorțeală, singurul contact cu exteriorul era acea curgere sacadată și explozia sunetului care îi învăluia mintea în necunoaștere. Doar că, la un moment dat, o picătură căzută prinse culoarea roșie și atunci corpul ei se dezmetici. Adevăratele zgomote îi inundară ființa făcând-o să-și ascundă chipul între mâini, ghemuindu-se într-un colț al cabinei de duș. Un tremur puternic puse stăpânire pe toată ființa ei în timp ce din fața ușii închise pătrunseră, printre gemetele unei fete, primele vorbe pe care putea să le perceapă cu adevărat.

— Nu pot să cred! A fost virgină!

— Ăsta da noroc pe mine! Dar mai vreau o dată.

— Bine. Te lăsăm. Doar tu ne-ai deschis calea.

— Hai că a început să-i placă fetei. Uite ce față are.

• Râde!

— Da, râde! Râde ca o nebună!

— Haideți mai repede că ne prinde noaptea.

— Părinte este rândul tău. Înseamn-o pe vecie.

Gemetele continuară încă câteva minute, apoi se lăsă liniștea. O liniște parcă anume calculată pentru a scoate în evidență și mai mult ultima scenă a spectacolului. Un spectacol pe care Iulia îl trăia ca și când trupul ei era dincolo de ușă. Ultima scenă pe care bărbații o inventaseră pentru a-și spori plăcerea. Și plăcere mai mare nu poți să ai decât să însemni locul pe care l-ai pângărit. Un strigăt scurt se revărsă din trupul tinerei în timp ce râsetele celor patru se estompară în întunericul nopții nepăsătoare. Iulia se furișă afară din cabină, fără a avea curajul să privească în lumina slabă a becului trupul leșinat întins pe patul plin de sânge. În timp ce se îmbrăca grăbită simți mirosul de carne arsă. Deschise ușa și fugi prin parc fără să privească înapoi. După câteva sute de metri, corpul începu să nu o mai asculte, picioarele îi tremurau și deodată se întinse pe pământul umezit de o ploaie măruntă pe care nici nu o simțise până atunci. Rămase nemișcată. În plin întuneric imaginea fetei întinse pe pat îi juca în fața ochilor, iar mirosul de carne arsă nu se lăsa alungat de prospețimea aerului biciuit de ploaie. Se ridică și cu pași din ce în ce mai repezi luă drumul înapoi. Sfârși prin a fugi călăuzind parcă toată furia în mișcarea picioarelor. Ajunse la cabană. Lumina era aprinsă, dar în cabană nu mai era nimeni.

— Poate totul nu a fost decât un vis. Am fost amețită de aburi. Știu că am leșinat. Asta este. De fapt nu s-a întâmplat nimic.

Patul era curat. Nici urmă de sânge. Se apropie de colțul în care își pusese geanta cu rachetele și se pregăti să plece cu sufletul ușurat de o povară. Un mic zgomot îi atrase atenția. De pe geantă căzuse o brichetă. Alături, o cruce de metal din cele pe care preoții le poartă la gât. Simți căldura metalului și dintr-o dată mirosul de carne arsă îi inundă din nou ființa. În fața ochilor apăru din nou imaginea acelei fete cu fața schimonosită într-un zâmbet ce îți dă fiori. Lăsă rachetele jos, aprinse bricheta și încălzi crucea, apoi închise ochii. Un strigăt scurt și mirosul de carne arsă inundă din nou încăperea.

— În noaptea aceea nu am dormit la cămin. M-am dăruit iubitului meu, iar a doua zi am plecat din oraș fără să spun nimănui nimic.

— O cunoșteai pe fată?

Câteva clipe de tăcere în care Iulia părea să caute  mai degrabă o scăpare decât răspunsul pe care nu era pregătită să-l dea.

— Poate o mai văzusem. Nu știu.

— De aici bandajul pe care îl porți la mână.

— Am vrut să mă pedepsesc. Să simt măcar o parte din durerea ei.

— De ce te simți vinovată? A fost alegerea ei să intre în cabină.

— Știu. Dar dacă a făcut-o doar pentru a mă apăra pe mine? Nu pot să uit când am fost trasă în cabina de duș.

O întrebare se născu pe buzele Doamnei dar ceva o făcu să se răzgândească în ultimul moment. Știa că Iulia petrecea multă vreme cu pacienta din salonul-debara dar intui posibilitatea ca ea să nu-i fi văzut semnul. Poate doar ea știa de această coincidență. Și dacă nu este o coincidență? Dacă nebuna din salonul-debara este tocmai ființa care se sacrificase în urmă cu cinci ani pentru Iulia?

