Portret

Dumnezeu, mă rog la tine, Doamne,

Să fiu cu acest băiat pe veci.

Îmi imaginezi cu el o mie:

Cum stau cu el în pat, 

îmbrățișați, cum că deja avem familie

și o mică copie de-al lui, un frumos băiat.

Îmi imaginez cum nu putem unul fără celălalt

Și cum mă ia în brațe mereu când vine-acasă.

Mă văd dansând cu el atât de relaxat

Auzindu-l spunând cât sunt de frumoasă.

Îmi imaginez în nopțile în care nu pot să adorm

Cum mă ține lângă el strâns și obrajii mi-i sărută

și cum orice gând de-al meu îl ascultă, 

Ajutându-mă intr-un final să am somn.

Mi-l imaginez cum cu al nostru copil se joacă

și că îl privește într-atât de frumos,

Cum nu poate un moment fără noi să îl petreacă,

Căci suntem pentru el un lucru atât de prețios.

Mă rog la tine, Doamne, ca aceste gânduri să devină realitate, 

Să privesc în spate la cele scrise

Și să spun că s-au împlinit toate.

Deseori ma gândesc,

uitându-mă la lună,

Dacă chiar îmi place cum trăiesc,

Dacă chiar am inima bună.

Cine sunt…cine sunt?

Ma nedumeresc eu cu ea

Doar luna știe ce înfrunt

Doar luna frumoasa mea.

Ma rătăcesc printre goluri,

Oare…oare a observat?

Ma rătăcesc printre doruri

Caci nu știu ce viața am de dat.

De primit tare aș vrea,

Luna nu o muți

De iubind cumva,

Doar stând sa o asculți.

Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,

O clasă întreagă bântuită de un har

Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,

Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.

Profesori, voi, mentori, luminători,

Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?

Cum ați putut să greșiți atât de mult,

Să lăsați atâtea minți în tumult?

Salariul vostru, o recompensă a muncii,

Dar când munca eșuează, ce merit mai are?

Cincizeci și șapte la sută, o rușine,

O oglindă crudă a incompetenței voastre.

Nu e vina elevilor, nu e vina lor,

Căci ei sunt doar niște copii, în floare,

Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,

Nu de note proaste și de un destin trist.

Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,

Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.

Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,

Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.

Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,

Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.

Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,

Și să transformați eșecul în lumină și speranță.

Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,

E o poezie dură, o oglindă crudă,

O realitate tristă, o lecție dureroasă,

Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.

îmi beau cafeaua în timp ce aprind lumina în camera cealaltă

cu vedere spre infinit

unde se-aude foșnind ziua

încercând să-mi alung gândul încurcat în mrejele nopții

gustul de rugină și Tequila

din gură

mahmureala instalată în oase

ca plumbul topit

și simt sentimentul acela revigorant

al nepăsării

oricum o iei mereu de la capăt

așezi aceleași piese pe tabla de șah

și faci prima mutare cu inima

rațiunea încă mai doarme din greu

printre monștri

lumea

la fel

e tot acolo

și te așteaptă indiferentă

ca o femei de moravuri ușoare

pe care n-o mai surprinde nimic

viața vine din urmă cu alte sfidări deșănțate

ingenuă

instanțele împart dreptatea până când te fac praf

și când rezultatul nu mai contează

arareori întrevezi viitorul

prin aburul rafinat al cafelei

dar ție nu-ți mai pasă

nu ai prea multe opțiuni

în afara cafelei

poate doar să-ți aprinzi o țigară…

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De marea albastră?...

Gulere albe

Îi erau valurile

Şi cerul oglindă...

Acum noi,

În închisoare,

Doar ochi cu gratii avem,

Şi dorinţe: guri lacome,

Ce muşcă din vânt...

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De nisipul acela fin?...

Te priveam zâmbind,

Şi,din palma deschisă,

În briză îl lăsam să cadă...

Caliatis,

Îţi mai aduci aminte

De Centaurul acela sălbatic,

Ce cânta din fagot?...

În cerc îi dansau zânele tinereţii,

Şi-n jur înflorea fericirea...

Caliatis,

Vom mai retrăi vreodată

Visul scoicilor??...

Ne temem să spunem,ne temem să iubim,
Ne temem de toate,ba chiar şi să gîndim
Credem că lumea la toate ne-ar judeca,
Omule !Nu-ţi fie frică,asta e viaţa ta!

Încetează să te m-ai temi,nu merită
Priveşte lumea ce te înconjoară,
Este o clipă feerică,
Ce nu va m-ai fi o alta oară.

Totul e un simplu spectacol
Viaţa..E un simplu miracol.
Acceptă,joacă demn în ea-
Atunci şi lumea să te critice va-nceta!

