Contemplație

trezirea de dimineață mă uimește în fiecare zi

e ca și când aș coborî dintr-un  accelerat de mare viteză

și aș urcă într-un tren regio

care oprește exasperant în toate stațiile

amintindu-mi că sunt doar un biet navetist

rătăcit între un vis voluptos

și o slujbă searbădă

tot mai nesigură

nici mâine nu voi găsi probabil filonul de aur curat

în galeriile morții                                   

mă gândesc

iar Statul va închide și puținele mine din Apuseni

și Borșa

va denunța toate contractele de muncă silnică

ajutoarele sociale și de înmormântare

fără nicio strângere de inimă

oho

deja e prea mult

perorează șeful de șantier

am ajuns la fundul sacului

oare de ce admirăm cu toții America

visul american

și de ce nu ne asumăm propriile visuri

(ca stăpâni absoluți ai vieților noastre!)

așteptând să ne tot bântuiască alții…

niciodată viața nu e îndeajuns de încăpătoare

rămân permanent lucruri de terminat

altele de început

la un moment dat nu mai e loc să arunci un ac

între acestea

să  le așezi într-o anumită ordine

pe cele neimportante

în debaraua cu schelete cuminți

pe cele strict necesare

în lista scurtă cu priorități

și  iluzii

din păcate nu se întâmplă așa

viața are regulile ei

cel mai adesea de neînțeles

aduce în prim plan întâmplarea

hazardul

instaurând propriu-i liber arbitru

crezi oare că noi ne-am întâlnit întâmplător

în dimineața aceea de martie

în cimitirul acela cu cruci și strângeri de inimă

mai fuseserăm pe acolo de sute de ori

să ne plângem în liniște morții

trecusem unul pe lângă altul indiferenți

ca două planete care se rotesc invers

una față de cealaltă

și deodată

trezit parcă din vis

am văzut Soarele strălucind în ochii tăi

arzându-mi inima

și din clipa aceea nu te-am văzut decât pe tine

trăindu-mă…

înțeleg că e destul de riscant să te autoclaustrezi în garsoniera ta de la etajul „cinșpe” sau în ansamblurile rezidențiale ale minții poți s-o iei razna și să te arunci pe fereastră ori să-ți tai venele cu lama de bărbierit legistul va aplica ștampila depresie pe toate certificatele de deces în toate cazurile de aruncat pe fereastră sau tăiat venele deși unii o fac din disperare alții din plictis patologic ori din prea bine nu există o cauză universal valabilă o regulă totu-i abracadabrant și aleatoriu dincolo de infatuarea ființei umane de a fi tranșat problema eternă a egalității de șanse nu e nimic concret femeia nu va fi niciodată egală cu bărbatul hoțul cu omul cinstit câinele cu pisica toți suntem unici

*

 tragi pe nas substanța anhidră a fericirii și dai cu tifla deontologilor jalnici de la televizor cine dracu’sunteți voi să-mi impuneți etica voastră nenorocită să dați breaking news-uri pe nefericirea mea ancestrală nu știți nimic despre dependența moștenită din tată în fiu n-ați auzit de predestinare autoclaustrați-vă dacă tot știți totul despre orice dacă tot puteți trimite locomotiva destinului pe o linie moartă și aruncați-vă în final de la etajul”cinșpe” al rațiunii…

de la o vreme nu mai simți nimic

emoția e ca o rană deschisă

vezi sângele țâșnind

ca dintr-o fântână arteziană

coagulându-se

prinzând coajă

cicatrizându-se

și tresari ca din mijlocul unui vis

la dracu`

ce-a fost asta

și de ce naiba ai tras storurile

de ce frigiderul e gol

unde îmi sunt berile alea nenorocite

n-ai observat că afară a venit iarna

trageți o pătură peste tine

iubito

astăzi n-am chef

degeaba buzele mele ți se lipesc de umeri

nu m-ai tresari

ai pe față expresia aceea

ca atunci când sărutai moaștele Sfintei Parascheva

caști

lucru care n-are nimic în comun cu dragostea

nu mai e ce-a fost

îmi amintesc când te rupeam în fouă

ca pe-o grisină

îți trosneau oasele

ți se încordau mușchii

nervii

acum dormi nemișcată pe-o parte

cu spatele

îmi faci poze

cu diafragma deschisă la + infinit

iar mie mi-e foame

atracția s-a deghizat într-o senzație copleșitoare

de foame

mă duc să-mi cumpăr o doză de bere

și-o pâine

dar nu-ți promit că mă-ntorc prea repede...

să vezi două pietre sărutându-se
îţi dă de gândit
cineva spunea că eternitatea
este o noţiune abstractă
Brâncuşi a surprins-o
într-un sărut
altcineva spunea la fel despre suflet
greşit
sărutul e chiar sufletul
răstignit
la Stonehenge pietrele
şi-au înghiţit sufletele
n-au mai rămas decât niște capete uriașe
fără inimi
sărutul lui Iuda nu mai stârnește patimi
nu mai surpinde
pare o îmbrățișare nefirească
dintre o piatră și o inimă

da
le spusese Isus
„unul din voi mă va vinde!”

de-afară aud cum iarna își scoate rochia albă de mireasă

încheind ultimul vals vienez în aplauze furtunoase

adresate deopotrivă și mirelui

vântul         

primăvara geloasă adună ghiocei

și magnolii

mai încolo

așergând desculță după o mângâiere de soare

poetul se uită critic la ele din spatele ferestrelor înghețate

în timp ce îndeasă tutunul cu miros de mentă și vanilie

în pipă

„nebunele dracului”

luând încă un gât de șampanie din sticla cu susur de viperă

„și viața asta este ca anotimpurile anului”

se gândește mușcând din mușticul de abanos

ca din sfârcul voluptos al Serenei

„ în brațele cui o mai fi acum la sfârșit de iarnă”

îi vine în minte

dar își alungă încruntat gândul

ducă-se...

știi…

mi-e dor de tine

puțin prea tare, puțin prea

des, puțin mai mult în

fiecare zi.

și totul merge înainte,

dar nimic nu mai atinge

felul în care ar trebui

să doară.

știi…

lucrurile mici au început

să țină loc de răspunsuri,

de parcă absența ar avea

formă concretă.

și mă lovesc de ele

ca de niște uși închise

care încă mai par

că ar putea ceda.

știi…

noaptea a devenit un spațiu

în care gândurile nu mai dorm,

ci se plimbă în cerc

până uită de unde au pornit.

și eu rămân acolo,

între ele,

ca un martor care nu mai știe

ce a văzut.

știi…

timpul nu mai curge înainte,

ci se strânge în locuri mici

pe care le evit fără să vreau.

și fiecare secundă

pare că știe ceva despre mine

pe care eu încă

nu-l înțeleg.

Esti in bratele multimii,
oare cum te trag de gind?
Timpul tau le apartine
esti fugarul cel de rind.

Tu te lunici prin parerea
Vorba teai vindut plingind.
Omul merge in tacere,
Tu vorbesti doar nu la timp. 

Deci teai descaltat de minte
Vei zburda pustiul dens
Dar naiv pina la capat
Tot multimea ai ales.



 

Într-un colț al nimicului, un zeu mic își scutură palma.

Degetele lui sunt clepsidre întoarse, nisipul curge invers,

o galaxie cade și se ridică dintr-un strigăt mut.

Universul e o închisoare de lumină,

iar barele sunt făcute din întrebări fără răspuns.

Pe marginea vidului, doi sori joacă șah cu stelele moarte.

Unul râde, dar râsul lui e o spirală de timp,

înghițind umbrele ce curg pe podeaua infinitului.

Celălalt tace. Dar tăcerea lui scrie poeme pe pielea

asteroizilor care explodează în apocalipse mici,

doar pentru plăcerea unui moment de haos pur.

Și tu, cititorule, ești o celulă

într-un plămân cosmic care respiră întuneric.

Inspiri universuri, expiri coliziuni.

Între coastele tale, gravitația cântă o melodie

pe care doar găurile negre o înțeleg:

"Suntem capcanele iubirii ce se sparge pe sine."

Într-un colț de eternitate, o frunză de lumină cade.

Dar nu atinge niciodată pământul.

Căci pământul e un mit inventat de suflete,

iar sufletele sunt iluzii ale fotonilor prinși în bucle.

Ce e poezia asta? Tu întrebi.

E un fir de praf care și-a dorit să fie Dumnezeu.

Și-a învârtit sinele în cercuri, în cercuri, în cercuri,

până când a creat o oglindă.

Iar în oglindă era totul.

Dar totul nu era nimic.

Și din nimic, o altă palmă s-a întins,

scuturând iarăși timpul ca pe o minge.

Universul începe din nou,

dar tu n-ai să știi vreodată

că ești doar un ecou al unei idei

uitate.

Ce sens mai are răsăritul

Dacă la mine-n suflet e noapte mereu,

Vreau să-nbrățișez apusul

În singurătatea sufletului meu.....

Lumea-ntreagă nu se-nvârte în jurul tău

Doar a mea o face,

Sufletul meu nu ține cont de ce-i bun sau rău

Pentru tine trece peste toate........

Nu ține cont de trecut, prezent sau viitor,

Este prins într-o buclă temporală,

Este blestemat să se simtă nemuritor,

Prins într-o poveste fără morală......

Morala e prezentă

Dar imposibil de dedus,

Luciditatea e absentă

Dacă ăsta-i ultimul apus......

Vreau să fie ultimul,

Vreau ca aici să se termine tot,

Că doar n-oi fi eu singurul,

Care la finalul zilei este mort....

V-or mai trece suflete cu mine

Prin poarta către uitare,

Se v-or ratăci-n ale iubiri ruine

Se v-or pierde-n nepăsare.....

Poveștile au suflet,

Multe sunt triste și pline de durere,

Durerea n-are zâmbet,

Dacă n-o mai alină nicio mângâiere........

mașina infernală a Timpului încapsulează

clipele vieții mele trăite

în pilule din plastic

un robot înscrie data procesării

luna

anul

altul sigilează cutiile din carton în loturi

pe ani bisecți

ultimul imprimă denumirea comercială

( balsam concentrat de viață!)

de exemplu

instrucțunile de folosire

( de preferință a se utiliza în băile de melancolie!)

termenul de valabilitate nedeterminat

dar nu mai mult de o viață

condițiile de livrare standard

adică în două zeci și patru de ore

plata prin card bancar sau ramburs

la alegere

în zilele când nu mai poți suporta râia melancoliei

strivești între degete 1-2 capule din plastic

deasupa căzii cu apă fierbinte

cu mireasmă de lemn de argan

santal

sau Quebrancho

prezentă în toate clipele și împrejurărările vieții

unele cu iz de țevă de eșapament

de groapa de gunoi

sau cu alte izuri

apoi te purifici în balsmul acesta

până îți vine din nou rândul

la mașina infernală a Timpului

care încapsulează clipele tuturor vieților trăite

în pilule otrăvite din fabricație

nerecomandate persoanelor cu insuficiență transcedentală…

Filosofic toți vom muri odată, părăsind tot ce ne aparține, psihologic chiar și sufletu si simtul nu ne va mai aparține 

Iar din punct de vedere religios, raiul sau iadul ne vor înclina brațele, unii vor muri în chinuri de eternitatea infernului sângeros, iar alții vor dansa cu îngerii în cer, în eternitatea ce nu se va sfârși niciodată

Iar, din păcate nici natura nu va mai trai, totul va dăinui-n murirea crudă a pământului ce s-a saturat sa verse pentru noi toți atâtea lacrimi far' de dulce speranță

Singura lumină ce va pătrunde pe 

cer va fi lumina cuvintelor

Lumina și grația cu care natura a fost Îmbrățișată și anume, arta divină a unui poet

Ce scrie despre infinuturi, despre doruri ce nu s-au cunoscut vreodată

Definește arta creații umane, căci doar poetul iubește cu patimii vi iar din iubire face artă