— Vei pleca? reluă Doamna după o scurtă pauză.

— Da. Într-un fel, da! răspunse aceasta hotărât.

— Cum adică, într-un fel?

— Eu plec, dar rămâne Iulia, pacienta din salonul-debara. Nu spune toată lumea că parcă am fi surori?

— Ce știi despre pacientă? Știi că o putem ajuta doar dacă îi cunoaștem trecutul.

— Nu știu mare lucru. Viața ei este în acel caiet.

— Și Gabriel?

— În mintea lui Gabriel sunt o jucărie care nu este stricată. Iar el vrea o jucărie defectă pe care să o repare.

Mai zilele trecute, cu strângere de inimă, ne-am apucat să umplem albumele foto, cu fotografii vechi, unele chiar în sepia, alb-negru, îngălbenite, sau măcinate de mucegaiul timpului. Fotografiile zăceau în întuneric, uitate într-o cutie veche de pantofi, fără scop, neputincioase...

Am început să le sortăm pe categorii, perioade, ani, dar trebușoara asta s-a dovedit a fi anevoioasă, de durată, fiindcă ne poticneam mereu în...

... umbre din trecut. Clipe, care au oprit timpul pe loc, menite să stârnească aducere-aminte. Oglinzi în care îți poți citi chipul fără ridurile și firele de păr alb de astăzi. Oameni și locuri care au existat cândva și care, astăzi, poate că mai ființează doar ca urme zgâriate chimic pe cartonul fotografiilor. 

Priviri. Gesturi. Sentimente. Emoții. Sărbătorirea vieții sau chiar uși deschise către alte lumini. Semne de carte așezate între foile cărților peste care se așterne fără îndoială praful timpului, dar în același timp izvor al amintirilor plăcute sau dulci-amărui.

Căci asta-i menirea lor, să marcheze cuviincios toate momentele importante din viața unui om, din trecerea lui prin viață, toate etapele importante care merită să fie amintite: botezuri, premii cu coroniță, aniversări, majorate, căsătorii, vacanțe... 

Vezi tu, în timp, aduni câteva sute, poate chiar câteva mii de astfel de clipe înghețate în timp, ca mai apoi să le uiți în vreun sertar, sau în vreo cutie veche de pantofi, iar într-o bună zi, să le redescoperi și să te oprești o clipă și să-ți amintești... că ai fost tânăr, sănătos, fericit, puternic, stăpân pe viața ta! Că... ai FOST! 

EȘTI și acum, dar mai în vârstă, mai trecut prin viață, mai înțelept, - doar ai în față dovezi din plin - și te surprinzi că zâmbești, așa, un pic superior, eu-lui tău mai tânăr din poze, amintindu-ți cum erai și cum gândeai atunci, ce așteptări aveai de la viață și cum, ce și unde ai ajuns, cât de departe, da, ești cu mult mai bine decât sperai pe-atunci...

Sărmanul de tine, habar n-ai cât ești de departe de adevăr, că ți-a scăpat, - împotmolit în cotidianul tău strâmt - esențialul, că viața ți s-a scurs fără să-ți dai seama printre degete, ca o apă curgătoare, ca o rouă care, iată, se trece înainte să înțelegi, că timpul trecut nu se mai întoarce, și chiar dacă ai avea această putere, tot nu l-ai putea petrece mai bine...

Căci seminția umană, n-a înțeles nici în ziua de astăzi, că cea mai mare pedeapsă pentru "păcatele" săvârșite, stă în faptul că puterea, sănătatea și frumusețea tinereții, îi vor fi treptat "furate" și înlocuite cu slăbiciunea, bolile și urâțenia bătrâneții.

Totuși, în schimb, dincolo de această condamnare aspră, natura a păstrat neclintită imaginea libertății: puternici, caii aleargă cu coamele arzând în soare...

Oasele trosnesc 

În negura viciului 

Se regăsesc păcatele 

A lor păcate neiertate .

Fiind doar oameni...

Făcând greșelii

Greșelii la nesfârșit 

Ne regăsind a lor cale .

Minciuna devenind un dulce adevăr 

Umanitatea dispare încet 

O fundătură fără sfârșit...

Căzând a lor capete goale...

A lor suflete reci... 

Te îngheață din priviri

Până în măduva oaselor 

Iar vorbele...

Vorbele înțepătoare 

Ca un venin împrăștie 

Aducând ură în suflet 

Celor cele reies in cale.

Sufletul împietrit 

De al lor colții

Având o față ștearsă...

Devenind al lor prieten.