Vei observa tu că viaţa-i frumos
În ea-totul e duios.
Şi doar atuncea vei realiza :
Viaţa-i frumos,trăieşti-o în toată frumuseţea sa!

ca să-ți iubești patria

trebuie mai întâi să ai o patrie

nu e de ajuns să te-njuri în aceeași limbă

cu alte milioane de oameni

într-un anumit loc

o poți face la fel de bine oriunde

în toate limbile Pământului

nu-i de ajuns să trăieși într-un loc binecuvântat de Dumnezeu

Grădina Maicii Domnului

de exemplu

Pământul e plin de asemenea locuri

nu e de ajuns să mori pentru ogorul din spatele casei

amăgindu-te că de acolo

din fundul curții

începe patria

cât vezi cu ochii e doar pământ

oameni care vorbesc în toate limbile

ca în Babilon

po***cenzure***ții

nu e de ajuns să crezi că aparții unui neam

fiindcă te-mbraci într-un anumit fel

că te-nfrupți cu sarmale și slănină de porc

sau că mergi în fiecare duminică la biserică

nici vorbă

trebuie mai întâi să fii demn

smerit

să-ți aparții deopotrivă ție și celorlalți

de ce m-aș bucura azi

în acest început polar de decembrie

să-mi cinstesc „eroii”

niște nefericiți sacrificați pe câmpurile de luptă

când împotriva nemților

când împotriva rușilor

înrușinați din ambele părți

și neîngropați în morminte

morți ca proștii

halal eroi

să-mi cinstesc urmașii

îndușmăniți într-atât între ei

încât a fost nevoie de un rege neamț

mason

dintr-o rasă de criminali și idioți stacojii

cum spunea Nice

Habsburgii și Hohenzollernii

apoi de un cismar

și din nou de un neamț

descălecat din fostele Wafen SS

care ne vorbește despre democarație

mai bine nu

prefer să rămân un om fără patrie

fără tembelii și vânzătorii de neam

# rezist

în aceiași fundătură urât mirositoare

a istoriei

încă o sută de ani....

am crezut mereu în predicțiile lui Nostradamus

neîmplinite

la naiba

trebuie să crezi în ceva

nu poți sta toată viața indiferent

pe marginea șanțului

să numeri stelele

sau găurile negre din Univers

ca și când ai trăi veșnic

legile fizicii ne spun altceva

într-o bună zi se va sfârși totul

se cuvine

așadar

să te obișnuiești cu gândul acesta

mayașii vorbeau încă de acum două mii de ani

despre Nibiru

care se-apropie

apostolii despre Apocalipsă

unii îi zic „încălzire globală”

alții altfel

tu îți dai cu ojă incoloră pe unghii

absentă

te piepteni și arunci câțiva bănuți în poșetă

să ai cu ce plăti vămile…

e aceeași eșarfă neagră pe care mi-ai dat-o cândva

un fel de cămașă a lui Nessus

în care ard în cele mai groaznicele chinuri

zadarnic încerci să dai înapoi timpul

otrava mi se scurge prin vene ca o apă tulbure

îmi sfârtecă sufletul

n-ai cum să înțelegi de ce nu vreau să te mai văd

de tălpile mele s-a prins întunericul morții

nu mai e nicio cale de întoarcere

cu fiecare zi care trece îmi înalț tot mai sus propriu rug funerar

departe de lumea aceasta a lucrurilor mici

și ard în liniște...

.

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

 Pe șevaletul toamnei

un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor

cu cele reci ale strugurilor

galbenul auriu și pufos al gutuilor

cu indigoul distant  al prunelor

adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții

care fac farmece

stolurile flămânde  de grauri

cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului

de cicoare

stolurile nehotărâte  de rândunele

rătăcite de cârd

șoarecii neliniștiți

care strâng spicele

aplică o tușă de galben bolnav peste  frunze

ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor

urletul prelung al lupilor

zbaterile aripilor  prin aerul ruginit al zilelor

e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză

să găsești toate nuanțele de roșu

de portocaliu

de galben aprins

maro sau auriu

 să le ferești din calea lacrămii ochiului

care subțiază  culorile

făcând  loc albului iernii

de la geamul meu privesc cum Marele Pictor

își strânge pensulele

cum își ia șevaletul în spate

și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…

și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni

cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului

văzusem  femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă

cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri

nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet

să-și  ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate

să urle

încremenise în propria- i durere

fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor

părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține

că nu mai putea  spune „nu” la ce va urma

morgă

ritualuri prostești

plânsete

Soarele agoniza undeva la linia orizontului

împroșcând răsăritul cu sânge

orbecăiam  printr-o lume a umbrelor

alături de oameni fără chipuri și corpuri

nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer

doar mașinile morții treceau zgomotos  pe alături

cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...

îți imaginezi lucruri care nu se vor întâmpla niciodată

trăiești aceste stări ca și când ar fi adevărate

te bucuri și suferi  într-o lume miraculoasă a lui Edward Tulane

cu iepuri de porțelan

în care timpul

această mașinărie infernală de zdrobit inimi

oprește în  toate intersecțiile.

Tu ești întotdeauna eroina piesei tale de teatru absurd

pe care ți-o scrii singură

într-o regie de excepție a minții.

Nu am înțeles însă lipsa culorilor vii

excesul de alb-negru și abstract din intriga piesei.

E drept că scenaristul  îți recomandase să eviți  orice amestestec  frivol de lumină

și n-ai zis nu

înțelesesei că viețile nostre nu mai aveau nicio șansă să se întâlnească

într-un evantai al culorilor...

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru