Visul lui Ptolemeu Filadelful

reacții atrofiate,

imbolduri frânte,

dezechilibre incizate in

sinusoida pasivității...

%

sentimentul neputinței

e calibrat

între pereții unei celule

pătratice.

să nu-mi spui că ai mai vrea și o bucată de cer

pe lângă inima mea

ar fi prea mult

nu-mi cere ce nu-ți pot da și nu-ți poate da nimeni

lista ta de dorințe a ajuns la sfârșit

e timpul să te uiți și peste lista mea

scurtă

cu un singur punct

„primeștie-mă în sufletul tău

să dorm acolo o noapte!”

atât

e destul de puțin și nu există nicio primejdie

să rămân dincolo de noaptea aceasta

fiindcă eu sunt ca o pasăre

îmi place mai mult albastru infinit al cerului

decât orice

urăsc colivia în care ai vrea să mă închizi

dar parcă aș intra înăuntru o noapte

(când nu mă poți expune prietenilor tăi

ca pe un papagal pornografic!)

să văd cu ochii mei ce schelete ascunzi

în debaraua ta sinistră

a gândului…

Sa adormi încet, suflet bland
Asa cum ma linișteai pe mine,
Cum de fiecare data ai fost mut
De ascultai îndurarile mele…

Ai plecat cu jumatate de suflet
Ca știai ce mult imi trebuie
In zilele dulci cand gustul a răsuflat,
Tu doar ma ascultai, cum m-ai merge…

Unde ai ajuns, departe de tot,
Sper ca ai ajuns cu bine,
Sa ma ierți drag prieten, axolot
Si poveștile mele sa le pui la loc de cinste.

“Prietenul meu cel mai bun nu imi oferea sfaturi, avuții cu carul, fericire fara sfarsit……ci doar liniștire… asta e tot ce doream.”

      Musafir acasă ,venit din când în când,

      Muncind prin țări străine,

      Pentru o bucată de pâine.

      Departe de cei dragi,

      Din ce în ce mai greu.

      Te gândești mereu,

      Să-ți faci rostul tău.

      Dar nu te ai gândit tu,

      Om al țărilor străine,

      Că anii trec ,

      Iar tu rămâi cu chinul.

      Musafir acasă, dor mereu în suflet,

      Așa au ajuns Români,

      Departe de familii.

Lumina înfruntă orice întuneric

Ca Soarele în lobul său sferic,

Ce îți dăruiește energia în viață

Și-ți topește-n suflet sloiul de ghiață.

Depășești cu putere, ardoare

Orice eveniment care doare.

Lupți cu întunericul malefic

Și îți dorești un climat benefic.

Identifici s-apuci o cale măiastră

Precum a cerului culoare albastră.

Încerci să descoperi în suflet

Un drag sentiment și răsuflet.

Întunericului din noapte

Stelele și Luna-i sunt înțelepte,

Transformându-i paradoxul

Astfel ca magia să fie influxul.

Lumină-n suflet și în minte,

Iubire ce nu se dezminte.

Petreci momente fără de cusur

Chiar dacă părul ți-este sur.

Am altoit un gand cu-o ruga,

N-am dormit de-o vreme buna,

Plumbu-n aripi am purtat,

Pan' la cer e cale lunga,

Cand ai fost un veac uitat.

Visele pe-asfalt in creta,

Aspiratii in amorf, sceneta,

Acida ploaie a scaldat,

Inima-mi analfabeta

Imi arde creierul inflacarat.

Am gustat din orizont,

In chin am devenit cu simțul bont,

Gustul bunului de mult uitat,

Numai Lui voi fa' decont,

Dezamagire, habitat.

De-o ramura de dragoste m-anin,

Sarutul tau, prea pur venin,

Imi face iar ochii lumină,

Privirea readusa la senin,

In vizoarele mele, stea divina.

Vorbe, stări neascultate,

Cord împrejurat, cetate,

Nu mai vreau, nu mai suport,

Dureri in coaste, imperecheate,

Vis, al supravietuirii port.

