Vânt în aripi, zbor de frunze

Am văzut azi un străin,
Dar nu m-a observat
Cu ochii săi de dor senin,
Chiar dac-am așteptat.

 

Azi am dat de un străin,
Cu buze foarte fericite,
Ce vorbe grele mai conțin
La fel ca înainte.

 

Azi un străin am întâlnit,
Cu glas la fel de moale,
Care cândva m-a-nebunit
Cu mii cuvinte goale.

 

Doar un străin, ce nu-l cunosc,
Dar știu că-i place cerul,
Și luna, stelele, și-a mosc
Încă-i miroase părul.

 

Doar un străin, ce speră mult
La un apus de soare,
Ce toată viață a știut
Că pentru lună moare.

 

Azi între noi e doar pustiu,
Căci văd străin în cale,
Pe care numai eu îl știu,
Însă doar ea îl are.

AMINTIRI DE CIOCOLATĂ (24. 03. 2018)

Cu mentă, cu alune sau fistic

te răsfăţam în miezul nopţii,

câte-o tabletă, un  nimic

pentr-un sărut în faţa porţii...

 

Cu lapte, caramel sau aerată

voiai să guşti, să savurezi

făr' a gândi că, vreodată,

în mine, nu ai să mai crezi...

 

Dar eu, cel mincinos, perfid,

îţi dăruiam câte-o bucată

cu care ridicam un zid

ce-avea să îmi fie cazemată...

 

Puneam tabletă pe tabletă,

zi după zi, ceas după ceas,

făr' a simţi că, incompletă,

îmi era viaţa şi... în impas!...

 

Acum văd ceasurile toate

cum tac pe veci, nu mai ascultă

de-a' mele sfaturi idioate,

cum tac şi întruna mă insultă...

 

Şi văd în mine zidul care

s-a ridicat, fără să ştiu,

doar din bucăţile de sare

ascunse în sufletu'mi pustiu...

 

Şi văd în mine zidul care

s-a ridicat, mai altădată,

doar din bucăţile de sare

ce-au fost, cândva, de ciocolată...

Şi văd în mine zid îngust,

pătrunzător, plin de licheni,

ce s-a învechit de-atât dezgust

şi-a putrezit printre coceni...

 

Căci, bate vânt de disperare

în sufletu'mi, de dor de-o fată

ce mi-a fost, cândva, alinare...

Azi, amintiri de ciocolată...

Ea tăcând poate spune mai mult
Decât o sută discutând în delung

Ea iarna miroase a vară,
Iar când toți merg - ea zboară

Ea în moarte va vedea frumosul,
Doar cel destoinic îi va simte mirosul

Pe ea n-o pot defini filozofii,
Trupul ei imediat vrăjește ochii

Da Vinci n-a reușit s-o plaseze pe filă,
Eminescu și azi doar din ea se inspiră

Te-ai ascuns printre norii din cer?
Iubito, ivește-te, am obosit de infern

Suflă vântul în spre buclele mele blonde,

Rămân lângă o staţie

Trecând cu florile-n mână.

Zăresc un zâmbet si-un chip plăpând

Si-o voce ce-mi răsună,

o fi el?

Dar mi-a rămas o speranţă acum

nu l-am recunoscut,

dar vocea aceea îmi părea cunoscută..

Eram singur ca acum,

Era noapte, și încă cum;

Te voiam în viața mea,

Ai venit ca si o stea.

 

Am vorbit cu al meu dor,

Dorul de-acel viitor;

Dorul de acel trecut;

Dorul de ce a început.

 

Acum simt iar ca-năinte,

Nu-mi găsesc gram de cuvinte;

Doar cu tine aveam tot,

Acum doar durere pot.

 

Iubite , nu ştiu ce mi se-ntâmplă ....

Ceva nedesluşit îmi bate-n tâmplă ,

Uneori se aşterne o linişte deplină ,

Să fie muntele de vină ?

Dinspre el o voce caldă şi duioasă

Îmi spune că sunt frumoasă 

Şi cumva o mână simt pe frunte

Ce îmi alungă grijile mărunte .

Eu îl privesc cu dragoste-n tăcere ,

El mă îndeamnă să las a lumii plăcere

Să-i urc vârful înalt fără frică 

Şi-mi va oferi căzduire în stâncă .

,,Hai vino la mine , departe de lume ,

Departe de tot , eu îţi voi purta noroc ,

Lasă totul în urmă , rău să nu-ţi pară ,

Îţi voi dărui izvoare , râuri , păduri 

Şi te voi iubi în anotimpuri 

Şi-n plus încă o vară'' .