Viața lui Ion Olaru

Viața lui Ion Olaru

 

Ion Olaru s-a născut la data de 1 aprilie 1936 și a murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. A provenit dintr-o familie numeroasă și modestă, având șase frați: trei fete și trei băieți. Dintre frații săi, unul dintre băieți a murit de mic. În familie, Costică era penultimul copil, iar cea mai mică dintre frați era Gena, cunoscută și sub numele de Tanti Gena. O altă soră a familiei era Maria, din comuna Urdari.

 

Ion Olaru a fost un copil și apoi un tânăr foarte inteligent și silitor. A urmat școala și a învățat foarte bine, în ciuda faptului că familia sa era săracă și că a trebuit să muncească pentru a se întreține. La un moment dat, s-a angajat pe un șantier, unde a început să lucreze ca muncitor. Datorită inteligenței, seriozității și priceperii sale, nu a rămas mult timp la munca fizică. Superiorii au observat că era un om de încredere și i-au dat responsabilitatea de a ține gestiunea și de a administra banii.

 

Această responsabilitate a reprezentat un moment important în viața sa profesională. Ion a demonstrat că este foarte organizat, atent și corect, iar în timp a ajuns să ocupe funcții importante în domeniul comerțului. A lucrat ca inspector în comerț și director de gestiune, având responsabilități pentru mai multe magazine. Era cunoscut ca un om corect și cinstit. Nu lua șpagă de la nimeni și nu accepta compromisuri atunci când era vorba despre munca sa. De-a lungul vieții, a ajutat numeroși oameni, fie prin sfaturi, fie prin sprijin material.

 

Personalitatea și caracterul

 

Ion Olaru era un om cu o personalitate puternică. Era serios, uneori chiar dur, și nu suporta să se vorbească urât sau nepoliticos în preajma lui. Își dorea ca oamenii să îi respecte autoritatea și să îi asculte vorbele. Chiar dacă putea părea aspru, în spatele acestui caracter puternic se afla un om responsabil și preocupat de binele celor din jur.

 

Era extrem de organizat și atent la lucrurile pe care le făcea. Îi plăcea ca fiecare lucru să fie pus la locul lui și nu suporta dezordinea. Era un om muncitor și nu se ferea de muncă, chiar și atunci când nu era vorba despre serviciu. Îi plăcea foarte mult să lucreze în grădină și să se ocupe de gospodărie. Avea grijă ca totul în jurul său să fie îngrijit și bine pus la punct.

 

Ion Olaru era și foarte chibzuit cu banii. Nu obișnuia să cheltuiască fără rost și nu era un om risipitor. Mai întâi își achita cheltuielile și obligațiile, iar din banii care îi rămâneau cumpăra mâncare și lucrurile necesare gospodăriei. Pentru el, munca și banii câștigați prin muncă trebuiau respectate.

 

În același timp, era un om darnic cu familia sa. Era apropiat de frații și surorile sale, precum și de nepoții săi, adică de copiii fraților și surorilor. Atunci când aceștia aveau nevoie de bani, Ion îi ajuta și uneori le împrumuta bani fără să îi mai ceară înapoi. Pentru el, familia avea o importanță deosebită, iar ajutorul oferit celor apropiați era un lucru firesc.

 

Înfățișarea și stilul său

 

Ion Olaru era un bărbat înalt, având aproximativ 1,78–1,80 metri, și avea o prezență impunătoare. Se îmbrăca elegant și era atent la felul în care se prezenta în fața oamenilor. Deși era un om simplu și provenea dintr-o familie modestă, avea o anumită prestanță și inspira respect celor din jur.

 

Nu era o persoană preocupată de lux, ci mai degrabă de ordine, curățenie și decență. Își dorea ca lucrurile să fie făcute corect și avea grijă de aspectul său.

 

Obiceiuri și preocupări

 

Ion Olaru era interesat de ceea ce se întâmpla în societate și îi plăcea să fie la curent cu știrile. Citea ziarul și urmărea emisiunea „Viața Satului”, fiind interesat de evenimentele din țară și mai ales de viața oamenilor de la sate și de problemele gospodăriei.

 

De ziua sa de naștere, obișnuia să sărbătorească acasă, alături de familie. Sora sa, Gena, venea împreună cu soțul ei pentru a petrece timpul cu el. Relația dintre Ion și Gena era una apropiată, iar vizitele dintre ei făceau parte din viața de familie. Ion mergea și el adesea la Gena acasă, unde era primit cu drag și servit cu gogoși.

 

Îi plăcea să meargă la stațiunea Olănești, unde se bucura de timpul liber și de atmosfera stațiunii. De asemenea, îi plăcea să meargă la piață și să facă diverse cumpărături. Era atent la ceea ce cumpăra și prefera să își organizeze bine banii și necesitățile.

 

Relațiile cu familia

 

Relațiile lui Ion Olaru cu familia au fost complexe. Din amintirile celor apropiați reiese că era foarte atașat de frații și surorile sale și, în special, de copiii acestora. Îi ajuta atunci când aveau nevoie și era dispus să îi sprijine financiar. Pentru frații și nepoții săi, putea fi un om pe care se puteau baza.

 

În schimb, relația cu propriul copil a fost mult mai rece. Deși era un om apropiat de familia extinsă, față de propriul copil părea să păstreze o anumită distanță emoțională. Această parte a vieții sale arată că relațiile de familie nu au fost întotdeauna simple și că, în ciuda caracterului său darnic și protector față de frați și nepoți, a existat o răceală în relația cu copilul său.

 

Moștenirea lăsată în familie

 

Ion Olaru a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om muncitor, corect, organizat și responsabil. A pornit de la o situație materială modestă, dar prin inteligență, muncă și seriozitate a reușit să își construiască o carieră în domeniul comerțului, ajungând inspector și director de gestiune.

 

Viața lui a fost marcată de respectul pentru muncă, pentru ordine și pentru corectitudine. Nu a fost un om perfect și a avut, asemenea oricărui om, atât calități, cât și defecte. Putea fi dur și autoritar, însă era și generos cu cei apropiați, ajutându-și frații și nepoții atunci când aceștia aveau nevoie.

 

A murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. Povestea vieții sale rămâne una despre un om care, deși a pornit cu puține posibilități materiale, a reușit prin muncă și inteligență să ajungă într-o poziție importantă și să câștige respectul celor din jur. Amintirile despre Ion Olaru păstrează imaginea unui bărbat simplu, dar impunător, exigent, cinstit, muncitor și darnic cu familia sa.


[Cristian Diaconița].

Категория: Проза

Все стихи автора: Cristian Diaconița poezii.online Viața lui Ion Olaru

Дата публикации: 21 августа

Timp de citire: ~10 min.

Просмотры: 339

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Am înviat din nou prin Hristos

Eu am murit…

și iată, parcă m-am născut din nou.

 

Îmi las trecutul să moară.

Tot ceea ce am făcut în trecut nu mai este viața mea.

Nu mai vreau să fiu omul care am fost.

 

Am lăsat în urmă greșelile, rănile și toate lucrurile care m-au îndepărtat de Dumnezeu.

Nu le mai port ca pe o condamnare, ci le las în mâinile Lui.

 

Am căzut.

Am plâns.

M-am pierdut.

Dar Hristos m-a găsit.

 

Când eu nu mai vedeam nicio cale,

El mi-a întins mâna.

Când sufletul meu era în întuneric,

El mi-a arătat din nou lumina.

 

Și atunci am înțeles:

 

Am murit față de trecutul meu

și am înviat prin Hristos.

 

Nu prin puterea mea,

ci prin harul Lui.

 

Nu spun că n-am greșit.

Spun că am fost iertat.

 

Nu spun că trecutul meu n-a existat.

Spun că nu mă mai definește.

 

Astăzi începe o viață nouă.

 

Dacă ieri eram pierdut,

astăzi sunt găsit.

 

Dacă ieri eram în întuneric,

astăzi merg spre lumină.

 

Dacă ieri eram mort în suflet,

astăzi trăiesc.

 

Eu am murit…

și iată, m-am născut din nou.

 

Trecutul meu rămâne în urmă.

Viața mea este înainte.

 

Și înaintea mea este Hristos.

 

Am înviat din nou prin Hristos.

Iar acum vreau să trăiesc pentru El.                                                             


[De Cristian Diaconița]

Еще ...

LUMINA CRUCII ȘI SABIA LUI CRISTIANUS FEROX

PROLOG

 

Umbra unui nume vechi

 

Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.

 

Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.

 

Dar unele nume au rămas.

 

Unul dintre acestea era Spartacus.

 

Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.

 

Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.

 

Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.

 

Era anul 18—.

 

În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.

 

În bisericuța satului ardea o singură candelă.

 

Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.

 

La casa de la marginea satului, copilul plângea.

 

Bunicul său îl privi îndelung.

 

— Cum îl veți numi?

 

Tatăl copilului tăcu.

 

Mama îl ținea la piept.

 

Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.

 

— Cristianus, spuse el.

 

— Cristianus?

 

— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.

 

Apoi se opri.

 

— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.

 

Tatăl îl privi.

 

— Spartacus?

 

Bătrânul încuviință.

 

— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.

 

Afară, vântul urla.

 

În biserică, candela continua să ardă.

 

Copilul încetă să plângă.

 

Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:

 

Cristianus Ferox.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Copilul din satul dintre munți

 

Satul se numea Valea Luminii.

 

Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.

 

Primăvara, livezile se umpleau de flori.

 

Vara, pășunile erau verzi.

 

Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.

 

Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.

 

În centrul lui se afla biserica.

 

Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.

 

Cristianus crescuse privind-o.

 

De mic copil era diferit de ceilalți.

 

Nu pentru că ar fi fost mai puternic.

 

Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.

 

Ci pentru că întreba mereu.

 

— De ce?

 

De ce răsare soarele?

 

De ce oamenii se ceartă?

 

De ce există războaie?

 

De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?

 

De ce trebuie omul să ierte?

 

Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.

 

Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.

 

Bunicul ținea în mână o carte veche.

 

— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?

 

Bătrânul ridică privirea.

 

— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.

 

— Și ce a fost cu adevărat?

 

Bunicul închise cartea.

 

— A fost un om care a vrut să fie liber.

 

Cristianus tăcu.

 

— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.

 

— Cum?

 

— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.

 

Cristianus privi focul.

 

— Atunci care este adevărata libertate?

 

Bătrânul făcu semnul crucii.

 

— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.

 

Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Strămoșul și sabia

 

Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.

 

Căuta o lampă veche.

 

Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.

 

Era acoperit de praf.

 

Pe capac era sculptată o cruce.

 

Cristianus îl chemă pe bunicul său.

 

Bătrânul veni încet.

 

Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.

 

— Unde l-ai găsit?

 

— Aici.

 

Bătrânul rămase nemișcat.

 

— Nu trebuia să-l vezi încă.

 

— De ce?

 

După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.

 

Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.

 

Nu era împodobită cu aur.

 

Era simplă.

 

Lama purta urmele timpului.

 

Cristianus o privi.

 

— A cui este?

 

— A fost transmisă din generație în generație.

 

— A lui Spartacus?

 

Bătrânul clătină din cap.

 

— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.

 

Cristianus întinse mâna.

 

— Pot s-o ating?

 

Bunicul încuviință.

 

Tânărul luă sabia.

 

Era grea.

 

— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.

 

— Atunci pentru ce?

 

— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.

 

Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.

 

— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Atunci să alegi crucea.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Străinul

 

Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.

 

Calul era obosit.

 

Haina călătorului era ruptă.

 

La brâu purta un mic medalion.

 

Cristianus îl întâlni lângă fântână.

 

— Ești străin?

 

— Da.

 

— De unde vii?

 

Omul îl privi atent.

 

— Dinspre răsărit.

 

— Și unde mergi?

 

— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.

 

Cristianus se încruntă.

 

— Mănăstirea aceea este părăsită.

 

Străinul zâmbi.

 

— Așa spun oamenii.

 

— Și nu este adevărat?

 

— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.

 

Tânărul tresări.

 

— De unde îmi știi numele?

 

Străinul nu răspunse.

 

Se urcă pe cal.

 

Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.

 

Tânărul o prinse.

 

Pe ea era desenată o cruce.

 

Sub cruce se afla o inscripție:

 

„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”

 

Cristianus privi în urma călărețului.

 

Atunci înțelese că ceva se schimbase.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Chemarea

 

În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.

 

Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.

 

— Ce ai?

 

Tânărul îi povesti tot.

 

Preotul ascultă fără să-l întrerupă.

 

Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.

 

— Mă temeam că ziua aceasta va veni.

 

— Ce este?

 

— O hartă.

 

Cristianus deschise manuscrisul.

 

Era desenată o parte din munți.

 

Pe hartă apărea o cetate.

 

Deasupra ei era scris:

 

CETATEA SFINTEI LUMINI.

 

— Există?

 

— Odinioară a existat.

 

— Și acum?

 

Părintele Nicolae îl privi.

 

— Poate că există încă.

 

— Trebuie să merg acolo.

 

— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.

 

— Atunci de ce?

 

Preotul îi răspunse:

 

— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.

 

Cristianus își plecă privirea.

 

— Voi pleca.

 

Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.

 

— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.

 

— Ci prin suflet?

 

Preotul zâmbi.

 

— Ai început să înțelegi.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Călătoria

 

A doua zi, Cristianus părăsi satul.

 

Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.

 

Sabia rămăsese acasă.

 

Nu pentru că se temea de ea.

 

Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.

 

Mergea de ore întregi când auzi un glas.

 

— Așteaptă!

 

Se întoarse.

 

Era un tânăr de aceeași vârstă.

 

Avea părul negru și purta un toiag.

 

— Cine ești?

 

— Matei.

 

— Unde mergi?

 

— Oriunde mă duce drumul.

 

Cristianus zâmbi.

 

— Nu este un răspuns.

 

— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.

 

Cei doi râseră.

 

Din acel moment, drumurile lor se uniră.

 

Mai târziu aveau să li se alăture și alții.

 

Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.

 

O fată curajoasă numită Ana.

 

Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.

 

Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:

 

Călătorii Luminii.

 

---

 

CAPITOLUL VI

 

Pădurea fără ecou

 

După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.

 

— De ce? întrebă Ana.

 

Călugărul Ilarion răspunse:

 

— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.

 

— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.

 

— Oamenii le ascund.

 

În aceeași noapte, auziră pași.

 

Cristianus se ridică.

 

— Cine este acolo?

 

Nimeni nu răspunse.

 

Se auziră din nou pașii.

 

Apoi o voce:

 

— Întoarceți-vă!

 

Damian puse mâna pe arma sa.

 

Cristianus ridică mâna.

 

— Nu.

 

— De ce?

 

— Pentru că nu știm cine este.

 

Din întuneric apăru un bătrân.

 

— Căutați cetatea.

 

Nu era o întrebare.

 

— Da, răspunse Cristianus.

 

Bătrânul îi privi.

 

— Atunci trebuie să treceți prin vale.

 

— Ce se află acolo?

 

— Frica voastră.

 

Apoi dispăru între copaci.

 

---

 

CAPITOLUL VII

 

Valea fricii

 

Valea era acoperită de ceață.

 

Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.

 

Matei își văzu casa arzând.

 

Ana își văzu familia plecând.

 

Damian își văzu trecutul.

 

Cristianus îl văzu pe bunicul său.

 

— Cristianus!

 

Tânărul se apropie.

 

— Bunicule?

 

Chipul bătrânului era trist.

 

— Întoarce-te.

 

— De ce?

 

— Pentru că vei pierde tot.

 

Cristianus făcu un pas.

 

Apoi se opri.

 

Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.

 

„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”

 

Cristianus își făcu semnul crucii.

 

— Nu te voi urma.

 

Imaginea dispăru.

 

Ceața începu să se ridice.

 

În fața lor apăru drumul.

 

Ilarion zâmbi.

 

— Frica poate fi puternică.

 

Cristianus răspunse:

 

— Dar nu trebuie să ne conducă.

 

---

 

CAPITOLUL VIII

 

Cetatea Sfântă

 

După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.

 

În spatele ei se ridicau ziduri.

 

Cetatea exista.

 

Era magnifică.

 

Turnurile erau acoperite cu piatră albă.

 

Pe ziduri se vedeau cruci.

 

În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.

 

Deasupra porții era scris:

 

„Adevărul este lumină.”

 

Poarta se deschise.

 

Un călugăr îi întâmpină.

 

— Cristianus Ferox.

 

Tânărul rămase nemișcat.

 

— Mă cunoașteți?

 

— Te așteptam.

 

— De când?

 

— De mulți ani.

 

— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.

 

Călugărul zâmbi.

 

— Nu pe tine te așteptam.

 

Cristianus nu înțelese.

 

— Ci pe alegerea pe care o vei face.

 

---

 

CAPITOLUL IX

 

Manuscrisul

 

În adâncul cetății se afla o bibliotecă.

 

Pereții erau plini de manuscrise.

 

Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.

 

Citi despre Spartacus.

 

Despre generațiile care au urmat.

 

Despre oameni care au fugit din calea războaielor.

 

Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.

 

Și, la sfârșit, găsi numele său.

 

Cristianus Ferox.

 

— Cum este posibil?

 

Călugărul Ilarion răspunse:

 

— Nu este scris destinul tău.

 

— Atunci ce este?

 

— O avertizare.

 

În manuscris era scris:

 

„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”

 

Cristianus închise cartea.

 

— Și ce trebuie să fac?

 

Călugărul răspunse:

 

— Asta numai tu poți hotărî.

 

---

 

CAPITOLUL X

 

Întoarcerea umbrei

 

În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.

 

Nu era sărbătoare.

 

Era primejdie.

 

Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.

 

Un grup de oameni se apropia.

 

Damian privi zidurile.

 

— Sunt mulți.

 

Cristianus întrebă:

 

— Cine sunt?

 

Un călugăr răspunse:

 

— Oameni care caută manuscrisul.

 

— De ce?

 

— Pentru puterea lui.

 

Cristianus strânse crucea în palmă.

 

— O carte nu dă putere.

 

Ilarion îl privi.

 

— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.

 

Cristianus răspunse:

 

— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.

 

---

 

CAPITOLUL XI

 

Noaptea cetății

 

Noaptea fu lungă.

 

Oamenii cetății se adunară împreună.

 

Nu pentru cucerire.

 

Nu pentru răzbunare.

 

Ci pentru apărare.

 

Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.

 

Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.

 

Nu ca simbol al urii.

 

Ci ca simbol al responsabilității.

 

Când zorii apărură, primejdia trecuse.

 

Cetatea rămăsese în picioare.

 

Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.

 

---

 

CAPITOLUL XII

 

Drumul spre casă

 

După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.

 

— De ce pleci? îl întrebă călugărul.

 

— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.

 

— Unde trebuie dusă?

 

Cristianus privi spre munți.

 

— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.

 

Și astfel începu drumul spre casă.

 

Dar nu mai era copilul care plecase.

 

Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.

 

Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.

 

---

 

EPILOG

 

Numele care a rămas

 

Anii trecură.

 

Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.

 

Dar nu ca un cuceritor.

 

Oamenii îl numeau:

 

„Purtătorul Luminii.”

 

A construit școli.

 

A ajutat biserici.

 

A ridicat case pentru cei săraci.

 

A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.

 

Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.

 

A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.

 

Sub ea a fost scris:

 

„Puterea fără iubire naște frică.

Curajul fără înțelepciune naște pierzare.

Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”

 

Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.

 

Ea continuă peste veacuri.

 

Nu prin sânge.

 

Nu prin război.

 

Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.

 

Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.

 

Un copil îl întrebă:

 

— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— De multe ori.

 

— Și atunci cum ai fost curajos?

 

Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.

 

— Curajul nu înseamnă să nu te temi.

 

— Atunci ce înseamnă?

 

Bătrânul răspunse:

 

— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.

 

Clopotul începu să bată.

 

Soarele cobora după munți.

 

Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.

 

Cristianus își făcu semnul crucii.

 

Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.

 

Un om dintr-un alt veac.

 

Un om care purtase cândva numele Spartacus.

 

Cristianus zâmbi.

 

Apoi șopti:

 

— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.

 

Iar clopotul bătu din nou.

 

Sfârșit.

Еще ...

500 de Poezii Creștine 251–300

251. Împărăția Cerurilor

 

Dincolo de lumea trecătoare

Există-o veșnică lumină,

Unde sufletul găsește pace

Și dragostea nu se termină.

 

Doamne, ajută-mă să caut

Împărăția Ta mereu,

Să nu iubesc mai mult lumea

Decât pe Tine, Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

252. Viața veșnică

 

Viața aceasta trece repede

Ca o clipă într-un vis,

Dar nădejdea mea rămâne

În Hristos, Cel ce a promis.

 

Doamne, păstrează-mi sufletul

În credință și iubire,

Ca să pot primi, prin mila Ta,

Darul vieții fără sfârșire.

 

Cristian Diaconița

 

253. Ziua Judecății

 

Va veni o zi în care

Fiecare om va sta

Înaintea lui Dumnezeu

Și faptele și le va vedea.

 

De aceea vreau de astăzi

Să trăiesc cu suflet curat,

Să iubesc și să fac bine

Cât timp încă mi-ai lăsat.

 

Cristian Diaconița

 

254. Judecătorul drept

 

Tu ești Judecătorul lumii,

Drept și fără de păcat,

Și cunoști fiecare inimă

Și tot ce omul a lucrat.

 

Doamne, nu mă lăsa în rău,

Ci întoarce-mă mereu,

Ca în ziua judecății

Să găsesc mila Ta.

 

Cristian Diaconița

 

255. Cartea vieții

 

Înaintea Ta, Doamne Sfinte,

Nimic nu poate fi ascuns,

Tu cunoști fiecare faptă

Și fiecare gând ascuns.

 

Scrie, Doamne, în inima mea

Credința, dragostea și pacea,

Ca numele meu să rămână

În cartea vieții prin harul Tău.

 

Cristian Diaconița

 

256. Îngerul păzitor

 

Îngerul meu păzitor

Mă însoțește zi și noapte,

Mă îndeamnă către bine

Și mă ferește de păcate.

 

Doamne, păzește-mă prin el

De primejdii și ispite,

Și condu-mă pe calea dreaptă

Către cele fericite.

 

Cristian Diaconița

 

257. Glasul îngerilor

 

În cer se-aude cântare

De îngeri înaintea Ta,

Iar sufletul meu dorește

Să Te slăvească asemenea.

 

Primește, Doamne, cântarea mea,

Chiar dacă este mică și smerită,

Căci vine dintr-o inimă

Care Te caută necontenit.

 

Cristian Diaconița

 

258. Heruvimii

 

Heruvimii Te slăvesc, Doamne,

Înaintea tronului ceresc,

Iar eu, un om atât de mic,

Cu smerenie Te iubesc.

 

Învață-mă să Te slăvesc

Prin tot ce fac și tot ce spun,

Și să păstrez în viața mea

Un suflet sincer și bun.