Vorba, ascuțit pumnal,

Lama lunga, tăiș bilateral,

Ego, apa larga a frustrarii,

Condamnat dar fara fapt penal,

Vasal idiot, dat iar uitării.

dimineața îmi place să alerg singur

uneori îmi iau și câinele

un suflet curat și candid

care nu se opune niciodată

o face din toată inima

cu dragoste

așa cum noi oamenii nu izbutim

nici măcar dimineața când alergăm

când trebuie să ajungem la serviciu

la supermarket

unde se dau fierăstraie Husqvarna

la ofertă

întotdeauna avem ceva cu ceilalți

care merg la biserică     

cumpără

se plimbă

fac jogging

altceva

de parcă ar fi posibil să facem toți aceleași lucruri

la aceleași ore

în același fel

ca niște roboți imbecilizați

programați după un soft pretențios despre cum ar trebui să fii fericit

dintr-o perspectivă empirică a mașinii

exprimată în serii scurte de biți

numai că mie nu-mi mai pasă

nu mai ascult părerile nimănui

Newton spunea că toate corpurile se supun legii gravitației

căderii „în jos”

excluzând din această ecuație tocmai Pământul

la ora asta mă preocupă doar să-mbrățișez cerul

despre care știm cu toții că nu există

să las Soarele să-mi încălzească sufletul

anima-animus

ceva abstract

necuantificabil

unii oameni de știință dau cifre

între 21 și o,o1 grame

e ca visul etern al omului de a zbura

din care s-a născut avionul

navele cosmice

care echivalează cu  omorârea visului…

A deveni

altfel spus a te ridica în picioare  în același genom

în aceeași sămânță eternă

între cei 46 de cromozomi

așezând  o primă cărămidă a vieții

(care nu se numără!)

apoi încă una

și încă una

până când ajungi la ultima

cea a Meșterului Manole

și-a Anei

(care poartă blestemul Creației!)

milioane de femei se aud gemând tânguitor

în ziduri

în mitocondrii

prea mult zbucin pentru doi ochi

și-o inimă

tânjesc după chipul aureolat a lui Hristos

după minunea celor cinci pâini de orz

și doi pești

și nu încetez să mă mir de trecerea fabuloasă a denisovanilor

acum zeci de milioane de ani

care violaseră toate aborigenele din Australia

până în Malaezia

și-și lăsaseră AND-ul pe malurile nisipoase ale Pacificului

zigotul încă-și mai caută mama

( aceeași mamă comună

de la care a moștenit cele patru litere

A,C,G și T

irepetabile în altă secvență

decât cea primordială!)

femeile absorb celule vii de ADN ale bărbaților

Maria

Sfânta Fecioară și șoricelul Kaguya

două secvențe de ADN rătăcite….

înțeleg că e destul de riscant să te autoclaustrezi în garsoniera ta de la etajul „cinșpe” sau în ansamblurile rezidențiale ale minții poți s-o iei razna și să te arunci pe fereastră ori să-ți tai venele cu lama de bărbierit legistul va aplica ștampila depresie pe toate certificatele de deces în toate cazurile de aruncat pe fereastră sau tăiat venele deși unii o fac din disperare alții din plictis patologic ori din prea bine nu există o cauză universal valabilă o regulă totu-i abracadabrant și aleatoriu dincolo de infatuarea ființei umane de a fi tranșat problema eternă a egalității de șanse nu e nimic concret femeia nu va fi niciodată egală cu bărbatul hoțul cu omul cinstit câinele cu pisica toți suntem unici

*

 tragi pe nas substanța anhidră a fericirii și dai cu tifla deontologilor jalnici de la televizor cine dracu’sunteți voi să-mi impuneți etica voastră nenorocită să dați breaking news-uri pe nefericirea mea ancestrală nu știți nimic despre dependența moștenită din tată în fiu n-ați auzit de predestinare autoclaustrați-vă dacă tot știți totul despre orice dacă tot puteți trimite locomotiva destinului pe o linie moartă și aruncați-vă în final de la etajul”cinșpe” al rațiunii…

Unii oamenii, spre nefericirea lor ( sau din fericire, e greu de spus! ) se nasc ghinioniști. Michael Geantă era unul dintre ei. Nici nu ieșise bine din pântecul iubitei sale mame și căzuse în cap. Medicul de serviciu abia se abținuse să nu-l bage la loc, ( de unde tocmai ieșise! ), iritat de țipetele și de zbaterile nejustificate ale acestuia. Clinic părea sănătos, îl consultase de mai multe ori, singura lui nelămurire fiind legată de perceperea unor zgomote ciudate ( ca niște chițcăieli de șoarec! ), care veneau de undeva dinăuntru capului. La început le confundase cu bătăile inimii, dar nu aveau nicio legătură cu inima, fiindcă îi verificase pulsul și i se păruse normal. Cu toate acestea recomandase să fie externat cât mai repede, temându-se să nu apară și alte complicații ( de la căzătură! ). Scena se petrecuse în prezența asistentei sale, parte din vina lui, parte din vina ei, motiv pentru care nu mai consemnase ( de comun acord! ) incidentul în registru de nașteri. Acest lucru, aparent nesemnificativ, avea să schimbe inexorabil cursul destinului lui Geantă, botezat Michael, în copilărie, mai întâi, când mai căzuse o dată în cap, apoi la maturitate, după ce devenise medic chirurg și nu reușise să se angajeze nicăieri în țară din cauza acelei anomalii cerebrale. Încă de mic, Geantă, fusese atras de cuvinte, de muzicalitatea lor, minunându-se atunci când unele slove păreau că se îmbrățișau cu altele ( mamă cu ramă, cântec cu pântec, etc. ) și-și făcuse un obicei din a le căuta și din a le combina. Așa ajunsese la poezie, un fel de versificație instinctivă, ceva de genul „… lasă-mi speranțele-n gând/ eu n-am să mă satur nicicând…!”, meteahnă  cu care se procopsise inexplicabil. Si cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Geantă al nostru se îndrăgostise de o nemțoaică cam trecută, care îl ispitise ( nu știu cum, fiindcă de felul său era patriot! ), s-o urmeze în țara lui Goethe, unde căzuse pentru ultima oară în cap, la una din întâlnirile sale romantice. Transportat la spital, medicul de gardă îl informase că se impunea o intervenție chirurgicală de urgență pe creier, interesându-se, în treacăt, despre natura acelor sunete ciudate ( înainte de a-l deschide și de a afla singur! ). Nu se împotrivise, așa cum obișnuia când nu-i convenea ceva, având, pe deasupra, și suportul nemțoaicei. Totul decursese perfect până când medicul îi îndepărtase calota craniană. În locul clasicului de acum creier, acesta descoperi o sferă transparentă, ca un glob de sticlă, înăuntru căreia gravitau haotic doi neuroni, care se loveau de extremitățile sferei. Sfera plutea într-o tumoră gălbuie, pe care medicul o îndepărtase cu grijă, apoi pusese calota la loc și sigilase totul cu o fâșie lată de leucoplast. Nu-i spusese lui Geantă decât despre tumoră, evitând să aducă vorba despre zgomotele provocate de cei doi neuroni. Două zile mai târziu, într-o miercuri, părăsise spitalul pe picioarele sale, dar băgase de seamă ( destul de mirat! ) că avea tendința de a smuci din cap la fiecare treizeci de secunde, printr-o răsucire reflexă spre stânga, imposibil de controlat. Între timp nemțoaica îi găsise un loc de muncă la o clinică particulară, unde managerul acesteia se arătase dispus să-l angajeze în locul unei doctorițe, care intrase în concediu de maternitate, cu promisiunea unui contract pe durată nedeterminată. După poezie, chirurgia era pasiunea vieții sale. Încă de mic îi plăcuse să disece pe ascuns tot felul de animăluțe, cobai, broscuțe, șopârle, etc., demonstrând o dexteritate nemaipomenită și un sadism ieșit din comun. În sufletul ( sau conștiința! ) lui Geantă se manifestau două personalități morbide, în alternanță, prima cea a poetului ( se credea un fel de Federico García Lorca! ), a doua cea a chirurgului obsedat ( în care se identifica cu Jack Spintecătorul! ), fără să trezească nicio bănuială. Prima zi de serviciu se dovedise promițătoare. Fusese adus un luptător K.O, care suferise un preinfarct. Jack preluase imediat controlul de cum pusese mâna pe bisturiu. Omul văzuse ceva straniu în ochii săi și-i înfipse o mână în gât, cu cealaltă apucându-i mâna cu bisturiul. Geantă nici nu simțise când lama îi secționase jugulara. Căzuse în genunchi horcăind.

   - Rușine! mai apucase să spună, nefiind clar pentru nimeni la ce se referise: la ceea ce intenționase să facă sau la ceea ce i se făcuse

în casa mea s-a mutat liniștea

nu știu cum mi-a furat cheia sufletului cu amprentă digitală

cum s-a insinuat printre atâția tranzistori și circuite integrate

printre atâția senzori

cert e că am găsit-o în casa mea austeră

mobilată cu temeri și griji

ștergând praful de pe capetele spaimelor

afară, privighetoarea roșcată, botezată de mine, Ioana, care își făcuse cuib pe prichiciul ferestrei și adusese pe lume doi pui

se ridica într-un tril de altistă până la cer

decupând o gaură albă

prin care fulgii de zăpadă somnoroși își începeau călătoria lor epică

spre Pământ

mi-a zâmbit din vârful ascuțit al buzelor

băgase toate grijile în debara lângă borcanele de magiun

îmi luase cu mâna toate spaimele dizgrațioase din ochi

temerile

frunzele ofilite de pe suflet

și mă redase nou nouț, ca din fabrică, mie însumi...

mă trezesc într-o haltă pustie
stingher
așteptând
să iau către tine
un gând…