Contemplație
o lumânare aprinsă
seamănă cu o femeie îndrăgostită
degetele olarului decupează cruci în argila nearsă
să facă drum luminii către inimi
pâlpâirea flăcării dinăuntru
trezește la viață spiritele adormite
apropie sufletele înghețate de frigul năzuros al zilelor
și al nopților
configurează personaje împinse la limită
ca în Galeriile Saatchi Art
ceara gălbuie se scurge pe-alături
și se-ntărește în forme bizare în oala de lut
doar flacăra tremură docil și ireal umbrele
tavanele
pereții
fără să-i pese de gerul de-afară
care adună toate florile de gheață ale iernii
în ferestre
de curgerea abstractă a timpului
în urma căruia aud din nou ropotul copitelor inorogului
încălecat de aceeași femeie îmbrăcată sumar
într-o rochie roșie
călare
la fel cum se întâmplase și mai înainte
tot în Decembrie
când rămăsesem însingurat înăuntru-mi
spânzurat de inimă
în propria-mi deznădejde
chiar acolo
dedesuptul candelei
în care abia mai licărea un strop de lumină
ca o speranță…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 23 decembrie 2018
Vizualizări: 1468
Poezii din aceiaşi categorie
Caty
În ceruri Caty, un înger rătăcitor,
A plecat prea devreme, spre eternul izvor.
Printre stele și nori, acum dansează,
Lăsând în inimă durere, și lacrimi șiroaie.
Caty, soția mea, lumină în noapte,
Cu ochi ce reflectau un cer senin și ușor.
Aripile-i s-au deschis, în zbor nemărginit,
Plecând spre lumea de dincolo, unde visurile se țes.
În amintirea mea rămâne zâmbetul tău,
Ca o rază de soare, ce încălzea totul.
Cu mâinile tale, alinai orice durere,
Azi, te simt doar în amintiri și-n lumea tainică a speranței.
În inimă păstrezi locul tău etern,
Printre flori de cer, în grădina îngerilor.
Cu Caty, cuvintele de iubire rămân nespuse,
Doar în tăcere, se simte prezența ta, nespusă.
Cerul acum are o stea strălucitoare,
Caty, sufletul meu, în lumina ta rămân.
Cu fiecare răsărit și apus al soarelui,
Simt că ești acolo, păzindu-mă din înălțimi.
Și deși plecată-n lumea de dincolo,
Amintirea ta în mine strălucește cald.
Cu inima grea și privirea spre ceruri,
Te iubesc în continuare, Caty, departe și-n amurguri.
Mâna (parodie)
pe strada mea se pierd lucruri
tot felul de lucruri
o dată am găsit o mână de om
mișcătoare
râcâia cu degetele
cu unghiile
pământul
mai încolo un ciung
dirija netulburat traficul
într-o intersecție
și-am rămas fără grai
nu se întâmplă de multe ori
să întâlnești laolaltă cauza și efectul
nu mai spun că mâna de om
era vorbitoare
da
îi răspund
aș avea nevoie de-o mână de lucru la cules de cicoare
apoi m-am culcat
și-n vis m-am trezit cu ciungul
că-mi umple cu pietre fântâna
ce vrei, bre? îl întreb
dă-mi înapoi mâna!
Politica
În vremuri trecute, antebelice, politica românească strălucea,
Cu speranțe și idei, o țară nouă se ivise pe scenă.
Alegeri și discursuri, în palate și pe străzi,
Oameni visau la democrație, la zile mai senine și frumoase clipe.
Dar umbre se adunau, precum nori pe cerul înstelat,
Politica își croia drum, uneori cu pași ezitanți, alteori hotărâți.
Partide se nășteau, se coalizau sau se descompuneau,
Cuvinte, promisiuni, uneori în zeflemea, alteori cu har.
Ca și-ntr-un dans al ideilor, s-au desfășurat dezbateri,
Fiecare grupare își susținea cauza cu pasiune și măiestrie.
Dar, precum vântul aduce schimbări în pădurea de gânduri,
Politica românească înainte de război, nu era lipsită de răsturnări.
Puterea se lupta cu opoziția, iar tărâmul era fragil,
Un echilibru fin între voința poporului și deciziile de rang înalt.
Acum, privind în trecut, putem găsi învățăminte,
Cum să construim, cum să evoluăm, să ne amintim de speranțe.
Politica românească, precum un roman bine scris,
Își desfășura trama în umbre și lumini, în bucurii și riscuri.
Astăzi, în oglinda vremurilor moderne, privind cu grijă spre ieri,
Încă ne întrebăm și visăm la o politică care să aducă un viitor mai fericit și mai drept.
Speranța, pâinea omului sărac
Printre miile de ganduri
Ma regasesc pierdut
Incerc sa le-așez in randuri
Si- o iau de la inceput:
Sunt prea putine acorduri
Pritre-atatea dezacorduri
Repetitive in tetracorduri
Criptându-ne in recorduri
Sperantele-s putine
Diavolii se-nmultesc in multime
Distrugandu ne gandurile
Dar cine sa ne mai apere?
Cand vezi in jur numai invidie
Complotand numai fratricide
Scuipand numai vorbe acide
Acesti perfizi.... care in jurul lor arde...
Mai am un singur gand...
Unde e minte multă
E și nebunie multă,
In timp ce visele dezvolta
O simtire exulta.
Am şi eu o speranţă:
Speranţa uitării absolute.
Dar aceasta mai e speranţă,
Nu e disperare?
stări/1
dimineață
de sfârșit de noiembrie,
ceva mai senină,
aduce-n casă miresme de pini.
o adiere tandră
de ondulații cromatice
atinge tăcerea.
chiar dacă,
prin
animația străzii
n-am chef de nimic,
simt sufletul lin și zâmbesc....
Poem
Suntem pe-o bancă în filmul meu,
Sufletul înghețat îl aștern
Făcutu-m-ai să mor încet fără tine,
Acum suntem pe-o bancă îmbătați de amărăciune,
Și-mi zici că sunt o nebună
Dar știu nu puteai să nu o zici nici în glumă,
Ochii ți-s lucioși, ai mei ca o cafea intubată în sifon,
Ce-i mai rău cu tine,e mai bine fără tine
Toxicul din tine m-a rănit, nu știu dar pari mulțumit..
Alte poezii ale autorului
Visul lui Ptolemeu Filadelful
Althea nu-i tulbura diminețile
cu strigăte
umbla numai în vârful degetelor
nu se strecura în pat lângă dânsul
când era obosit sau adormea cu fața la perete
când îl simțea încordat
fără chef de nimic
nu-l cicălea niciodată la cap
cu întrebări nelalocul lor
”unde-ai fost…
de ce ai urme de ruj pe guler…
de ce miroși a parfum de femeie…”
oricum el ar fi găsit o explicație science fiction
și oricum se afla în fața unui fapt împlinit
imposibil de dat înapoi
ca timpul sau ceasul din bucătărie
îi plăcea când era el însuși
cu toate păcatele sale din naștere
de care nu era direct răspunzător
cum spunea Freud
când o sărută de o mie de ori
pe întuneric
cu mici întreruperi pentru a încuia ușa
sau a fuma o țigară
în această ordine
lucruri care nu-i provocau nicio daună
nu-l amenința cu plecarea la mama ei
neavând mamă
femeile acestea sunt întodeauna singure
n-au identitate
nu spun niciodată „nu”
nu cer excursii exotice
bijuterii
bani
fidelitatea lor arareori poate fi pusă la îndoială
docilitatea de asemenea
unele știu și glume cu tentă erotică
altele cuvinte vulgare
de efect
au puls
37 de grade Celsius la suprafața corpului
se mișcă
zâmbesc
nu-i tocmai accesibil oricui să aibă
o femeie cyborg
de ultimă generație
made in USA
cu inteligență artificială
cu mii de senzori estrogeni
la care să răspundă precum Eva
nu
nici legile acestea lumești
nu-s tocmai în pas cu timpul
din contra
o rezoluție a UE are în vedere un plan futurist
despre reglementarea unei posibile interacțiuni sociale
dintre roboți și oameni
sub aspect etic
nu știu câți dintre noi suntem pregătiți să acceptăm încă un partener
la masa umanității
știu însă că foarte mulți
nutrim să luăm cu asalt cerul...
Anexa
Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.
- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!
- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.
- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!
- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.
- Nu, nu cred! Nu văd cum !
- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!
- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!
Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.
- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.
Era o sentință fără drept de apel.
- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!
Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.
- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!
- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!
Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.
- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.
Flagelare
Stiu că acolo
ești foarte singură
nu ți-ai luat șevaletul și vopselele în ulei
pensulele
cineva mi-a spus că le-ai aruncat pe fereastră
ai aruncat și tablourile vechi
în care ți-ai pus toată inimă
pe cele mai noi le-ai sfâșiat cu voluptate
ca Van Gogh
n-a scăpat nici regina Angliei
mâncând banane cu furculița
imaginea mea ai estompat-o
cu tușe grose de negru
pe-a ta cu violet
(culoarea mâniei!)
desființind orice legătură-ntre noi
inutil însă
fiindcă eu încă mai simt mirosul inefabil
al ceaiului de mentă și al pâinii prăjite
sărutul tău apăsat și umed
în loc de bună dimineața
foșnetul mătăsos al furoului negru
cumpărat din Passage du Désir Paris le Marais
( de care nu te despărți niciodată!)
palma mea pe coapsele tale moi
ca lutul din mâna olarului
„obraznicule!”
cum să uit toate acestea
și multe altele
știute doar de noi
degeaba ai blocat liftul la etajul 57
voi urca și de data aceasta scările
întotdeauna a trebuit să urc scările
către tine
nu atât de multe
ce-i drept
dar a meritat
știu că n-ai sfâșiat tabloul lui Coreggio
cu Jupiter și jo
(care era o copie!)
nici acum n-am înțeles de ce-ți plăcea tabloul acela
(până la urmă o scenă banală de dragoste!)
și nu-ți plăceau tablourile noastre
pe care le-ai pictat și repictat
pe aceeași pânză
precum celebra Salvator Mundi
atribuită lui Leonardo da Vinci
și nerevendicată de nimeni...
Recurențe
a scrie în zilele noastre
este un fel de a-ți pierde timpul
nu mai citește nimeni decât clișeele de pe facebook
stereotipuri precum „bună ziua”
sau platitudini
un fel de filozofie ieftină despre nimic
într-o gramatică aproximativă
poezie albă
la propriu
cu poza personală aferentă
care ar trebui să acopere lipsa de idei
talentul
oricum acesta nu contează prea mult
criticii literari sunt pe cale dispariție
n-au mai rămas decât niște ipochimeni
jalnici
care scriu cronici pe bani mulți
și favoruri
ai zice că poezia a devenit apanajul femeilor
un mixaj siropos cu multe frustrări
și lacrimi
nimic nu mai este ce-a fost
anul 2000 a însemnat trecerea în mileniul 3
mileniul internetului egalizator
a telefonului mobil
a ieșirii din homo sapiens
și intrării în homo deus
non organic
ultima etapă a evoluției ființei umane
dar nu și cea din urmă...
Scadență
aud bufnița agățându-se de propriile țipete
pe fereastra deschisă dau buzna țânțarii
să ne mănânce de vii
iar noi facem dragoste
ne vom îmbolnăvi de febră galbenă sau malarie
probabil
sau ne vom infecta cu virusul West Nile
oricum vom muri până mâine de foame
sau de inimă rea
statul a intrat în incapacitate de plăți
nimeni nu mi plătește pensii și salarii
trăim din rezervele de grăsime și țesut muscular
de pe tarabe au dispărut zarzavaturile și carnea
au apărut în schimb banii
cu care nu poți cumpăra aproape nimic
inflația a ajuns la o mie la sută
nu ne-a mai rămas la liber decât aerul și dragostea...
ce pot cumpăr cu un milion de dolari
îl întreb pe vânzătorul de la magazinul de oase
o bucată de brânză și un picior de iepure
dar cu un miliard
un cap de cal fără ochi și urechi
plus o pipotă….
Orașul pierdut
de când tot plec și mă întorc
gândurile mele au devenit o povară
le-am lăsat ocolo
în urmă
pe țărmurile însorite ale Atlantidei
printre păsări galbene care stau într-un picior
sprijinind cerul
aici toate păsările sunt galbene,
galbeni sunt și ochii de după perdelele galbene
mișcate discret
casele
frunzele copacilor
câinii din fața ușilor
părul copiilor care bat mingea,
chiar și lebedele de pe lac sunt galbene noaptea
undeva arde un foc tainic cu flăcări galbene
simt că și viața mea este galbenă
că mi se scurge printre degete
cine a spus că Atlantida este un vis
n-a simțit zbuciumul disperat al Gibraltarului
dogoarea Marakeshului
nu departe de locul acela
înveșmântat în galbenul inconfundabil al Saharei
unde îmi ancorez bărcile
am văzut doi tineri îmbrățișându-se apoteotic
mai încolo
câțiva cocori cu gâturile întinse peste Alantic
își disputau cerul
cândva am să revin pe țărmurile misterioase
ale Atlantidei
să-mi iau înapoi gândurile și viața risipită
în excesul acesta sumbru de gri
în care încă îmi mai devorez liniștea…