Visul lui Ptolemeu Filadelful

acum e prea târziu să mă ascund

după metafore

( de ce-aș face-o tocmai acum?)

cine se înhamă de bunovoie

la jugul cuvântului

trăiește deja în metaforă

respiră metafora

nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor

( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)

flapsuri

un fel de aripioare mai mici

în locul mâinilor

atrofiate de evoluție

( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată

ca la ruletă!)

în această lume a zborului virtual

nu există turnuri de control

care să dirijeze traficul infernal al metaforelor

nu există coliziuni între gânduri

catastrofe aeriene

regretul meu este că în timp ce metafora

înflorește într-o lume fascinantă a visului

eu mă usuc în acest înveliș prozaic

al cărnii…

ne-am încropit casă într-un vârf de munte

în ultima zi a anului

acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră

neacoperită

deasupra ei așezi cerul

ziua primești înăuntru Soarele

noaptea Luna și stelele

ploaia și frigul nu ne mai sperie

ne strângem în brațe ca doi albatroși

care se regăsesc după un drum lung și istovitor

peste mările și oceanele lumii

locul nostru de-aici este și a lor

va fi mereu locul lor magic de plecare

și de întoarcere

în fiecare an al vieții

noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice

de la marginea lumii

sau spre tropice

Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei

să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței

cu mâinile goale

în ultima noapte a anului

vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii

îmbrățișați în toată durerea noastră

de-a ne fi născut oameni...

Se trezise speriată. Nu era nimic adevărat, mulțimea aceea înfiorătoare, care se repezise asupra ei, dispăruse. Fusese un coșmar. Nu putea scăpa de aceste  zvârcoliri nocive ale minții nicicum, visul devenea repetitiv, obsesiv, prefăcându-i noaptea în țăndări și urmărind-o de-a lungul întregii zile. În ultima lună se confruntase aproape zilnic cu asemenea stări de anxietate, care căpătau dimensiuni exagerate în imaginația sa, de la un sentiment de frică față de o primejdie la fel de neverosimilă și exagerată ca și frica aceasta imaginară, la o senzație apăsătoare de nesiguranță, cum ar fi aceea de complot, de conjurație a oamenilor, în general, având drept finalitate distrugerea ei fizică. Deși mai avea două ore până să-și înceapă programul de lucru, se îmbrăcă la repezeală și se precipită pe scări spre a prinde momentul acela matinal de vânzoleală de la supermaketul din colț, unde obișnuia să-și ia micul dejun. Lucrând și ea într-un supermaket știa cu precizie unde erau amplasate camerele de luat vederi și, mai ales, locurile neacoperite de sistemul de supraveghere, care o fereau de ochii atenți ai agenților de pază. Nici acum nu întâmpinase greutăți . Își savură în liniște, chiar cu o anumită degajare, cotidiana doză de energizant Red Bull, pe care o puse înapoi, în frigider, goală, felia de pâine cu șuncă și nelipsita sticla din plastic cu iaurt grecesc. Ieșise printre zecile de elevi de la liceul de peste drum, care veniseră să-și cumpere covrigi calzi, trecând neobservată, fără să-și achite consumația, așa cum făcea de săptămâni bune. O învățase un fost prieten de-al ei, Igor,IT-ist de meserie, care-i „prelucrase” și cartela de metrou, nemaifiind necesar s-o încarce săptămânal sau lunar și care o mai învățase multe alte „tactici” de supraviețuire.

Ajunsese la serviciu cu jumătate de oră mai devreme. Merse în vestiar să se schimbe, dar nu mai apucă. Sefa de schimb o văzuse și venise după ea.

- Am să-ți comunic o veste proastă! o informă aceasta. De azi nu mai lucrezi aici!

Avem înregistrări cu tine când sustrăgeai un milion de lei vechi din Casă și o sticlă de whisky de la un client! Scrie o cerere de demisie, dacă nu vrei să anunțăm Poliția!

Alexia luă coala de hârtie, fără să comenteze nimic. Își scrise demisia, o semnă și i-o întinse șefei.

- Oricum mă gândeam să plec! Pot să văd și eu înregistrările?

Sefa aprobă din cap și o conduse în biroul său. Imaginile nu erau concludente, cum bănuise, fiindcă procedase ca la carte, dar nu mai conta. Trânti un pumn în fața șefei, părăsind în fugă supermarketul prin ieșirea din spate, pustie la ora aceea. De acolo plecă țintă spre metrou, simțind nevoia să bea ceva, să se facă pulbere.

Intră pe peron dezorientată. Sute de oameni așteptă tăcuți să apară garnitura de tren. Printre aceștia o zări pe Valeria, femeia care i-l răpise pe Igor, IT-istul. Vorbea la telefon foarte  aproape de marginea peronului. „Dacă vrei să scapi de cineva, îi spusese cândva Igor, aștepți să apară garnitura de tren în stație și-i dai brânci! Oamenii nu prea sunt atenți în asemenea momente, așa că nu riști nimic. Mai greu e să te păzești de camere, dar există ac și de cojocul lor!”Se apropiase la mai puțin de un metru de ea, îi puse mâinile pe spate și-i făcu vânt. În mod curios, femeia nu numai că nu căzu, dar se ținu bine pe picioare, ca o handbalistă în semicerc, apoi fandă la dreapta și-o rupse speriată la fugă. Socul fusese la fel de mare și pentru Alexia, care nu se așteptase la așa ceva, fiind nevoită, la rându-i, s-o ștergă din loc. Nu se oprise din mers până la supermarketul din apropierea locuinței sale, unde dăduse pe gât două Red Bull-uri.„ Tot răul e înspre bine!”, se gândi ea. Valeria îi va spune cu siguranță lui Igor ce pățise, iar Igor își va da seama cine era în spatele acțiunii și, poate, o va căuta într-o bună zi. Nu era genul lui să stea lângă o femeie mai mult de un an. Important, până la urmă, era că-i trimisese un mesaj!

De la supermarket dădu o raită până acasă, ca să-și schimbe hainele, după care reveni la metrou. Admosfera de acolo nu se schimbase deloc,Valeria nu reclamase întâmplarea la Poliție, mulțumindu-se, pesemne, că scăpase cu viața, iar la știri nu se făcuse nicio referire la incident. Telefonul sună ascuțit, intrând în vibrații, și răspunse.

- Alo, da!

- Salut! auzi vocea inconfundabilă a lui Igor.Uitasem de tine! Convenisem să ne vedem fiecare d-ale noastre! Ce dracu`ți-a venit cu Valeria?

- N-am s-o iert niciodată că s-a băgat între noi!

- Nu-i cam târziu? Si apoi, trebuia să mă întrebi și pe mine!

- Voi bărbații sunteți niște proști!

- Da, cunosc placa! Numai că eu nu mă mai întorc la tine!

-?!

- Pentru binele tău, continuă el, te previn că Valeria a depus plângere la Poliție!

Probabil că acum te căută, așa că ai grijă ce faci! Nu conta pe faptul că ești sărită de pe fix, asta nu te ajută prea mult... dacă repeți schema! Tot la pușcărie ajungi! Hai, pa!

Închise enervată la maxim. „ Dobitocul! scrâșni ea printre dinți. Las că ți-o coc eu și ție!”

În clipa următoare o zări pe fosta ei șefă de la supermarket,„doamna Pusi”, cum îi spunea tot personalul, așteptând sosirea garniturii de metro și având o vânătaie urâtă în jurul ochiului drept, de la pumnul pe care i-l administrase cu câteva ore înainte. Trecu în viteză pe lângă dânsa și o lovi din mers cu șoldul. De data aceasta nu mai ratase. „ Doamna Pusi”, care era și destul de corpolentă se prăbuși între șine cu un țipăt înfundat, pe care nu-l auzi nimeni din cauza gălăgiei și a garniturii de tren, oprite intempestiv.

Fără să stea prea mult pe gânduri, Alexia ieși din stația de metrou și se urcă într-un taxi până la stația dinainte. Voia să treacă pe acolo și să afle dacă „grăsanca” murise. Observă repede că peronul era plin de polițiști și jandarmi, care legitimau în stânga și în dreapta, ca și când ar fi căutat pe cineva. Își trase un șal albastru peste cap, reușind să se strecoare printre oameni și era pregătită să urce în garnitura care se apropia. La un moment dat simți pe cineva în spatele ei, apoi o mână puternică de bărbat înfiptă în șale, care o împingea inexorabil înaintea trenului. Nu apucase nici măcar să țipe, reușise doar să întoarcă o fracțiune de secundă capul și să recunoască fața batjocoritoare a lui Igor.

- Ai pus-o, fraiero!

Sst! să nu treziți cumva sufletele elefanților

adormiți

puțini au privilegiul să verse o lacrimă

pe-o bucată de fildeș

într-un cimitir al elefanților singuri

din care lipsesc crucile de piatră

florile vii

dragostea omului

înclinați-vă capetele în fața acestor oase îngălbenite de timp

neîngropate

de milioane de ani sufletele neprihănite ale elefanților

umblă prin grădinile nesfârșite ale Cerului

aducând zâmbetul pe buzele Marelui Creator

.

elefanții își plâng și ei morții ca și noi

oamenii

îi poartă cu dânșii zile întregi

pe cei bolnavi și bătrâni

îi lasă să plece singuri în ultima lor călătorie

aici un elefant îndrăgostit de viață s-a prefăcut în stâncă

când vântul lovește fără milă în inima pietrei

se aud țipetele de durere ale elefanților vii din Chobe

și zgomotul asurzitor al lacrimilor celor rămași

.

Sst!

țărâna prin care-ai călcat s-a-ntărit ca un cadavru

locul de-acolo e mort

nici firul de iarbă nu mai răzbește prin crusta aceea violacee

spre negru

a pământului

așezată ca o platoșă la capul soldatului necunoscut

nici oamenii nu mai trec

copacii și-au asmuțit și ei crengile uscate spre cer

precum niște morți îngopați în picioare

calotele glaciare dinăuntru-mi

alunecă-ncet-încet  înspre maluri

aud pașii albi ai iernii arctice călcând peste nisipurile portocalii ale sufletului

aripile bufnițelor rașchetând norii

deșertul timpului se contopește cu linia orizontului infinit

țurțuri imenși îmi atârnă de inimă

așteptând…

a scrie în zilele noastre

este un fel de a-ți pierde timpul

nu mai citește nimeni decât clișeele de pe facebook

stereotipuri precum „bună ziua”

sau platitudini

un fel de filozofie ieftină despre nimic

într-o gramatică aproximativă

poezie albă

la propriu

cu poza personală aferentă

care ar trebui să acopere lipsa de idei

talentul

oricum acesta nu contează prea mult

criticii literari sunt pe cale dispariție

n-au mai rămas decât niște ipochimeni

jalnici

care scriu cronici pe bani mulți

și favoruri

ai zice că poezia a devenit apanajul femeilor

un mixaj siropos cu multe frustrări

și lacrimi

nimic nu mai este ce-a fost

anul 2000 a însemnat trecerea în mileniul 3

mileniul internetului egalizator

a telefonului mobil

a ieșirii din homo sapiens

și intrării în homo deus

non organic

ultima etapă a evoluției ființei umane

dar nu și cea din urmă...

astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine

am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere

care

de fapt

sunt oameni

dar aici funcţionează regula de trei simple

în care un om se înmulţeşte cu o sută

apoi se împarte la treisprezece

iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om

la ceva

îi dai mai întâi valoare de număr

păstrând regula virgulei

pentru că toate numerele încep de la zero

iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă

îmi explică aprodul

zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,

înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece

în timp ce treisprezece virgulă zero

rămâne tot treisprezece

o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele

depinde şi cine pune virgula, zic

fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct

care poate deveni virgulă, râde aprodul

dar asta ţine de alinierea planetelor

de felul în care mişti d-ta lucrurile

întâmpinările

nu e destul să vrei,

trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece

în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,

iar zece numărul variabilelor

a celor care te îndrumă pe calea virgulei

aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,

nu-i prea mult pentru o amendă? întreb

nu

amendă sau crimă e totuna

dosarele astea se mai încurcă

se mai amestecă

până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi

bea Grigore aghiasmă

şi atunci ce-i de făcut?

simplu

să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri

în care primele trei se înmulţesc cu o sută

iar următoarele zece

se împart la treisprezece şi-o virgulă…

Și dacă aș vorbi cu luna

Și aș cânta sumbru-n arcuș,

Mi-ar fi sufletul furtuna

Ce lăsă-n urmă pași de tuș.

Și alinări de ar mai fi

Pe parcursul vieții mele,

Inima mi-aș jertfi,

Să-ți pot uita și numele.

Fericirea de-aș găsi

Ca să nu te mai aștept,

Te-aș lăsa, te-aș părăsi

A mea cale s-o îndrept.

Viață cu amărăciune

Și de lacrimi plină,

Scrie eul cu-n tăciune

Versuri pline cu lumină.

Cuprins de frică-n întuneric

Și-nsetat de foc,

Muză, ecoul liric,

Șoapte suave puse-n joc.

Nu mă întreba de cărări
mereu îmi reneg plecările
nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă
poate conştiinţa
dar la ce bun
mă vizitează doar duminica
în spatele bisericii

Nu mă întreba încotro mă îndrept
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
nu mă întreba de nimic
obosiți de aşteptare
vom respira doar trecut

Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi

Astăzi nu sunt acasă
poate mâine
vom juca şotronul copilăriei
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară
în praful timpului

Nu vrei sa stii cate cuvinte au ramas

Pentru ultima rugaciune

si le risipesti pe nimicuri ca un nauc

Ai sa ajungi la capatul cuvintului si dorinta de a exprima

va fi rapusa de:Tacere

Ce sens mai are răsăritul

Dacă la mine-n suflet e noapte mereu,

Vreau să-nbrățișez apusul

În singurătatea sufletului meu.....

Lumea-ntreagă nu se-nvârte în jurul tău

Doar a mea o face,

Sufletul meu nu ține cont de ce-i bun sau rău

Pentru tine trece peste toate........

Nu ține cont de trecut, prezent sau viitor,

Este prins într-o buclă temporală,

Este blestemat să se simtă nemuritor,

Prins într-o poveste fără morală......

Morala e prezentă

Dar imposibil de dedus,

Luciditatea e absentă

Dacă ăsta-i ultimul apus......

Vreau să fie ultimul,

Vreau ca aici să se termine tot,

Că doar n-oi fi eu singurul,

Care la finalul zilei este mort....

V-or mai trece suflete cu mine

Prin poarta către uitare,

Se v-or ratăci-n ale iubiri ruine

Se v-or pierde-n nepăsare.....

Poveștile au suflet,

Multe sunt triste și pline de durere,

Durerea n-are zâmbet,

Dacă n-o mai alină nicio mângâiere........

Drumul meu e asemeni metalului ros,
Asemeni fierului tocit de bătaie,
O muzică trecută prin tot ce a fost
Si scrisă în grabă pe-o ultimă foaie.

Casa mea e în mijloc de pădure,
Asemeni cuibului construit în frunzani-
Să poată veni mama la mine,
Chiar dacă vor trece o mie de ani.

Să bată la ușă cu vântul de-afară
Si crengile mele, încet, să deschidă.
Să bem ceai cu lămâi ca odinioară
Si la plecare să mă cuprindă.

Să vină tata din ierbi și izvoare,
Să bată la ușă prin murmur adânc
Si frunzele mele să-i pun la picioare,
Iar când se va duce, în taină să plâng.

Să-mi vii și tu mai târziu de pe stele
Si să cobori de sclipire în noapte
Cu raza ce cade grăbită din ele,
Pentru a-mi fi peste veacuri aproape.