 

Cristian Diaconița

 

259. Serafimii

 

Serafimii cântă neîncetat:

„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul!”

Iar cerul se umple de slavă

Înaintea Celui Preaînalt.

 

Doamne, fă și inima mea

Un altar de rugăciune,

În care numele Tău sfânt

Să fie mereu în cântare.

 

Cristian Diaconița

 

260. Sfânta Treime

 

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Sfânt,

Dumnezeului cel desăvârșit.

 

O singură dumnezeire,

Trei Persoane în iubire,

Taină sfântă și adâncă

Ce ne cheamă la mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

261. Tatăl nostru

 

Tatăl nostru din ceruri,

Numele Tău fie sfințit,

Vie Împărăția Ta,

Iar voia Ta să fie împlinită.

 

Pâinea noastră dă-ne astăzi,

Iartă-ne greșelile noastre,

Și păzește-ne de rău,

Doamne, în toate zilele noastre.

 

Cristian Diaconița

 

262. Împărate Ceresc

 

Împărate Ceresc, Mângâietorule,

Duhul Adevărului cel Sfânt,

Vino și locuiește-n noi

Și curăță-ne de tot păcatul.

 

Mântuiește, Bunule, sufletele noastre

Și fă-ne vrednici de iubirea Ta,

Ca să trăim în pace și credință

Sub lumina harului Tău.

 

Cristian Diaconița

 

263. Preasfânta Treime

 

Preasfântă Treime, miluiește-ne,

Doamne, curăță păcatele noastre,

Stăpâne, iartă fărădelegile noastre,

Sfinte, cercetează și vindecă slăbiciunile noastre.

 

Pentru numele Tău cel sfânt,

Miluiește-ne și ne mântuiește,

Și dă-ne pace în suflet

Și lumină în viață.

 

Cristian Diaconița

 

264. Crezul

 

Cred în Tatăl cel Atotputernic,

Creatorul cerului și al pământului,

Și în Iisus Hristos, Fiul Său,

Care pentru noi S-a întrupat.

 

Cred în Duhul Sfânt, în Biserică,

În învierea morților și viața veșnică,

Și mărturisesc cu credință

Nădejdea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

265. Iisus Hristos

 

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

A venit în lume pentru noi,

Să ne ridice din păcat

Și să ne ducă spre lumină.

 

El este Domn și Mântuitor,

El este Calea către Tatăl,

Și cine crede cu iubire

Găsește viață în Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

266. Nașterea Domnului

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

S-a născut Pruncul cel Preasfânt,

Iar îngerii cântau în ceruri

Și pace vesteau pe pământ.

 

Maica Domnului Îl privea

Cu dragoste și cu smerenie,

Iar lumea primea în acea noapte

Lumina mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

267. Peștera din Betleem

 

Într-o peșteră smerită

S-a arătat Lumina lumii,

Nu într-un palat împărătesc,

Ci în simplitatea unei iesle.

 

Doamne, învață-mă smerenia

Pe care ai arătat-o nouă,

Și fă-mi inima asemenea

Peșterii ce Te-a primit.

 

Cristian Diaconița

 

268. Magii

 

Trei magi au venit de departe

Urmând lumina stelei sfinte,

Aducând daruri Pruncului

Și plecându-se înaintea Lui.

 

Și noi să venim cu inimă curată

Înaintea lui Hristos,

Aducându-I drept dar viața

Și iubirea noastră.

 

Cristian Diaconița

 

269. Steaua

 

Steaua din Betleem a luminat

Drumul celor ce Te căutau,

Și i-a condus până la Pruncul

Pe care îngerii Îl lăudau.

 

Fii și pentru mine, Doamne,

Steaua care-mi arată drumul,

Când nu mai știu unde să merg

Și sufletul îmi este tulburat.

 

Cristian Diaconița

 

270. Maica Domnului

 

Preacurată Maică a Domnului,

Tu ai primit vestea cea sfântă

Și ai răspuns cu smerenie

Chemării lui Dumnezeu.

 

Roagă-te pentru noi, Marie,

Când suntem slabi și încercați,

Și condu-ne mereu spre Fiul Tău,

Iisus Hristos, Mântuitorul.

 

Cristian Diaconița

 

271. Buna Vestire

 

Îngerul a venit la Maria

Și i-a vestit taina cea mare:

Că din ea Se va naște Hristos,

Mântuitorul omenirii.

 

Prin ascultarea ei smerită

A venit în lume Mântuitorul,

Iar noi să învățăm de la dânsa

Credința și ascultarea.

 

Cristian Diaconița

 

272. Elisabeta

 

Elisabeta a primit cu bucurie

Vizita Maicii Domnului,

Iar pruncul din pântecele ei

A tresăltat de bucurie.

 

Doamne, fă și inima mea

Să tresalte când Te simte aproape,

Și să recunoască în orice clipă

Prezența Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

273. Ioan Botezătorul

 

Ioan Botezătorul a strigat

În pustiu către oameni:

„Pregătiți calea Domnului

Și îndreptați cărările Lui!”

 

Ajută-mă și pe mine, Doamne,

Să-mi îndrept calea vieții,

Să las păcatul în urmă

Și să Te primesc în inimă.

 

Cristian Diaconița

 

274. Iordanul

 

La râul Iordanului, Hristos

A venit să Se boteze,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

 

Glasul Tatălui a mărturisit

Iubirea pentru Fiul Său,

Iar noi primim prin această taină

Chemarea către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

275. Botezul

 

Prin Botez omul începe

Un drum nou în Dumnezeu,

Lăsând în urmă păcatul

Și primind harul Său.

 

Doamne, ajută-mă să păstrez

Curată credința primită,

Și să nu uit niciodată

Chemarea Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

276. Pustia

 

În pustie, Hristos a stat

În post și rugăciune,

Biruitor asupra ispitei

Și statornic în misiunea Sa.

 

Când vin ispitele la mine,

Dă-mi putere, Doamne Sfinte,

Să aleg adevărul Tău

Și să nu cad în înșelare.

 

Cristian Diaconița

 

277. Ispitirea

 

Vrăjmașul L-a ispitit pe Hristos,

Dar Domnul a rămas neclintit,

Arătându-ne nouă tuturor

Cum răul poate fi biruit.

 

Când ispita mă încearcă,

Dă-mi putere să spun „nu”,

Și să aleg întotdeauna

Calea care duce spre Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

278. Chemarea

 

Hristos îi cheamă pe oameni

Să-L urmeze pe calea Sa,

Să lase în urmă păcatul

Și să-și schimbe viața.

 

Doamne, aud și eu chemarea

Și vreau să-Ți urmez pașii,

Cu credință și cu iubire

În toate zilele mele.

 

Cristian Diaconița

 

279. Pescarul

 

Pescarul și-a lăsat mreaja

Când Hristos l-a chemat,

Și a pornit fără teamă

Pe drumul cel minunat.

 

Învață-mă și pe mine, Doamne,

Să las ceea ce mă ține,

Și să Te urmez cu credință

Oriunde mă vei chema.

 

Cristian Diaconița

 

280. Apostolii

 

Doisprezece oameni simpli

Au devenit vestitori ai credinței,

Purtând în lume Evanghelia

Și numele lui Hristos.

 

Doamne, arată-mi și mie

Cum pot face bine în lume,

Prin cuvânt, prin faptă și iubire

În numele Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

281. Petru

 

Petru a fost pescar simplu,

Dar Hristos l-a chemat la Sine,

Și el a lăsat mrejele

Pentru o misiune mai mare.

 

Doamne, chiar dacă sunt slab,

Dacă mă chemi, vreau să vin,

Și să lucrez cu credință

Pentru binele aproapelui.

 

Cristian Diaconița

 

282. Andrei

 

Andrei, cel dintâi chemat,

L-a găsit pe Hristos și-a vestit

Cu bucurie fratelui său

Că L-a aflat pe Mesia.

 

Învață-ne să nu păstrăm

Credința doar pentru noi,

Ci să vestim prin viața noastră

Binele către cei din jur.

 

Cristian Diaconița

 

283. Toma

 

Toma s-a îndoit o vreme,

Dar când L-a întâlnit pe Domnul

A mărturisit cu credință

Învierea lui Hristos.

 

Doamne, când apar îndoieli,

Nu mă lăsa să mă îndepărtez,

Ci ajută-mă să caut adevărul

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

284. Filip

 

Filip L-a întâlnit pe Hristos

Și a mers să-i spună lui Natanael

Că L-a găsit pe Cel promis,

Pe Mântuitorul lumii.

 

Doamne, pune în mine bucuria

De a Te mărturisi cu dragoste,

Nu prin ceartă sau mândrie,

Ci printr-o viață curată.

 

Cristian Diaconița

 

285. Natanael

 

Natanael a venit să vadă

Și L-a întâlnit pe Hristos,

Iar îndoiala lui s-a schimbat

Într-o mărturisire de credință.

 

Doamne, ajută-mă să caut

Adevărul cu inimă sinceră,

Și când îl voi găsi,

Să nu mă mai despart de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

286. Matei

 

Matei stătea la vamă

Când Hristos l-a chemat,

Iar el a lăsat totul în urmă

Și după Domnul a plecat.

 

Aceasta-mi arată, Doamne,

Că omul se poate schimba,

Când primește chemarea Ta

Și răspunde cu credință.

 

Cristian Diaconița

 

287. Marcu

 

Marcu a vestit Evanghelia

Despre Hristos, Mântuitorul,

Și a lăsat Bisericii

O mărturie despre Domnul.

 

Doamne, fă și viața mea

O mică mărturie curată,

Prin care oamenii să vadă

Lumina Evangheliei Tale.

 

Cristian Diaconița

 

288. Luca

 

Luca a scris despre Hristos

Și despre faptele Apostolilor,

Păstrând pentru Biserică

Mărturia sfântă a credinței.

 

Doamne, ajută-mă să citesc

Cuvântul cu inimă deschisă,

Ca să înțeleg mai bine

Calea pe care Tu mă chemi.

 

Cristian Diaconița

 

289. Ioan Evanghelistul

 

Ioan a vorbit despre Cuvântul

Care era dintru început,

Și despre lumina adevărată

Care în lume a venit.

 

Doamne, fă-mă să înțeleg

Taina iubirii Tale mari,

Și să rămân în lumina Ta

În toate zilele mele.

 

Cristian Diaconița

 

290. Evanghelia după Matei

 

Matei ne vestește despre Hristos,

Împăratul și Mesia,

Cel promis de prooroci

Pentru mântuirea lumii.

 

Doamne, deschide-mi mintea

Când citesc Evanghelia,

Ca să înțeleg Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu credință.

 

Cristian Diaconița

 

291. Evanghelia după Marcu

 

Marcu vestește cu putere

Faptele și minunile Domnului,

Arătând lumii pe Hristos

Ca Fiul lui Dumnezeu.

 

Fă-mi, Doamne, inima atentă

La fiecare cuvânt citit,

Ca Evanghelia să devină

Viață în sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

292. Evanghelia după Luca

 

Luca ne vestește iubirea

Lui Hristos pentru cei pierduți,

Pentru săraci și pentru oameni

Ce caută să fie mântuiți.

 

Doamne, fă-mă milostiv

Cu cei pe care-i întâlnesc,

Ca prin iubirea mea smerită

Să mă apropii de Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

293. Evanghelia după Ioan

 

Ioan ne vestește despre Cuvânt,

Despre lumină și iubire,

Despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Venit în lume pentru mântuire.

 

Să păstrez în inima mea

Cuvintele Evangheliei sfinte,

Ca ele să-mi fie mereu

Lumină înainte.

 

Cristian Diaconița

 

294. Cuvântul s-a făcut trup

 

Cuvântul S-a făcut trup

Și a locuit printre oameni,

Iar slava Sa s-a arătat

Celui ce crede cu iubire.

 

Taină mare și minunată,

Pe care mintea n-o cuprinde,

Dar inima o poate primi

Prin credință și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

295. Apa prefăcută în vin

 

La nunta din Cana Galileii

Hristos a făcut o minune,

Prefăcând apa în vin

Și arătând slava Sa.

 

Doamne, transformă și viața mea

Când este goală și lipsită,

Și umple-o cu harul Tău

Și cu iubirea Ta sfințită.

 

Cristian Diaconița

 

296. Cana Galileii

 

În Cana Galileii s-a arătat

Un început al minunilor Domnului,

Iar ucenicii au văzut

Slava lui Iisus Hristos.

 

Doamne, fă și din casa mea

Un loc al păcii și iubirii,

În care să fie mereu

Prezența și binecuvântarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

297. Samariteanca

 

La fântână, Hristos a vorbit

Cu femeia din Samaria,

Și i-a vestit despre apa vie

Care poate potoli setea sufletului.

 

Doamne, dă-mi și mie

Apa vie a harului Tău,

Ca să nu mai caut viața

În lucruri care trec.

 

Cristian Diaconița

 

298. Apa cea vie

 

Cine bea din apa lumii

Va înseta din nou mereu,

Dar cine primește apa vie

Găsește viață în Dumnezeu.

 

Doamne, satură-mi sufletul

Cu iubirea Ta cea mare,

Ca să nu mai caut fericirea

În lucruri trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

299. Pâinea vieții

 

Hristos este Pâinea Vieții,

Hrana sufletului flămând,

Și cine vine către El

Găsește viață din belșug.

 

Doamne, hrănește-mă cu har

Și păstrează-mi credința vie,

Ca sufletul meu să nu piară

Departe de Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

300. Lumina lumii

 

Hristos este Lumina lumii,

Și cine-L urmează nu rămâne

În întunericul păcatului,

Ci merge spre viața veșnică.

 

Doamne, luminează-mi pașii,

Luminează-mi inima mereu,

Ca în toate zilele vieții

Să merg cu Tine, Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 301–350

 

301. Hristos, Lumina mea

 

Când lumea pare întunecată

Și drumul meu nu-l mai zăresc,

Ridic privirea către Tine,

Iisuse, Doamne, și Te chem.

 

Tu ești lumina mea cea vie,

Tu ești nădejdea mea mereu,

Și chiar în noaptea cea mai grea

Mă ține mâna Ta, Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

302. Sub Crucea Ta

 

Sub Crucea Ta mă plec, Iisuse,

Cu sufletul îndurerat,

Și văd iubirea Ta cea mare

Pentru omul vinovat.

 

Nu merit jertfa Ta cea sfântă,

Dar Tu ai mers până la sfârșit,

Ca omul să găsească iarăși

Drumul spre Tatăl infinit.

 

Cristian Diaconița

 

303. Golgota

 

Pe Golgota, sub cerul greu,

Hristos purta păcatul lumii,

Iar Crucea Sa a devenit

Semn al iubirii și-al minunii.

 

Acolo sângele cel sfânt

A curs pentru întreaga lume,

Iar noi primim prin jertfa Sa

Nădejdea vieții fără moarte.

 

Cristian Diaconița

 

304. Învierea

 

Hristos a înviat din morți,

Biruitor asupra morții,

Și piatra nu L-a putut ține

În întunericul mormântului.

 

Hristos a înviat cu slavă,

Iar cerul s-a umplut de lumină,

Și pentru noi s-a deschis iar

Nădejdea vieții celei veșnice.

 

Cristian Diaconița

 

305. Hristos a înviat!

 

Hristos a înviat, creștine!

Să cânte cerul și pământul,

Să fie plină de lumină

Și casa, sufletul și gândul.

 

Hristos a biruit moartea,

Iar noi cu bucurie spunem:

„Adevărat a înviat Hristos!”

Și slavă Lui aducem.

 

Cristian Diaconița

 

306. Mormântul gol

 

Femeile au venit la mormânt

În zorii zilei celei sfinte,

Dar piatra era dată la o parte,

Iar trupul Domnului nu era.

 

Îngerul le-a vestit minunea:

„Nu este aici, a înviat!”

Și lumea întreagă a primit

Vestea vieții fără de sfârșit.

 

Cristian Diaconița

 

307. Maria Magdalena

 

Maria Magdalena a venit

Cu lacrimi la mormântul gol,

Dar L-a întâlnit pe Domnul

Și inima i s-a umplut de dor.

 

Doamne, când și eu sunt întristat,

Arată-mi lumina Învierii,

Ca să nu rămân în întuneric,

Ci să găsesc bucuria Ta.

 

Cristian Diaconița

 

308. Ucenicii la Emaus

 

Pe drumul către Emaus

Doi ucenici mergeau întristați,

Dar Hristos li S-a alăturat

Și ochii lor au fost luminați.

 

Doamne, mergi și Tu cu mine

Pe drumul vieții mele,

Și deschide-mi ochii inimii

Ca să Te recunosc în toate.

 

Cristian Diaconița

 

309. Frângerea pâinii

 

Când pâinea a fost frântă

La Emaus, L-au recunoscut,

Iar inimile lor ardeau

De cuvântul ce l-au auzit.

 

Doamne, fă să ardă-n mine

Iubirea pentru adevăr,

Și când citesc Sfânta Scriptură

Să Te cunosc tot mai mult.

 

Cristian Diaconița

 

310. Toma și Învierea

 

Toma a dorit să vadă

Și să creadă în Înviere,

Dar când Hristos i S-a arătat,

A mărturisit cu putere.

 

„Domnul meu și Dumnezeul meu!”

A spus cu inimă smerită,

Iar credința lui ne cheamă

Să credem în Hristos cu toții.

 

Cristian Diaconița

 

311. Înălțarea

 

Pe Muntele Măslinilor

Hristos S-a înălțat la Tatăl,

Iar ucenicii au rămas

Cu nădejdea și făgăduința.

 

Doamne, îndreaptă-mi și mie

Privirea către cele de sus,

Ca inima mea să nu rămână

Prinsă doar de lumea aceasta.

 

Cristian Diaconița

 

312. Rusaliile

 

Duhul Sfânt S-a pogorât

Peste Apostolii adunați,

Și inimile lor s-au umplut

De putere și de har.

 

Biserica a început să vestească

Evanghelia în întreaga lume,

Iar glasul Apostolilor

A dus tuturor numele lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

313. Duhul Sfânt

 

Duhule Sfinte, vino-n mine,

Luminează-mi mintea mea,

Curăță-mi inima de răutate

Și întărește credința mea.

 

Fii lumină în întuneric,

Fii pace în sufletul meu,

Și condu-mă pe calea dreaptă

Către Împărăția lui Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

314. Harul

 

Harul Tău este lumină

Pentru omul obosit,

Este darul fără plată

Pentru sufletul smerit.

 

Doamne, nu mă lăsa departe

De lucrarea harului Tău,

Ci fă-mă atent la chemarea

Pe care mi-o faci mereu.

 

Cristian Diaconița

 

315. Biserica

 

Biserica este casa

Unde ne-adunăm la rugăciune,

Unde cântarea se ridică

Spre Dumnezeu în comuniune.

 

Aici ascultăm Cuvântul,

Aici cerem iertare și pace,

Aici ne apropiem de Hristos

Cu inimă smerită.

 

Cristian Diaconița

 

316. Sfânta Liturghie

 

Când clopotul bisericii bate

Și ne cheamă la Liturghie,

Las grijile lumii deoparte

Și vin cu sufletul spre Tine.

 

În sfântul locaș mă rog

Cu frații mei împreună,

Și cer de la Dumnezeu

Pace, iertare și lumină.

 

Cristian Diaconița

 

317. Clopotul

 

Clopotul sună peste sat

Și cheamă oamenii la rugăciune,

Iar glasul lui se ridică

Peste case și peste lume.

 

„Veniți la Domnul”, pare-a spune,

„Lăsați grijile pentru-o clipă!”

Și sufletul se îndreaptă

Spre casa cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

318. Biserica din sat

 

Biserica mică de la margine

Stă liniștită lângă drum,

Dar rugăciunile din ea

Se ridică spre cer acum.

 

Acolo copilul învață

Să spună „Doamne, ajută!”,

Iar omul bătrân găsește

Mângâiere în rugăciune.

 

Cristian Diaconița

 

319. Icoana

 

În fața sfintei icoane

Mă opresc și mă rog smerit,

Nu lemnului, ci lui Dumnezeu

Și sfinților pe care i-a sfințit.

 

Icoana îmi amintește

De lumea cerească și sfântă

Și îmi ridică gândul

Din lumea trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

320. Candela

 

O candelă arde încet

În fața icoanei sfinte,

Și luminează în tăcere

Gândurile mele smerite.

 

Doamne, păstrează candela

Credinței aprinsă-n mine,

Ca să nu mă pierd vreodată

Departe de iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

321. Tămâia

 

Fumul tămâiei se ridică

În biserica luminată,

Ca rugăciunea credincioșilor

Să se înalțe către Tatăl.

 

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care Ți-o aducem azi,

Și umple inimile noastre

Cu pace și cu har.

 

Cristian Diaconița

 

322. Sfânta Cruce

 

Crucea o port la piept

Ca semn al credinței mele,

Și când o privesc îmi amintesc

De jertfa Domnului.

 

Nu este doar un semn exterior,

Ci chemare la iubire,

La răbdare și la credință

Și la urmarea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

323. Semnul Sfintei Cruci

 

Cu dreapta fac semnul Crucii

Și spun: „În numele Tatălui,

Al Fiului și al Sfântului Duh”,

Cu credință în Dumnezeu.

 

Să-mi fie Crucea apărare

Împotriva răului și-a ispitei,

Și să-mi amintească mereu

De iubirea Mântuitorului.

 

Cristian Diaconița

 

324. Rugăciunea de dimineață

 

Când zorii zilei se arată

Și mă trezesc din somn,

Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,

Pentru această nouă zi.

 

Păzește-mi pașii astăzi,

Ferește-mă de rău,

Și ajută-mă să fac bine

Înaintea Ta, Dumnezeule.

 

Cristian Diaconița

 

325. Rugăciunea de seară

 

Când noaptea vine peste lume

Și liniștea coboară,

Îți mulțumesc pentru ziua

Pe care mi-ai dat-o, Doamne.

 

Iartă-mi toate greșelile

Și păzește somnul meu,

Iar dimineața fă să mă ridic

Cu gândul către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

326. Înainte de masă

 

Pentru pâinea de pe masă

Îți mulțumim, Doamne Sfinte,

Pentru mâna care ne-a hrănit

Și pentru toate cele primite.

 

Binecuvântează masa noastră

Și casa în care locuim,

Și fă să nu uităm niciodată

De cei care sunt flămânzi.

 

Cristian Diaconița

 

327. După masă

 

După ce am mâncat, Doamne,

Îți mulțumesc din inimă,

Căci Tu ne-ai dat hrană

Și ne-ai păzit de nevoie.

 

Ajută-ne să fim recunoscători

Și să împărțim cu cel lipsit,

Ca darurile primite de noi

Să devină binecuvântare.

 

Cristian Diaconița

 

328. Rugăciunea copilului

 

Doamne, eu sunt încă mic,

Dar vreau să Te iubesc,

Să ascult de părinții mei

Și binele să-l săvârșesc.

 

Păzește-mi inima curată,

Ferește-mă de orice rău,

Și crește-mă în credință

Aproape de Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

329. Rugăciunea mamei

 

O mamă își ridică mâinile

Și se roagă pentru copil,

Cerând lui Dumnezeu lumină

Și drum bun pentru al ei fiu.

 

Doamne, ascultă rugăciunea

Oricărei mame îndurerate,

Și acoperă-i copiii

Cu mila Ta cea mare.

 

Cristian Diaconița

 

330. Rugăciunea tatălui

 

Un tată se roagă în taină

Pentru casa lui iubită,

Cerând putere și răbdare

Pentru familia lui smerită.

 

Doamne, binecuvântează familiile

Și păstrează-le unite,

În iubire, pace și credință

Și în nădejdea Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

331. Familia creștină

 

Familia este o biserică

În care iubirea trebuie să crească,

Unde părinții și copiii

Învață împreună să se iubească.

 

Doamne, păzește fiecare casă

De ceartă și de dezbinare,

Și pune între oameni

Iubirea Ta cea mare.

 

Cristian Diaconița

 

332. Părinții

 

Părinții sunt un dar

Pe care Dumnezeu ni-l dă,

Și trebuie să-i cinstim

Cu dragoste și cu respect.

 

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei ce ne-au crescut cu trudă,

Și ajută-ne să le fim aproape

Cu inimă recunoscătoare.

 

Cristian Diaconița

 

333. Copiii

 

Copiii sunt ca florile

Ce cresc în grădina vieții,

Și au nevoie de iubire,

De credință și de lumină.

 

Doamne, păzește fiecare copil

De rău și de ispite,

Și dă-le părinți înțelepți

Care să-i conducă spre Tine.

 

Cristian Diaconița

 

334. Bunicii

 

Bunicii poartă-n suflet

Povești, credință și răbdare,

Și ne învață uneori

Ce înseamnă iubirea mare.

 

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei bătrâni și încercați,

Și fă-ne să-i iubim

Și să nu-i lăsăm uitați.

 

Cristian Diaconița

 

335. Prietenia

 

Un prieten adevărat

Nu te lasă când e greu,

Ci rămâne lângă tine

Și te îndeamnă către bine.

 

Doamne, dă-mi prieteni buni

Și fă-mă și eu prieten bun,

Să nu rănesc și să nu trădez,

Ci să iubesc și să ajut.

 

Cristian Diaconița

 

336. Aproapele

 

Aproapele nu este străin,

Ci om creat de Dumnezeu,

Cu bucurii și cu dureri

Și cu un suflet asemenea mie.

 

Ajută-mă să-l văd cu iubire,

Nu cu judecată și dispreț,

Și să-i fiu aproape când îi este greu,

Așa cum ne-a învățat Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

337. Omul sărac

 

Un om sărac stă lângă drum

Și poate nimeni nu-l vede,

Dar Dumnezeu îi știe viața

Și lacrimile lui cele grele.

 

Doamne, deschide-mi ochii

Să văd nevoia aproapelui,

Și pune în mâna mea putere

Să-l ajut după putință.

 

Cristian Diaconița

 

338. Străinul

 

Un străin poate veni la ușă

Fără să cunoască pe nimeni,

Dar iubirea creștină îi poate spune:

„Nu ești singur aici.”

 

Doamne, învață-mă ospitalitatea,

Să primesc omul cu bunătate,

Și să văd în fiecare persoană

Chipul unei făpturi create de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

339. Cel întristat

 

Când cineva plânge lângă mine,

Nu vreau să trec nepăsător,

Ci să-i spun un cuvânt bun

Și să-i fiu alături cu drag.

 

Poate o vorbă simplă

Îi poate schimba ziua grea,

De aceea, Doamne, pune-n mine

Puterea de a mângâia.

 

Cristian Diaconița

 

340. Cel bolnav

 

Când cineva este încercat

Și trupul lui este slăbit,

Doamne, fii aproape de el

Și dă-i nădejde și răbdare.

 

Iar nouă dă-ne inimă bună

Să-l sprijinim după putere,

Cu rugăciune și iubire

Și cu un cuvânt de mângâiere.

 

Cristian Diaconița

 

341. Cel singur

 

Un om poate fi înconjurat

De oameni și totuși să fie singur,

Dar Dumnezeu vede inima lui

Și nu-l uită niciodată.

 

Doamne, apropie de cei singuri

Oameni cu inimă bună,

Ca nimeni să nu simtă

Că este uitat de lume.

 

Cristian Diaconița

 

342. Cel pierdut

 

Când un om se rătăcește

Și nu mai știe unde să meargă,

Doamne, trimite-i lumină

Și o mână care să-l ajute.

 

Fă-ne și pe noi asemenea

Celui care caută oaia pierdută,

Să nu abandonăm pe nimeni

Când are nevoie de ajutor.

 

Cristian Diaconița

 

343. Mâna întinsă

 

O mână întinsă către altul

Poate fi un semn de iubire,

Un gest simplu, dar puternic,

Într-o lume plină de grabă.

 

Doamne, fă mâinile mele

Mâini care ajută, nu rănesc,

Mâini care ridică omul

Când acesta cade.

 

Cristian Diaconița

 

344. Cuvântul bun

 

Un cuvânt bun spus la timp

Poate vindeca o inimă,

Iar un cuvânt rău și nepăsător

Poate lăsa o rană adâncă.

 

Doamne, pune pază gurii mele,

Să nu rănesc prin vorbe,

Ci fiecare cuvânt al meu

Să aducă pace și lumină.

 

Cristian Diaconița

 

345. Tăcerea

 

Uneori tăcerea spune

Mai mult decât o mie de cuvinte,

Când omul stă înaintea Domnului

Cu inima smerită.

 

Învață-mă să tac atunci

Când vorba mea ar răni,

Și să vorbesc atunci când trebuie

Să apăr binele și adevărul.

 

Cristian Diaconița

 

346. Gândul curat

 

Păzește-mi, Doamne, gândul

De tot ce este întunecat,

Și pune în mintea mea

Cuvântul Tău cel luminat.

 

Căci gândul devine faptă

Și fapta poate deveni drum,

De aceea vreau să aleg

Calea binelui acum.

 

Cristian Diaconița

 

347. Inima

 

Inima omului este adâncă

Și numai Dumnezeu o cunoaște,

El vede rana ascunsă

Și bucuria care crește.

 

Doamne, locuiește în inima mea

Și curăță tot ce este rău,

Ca ea să devină casă

Pentru iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

348. Sufletul

 

Sufletul nu poate fi cumpărat

Cu aur, bani sau bogății,

Căci valoarea lui este veșnică

Înaintea lui Dumnezeu.

 

Ajută-mă să-mi păstrez sufletul

Departe de păcat și mândrie,

Și să-l hrănesc prin rugăciune,

Credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

349. Viața creștinului

 

Viața creștinului este drum

Cu încercări și bucurii,

Cu rugăciune și răbdare

Și cu multe lupte zi de zi.

 

Dar dacă Hristos merge cu noi,

Nu trebuie să ne temem,

Căci El ne poate ridica

De fiecare dată când cădem.

 

Cristian Diaconița

 

350. Cu Hristos înainte

 

Cu Hristos înainte merg

Prin zile bune și prin greu,

Cu Crucea sfântă înainte

Și cu nădejde în Dumnezeu.

 

Nu știu ce-mi aduce ziua,

Dar știu că Domnul este viu,

Și vreau să merg cu El mereu

Pe drumul către veșnicie.

Еще ...

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine

O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.

O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.

Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.

Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.

Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.

Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.

Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine.                                                   Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.

În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.

Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.

 

[Cristian Diaconița]

Еще ...

500 de Poezii Creștine 151–200

151. Cuvântul lui Hristos

 

Cuvântul Tău, Iisuse Doamne,

Îmi este pâine pentru suflet,

Când lumea-mi pare fără pace

Și gândul meu devine tulbure.

 

Păstrează-l viu în inima mea,

Să nu-l pierd în lumea trecătoare,

Ci să-l urmez cu credință

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

152. Glasul Evangheliei

 

Se-aude glasul Evangheliei

Ca o lumină peste lume,

Chemând pe omul rătăcit

Să se întoarcă la Hristos.

 

Ferice de cel ce ascultă

Și pune Cuvântul în faptă,

Căci viața lui va deveni

O mărturie luminată.

 

Cristian Diaconița

 

153. Evanghelia

 

Evanghelia ne vestește

Că Dumnezeu ne-a cercetat,

Că Fiul Său, Iisus Hristos,

Pentru noi S-a întrupat.

 

A venit să vindece rana

Păcatului din omenire

Și să ne cheme către Tatăl

Prin adevăr și prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

154. Fericiți cei blânzi

 

Fericiți cei blânzi la suflet,

Cei ce nu răspund cu rău,

Căci în inima lor se naște

Pacea sfântă de la Dumnezeu.

 

Să nu fiu aspru cu aproapele,

Nici plin de mânie și ură,

Ci să păstrez în orice clipă

Blândețea ce spre cer mă urcă.

 

Cristian Diaconița

 

155. Fericiți cei milostivi

 

Fericiți cei milostivi,

Căci mila lor nu se va pierde,

Ci va rămâne înaintea

Lui Dumnezeu ca o lumină.

 

Ajută-mă să fiu milostiv,

Să văd pe cel ce suferă,

Și să-i întind o mână bună

Când lumea îl uită.

 

Cristian Diaconița

 

156. Fericiți cei curați

 

Fericit este omul care

Păstrează inima curată,

Nu hrănește gânduri rele

Și nu dorește răul altuia.

 

Doamne, curăță-mi gândul,

Curăță-mi ochii și cuvântul,

Ca să pot vedea lumina

Și frumusețea Ta cea sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

157. Făcătorii de pace

 

Fericiți sunt cei ce caută

Să împace oameni certați,

Cei ce sting focul mâniei

Și aduc pace între frați.

 

Doamne, fă-mă făcător de pace,

Nu pricină de ceartă-n lume,

Ci să duc în orice casă

Iubirea sfântă în al Tău nume.

 

Cristian Diaconița

 

158. Lumina din întuneric

 

Când noaptea cade peste suflet

Și speranța pare să dispară,

Hristos aprinde o lumină

Și întunericul se destramă.

 

Nu există noapte atât de grea

Pe care El să n-o străbată,

Căci Domnul este Lumina

Ce nu se stinge niciodată.

 

Cristian Diaconița

 

159. Rugăciunea inimii

 

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu,

Miluiește-mă pe mine,

Când mă abat de la calea Ta

Și mă îndepărtez de Tine.

 

Această rugăciune simplă

Să-mi fie mereu în inimă,

Ca un izvor de pace sfântă

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

160. Numele lui Iisus

 

Numele Tău, Iisuse Sfinte,

Este lumină și alinare,

Este nădejde pentru omul

Ce trece prin încercare.

 

Când rostesc numele Tău sfânt,

Sufletul meu găsește pace,

Și simt că nu sunt singur

În tot ceea ce viața-mi face.

 

Cristian Diaconița

 

161. Doamne, ajută-mă

 

Doamne, ajută-mă să fiu

Un om mai bun în fiecare zi,

Să nu rănesc prin vorba mea

Și să știu mereu a iubi.

 

Când cad, ridică-mă din nou,

Când greșesc, îndreaptă-mă,

Iar când mă pierd printre ispite,

Arată-mi calea către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

162. Calea adevărului

 

Adevărul nu se schimbă

După voia oamenilor,

El rămâne veșnic și curat

În Cuvântul Mântuitorului.

 

Doamne, păzește-mă de minciună,

De înșelare și de rătăcire,

Și fă-mă să iubesc adevărul

Cu întreaga mea ființă.

 

Cristian Diaconița

 

163. Hristos, Adevărul

 

Tu ești Calea și Adevărul,

Viața sufletului meu,

Și cine vine către Tine

Se apropie de Dumnezeu.

 

Nu vreau să caut alte drumuri

Care duc spre rătăcire,

Ci să rămân mereu cu Tine

În credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

164. Păstorul cel bun

 

Păstorul cel bun își caută oaia

Când aceasta se rătăcește,

Și nu se odihnește până când

Din nou în turmă o găsește.

 

Așa și Tu, Iisuse Doamne,

M-ai căutat când am plecat,

Și prin iubirea Ta cea mare

Spre Tine iar m-ai îndreptat.

 

Cristian Diaconița

 

165. Oaia pierdută

 

M-am rătăcit prin multe locuri

Și am uitat de glasul Tău,

Dar Bunul Păstor m-a găsit

Și m-a întors spre Dumnezeu.

 

Acum vreau să rămân cu Tine,

Să nu mai plec de lângă turmă,

Ci să urmez glasul Tău sfânt

Pe calea care duce-acasă.

 

Cristian Diaconița

 

166. Talanții

 

Doamne, nu vreau să îngrop

Darul pe care mi l-ai dat,

Ci vreau să-l folosesc cu grijă

Și să-l întorc înmiit curat.

 

Dă-mi înțelepciune să lucrez

Cu darurile primite,

Spre folosul celor din jur

Și spre slava Ta, Părinte.

 

Cristian Diaconița

 

167. Vameșul

 

Un vameș stătea în templu

Și nu îndrăznea să privească sus,

Ci spunea cu inimă smerită:

„Dumnezeule, milostiv fii mie!”

 

Doamne, învață-mă smerenia,

Să nu mă laud cu ce sunt,

Ci să-mi văd greșelile înainte

Și să cer mila Ta mereu.

 

Cristian Diaconița

 

168. Fariseul

 

Cel care se laudă singur

Nu vede cât de slab poate fi,

Dar omul care se smerește

Își vede sufletul cu adevărat.

 

Ferește-mă, Doamne, de mândrie,

De judecarea altora,

Și dă-mi să caut îndreptarea

În propria mea inimă.

 

Cristian Diaconița

 

169. Zaheu

 

Zaheu L-a dorit pe Hristos

Și s-a urcat într-un copac,

Ca să-L vadă când trecea

Prin mulțimea din acel loc.

 

Iar Domnul l-a chemat pe nume

Și i-a adus în casă mântuire,

Arătând că orice om se poate

Întoarce către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

170. Vindecarea

 

Hristos a vindecat bolnavi

Și le-a redat nădejdea vieții,

Atingând inimile oamenilor

Cu mila și iubirea Sa.

 

Doamne, vindecă în mine

Tot ce este rupt și greu,

Și fă-mi sufletul din nou întreg

În lumina harului Tău.

 

Cristian Diaconița

 

171. Orbului i s-au deschis ochii

 

Un om orb a strigat către Domnul

Cu credință și cu dor,

Iar Hristos i-a redat lumina

Și bucuria ochilor.

 

Deschide-mi și mie, Doamne,

Ochii sufletului meu,

Ca să văd adevărul

Și să Te urmez mereu.

 

Cristian Diaconița

 

172. Leprosul

 

Zece oameni au fost vindecați,

Dar unul s-a întors la Domnul

Să-I mulțumească pentru darul

Pe care l-a primit prin credință.

 

Doamne, fă-mă recunoscător,

Să nu uit binele primit,

Ci să mă întorc mereu la Tine

Cu sufletul mulțumit.

 

Cristian Diaconița

 

173. Fiica lui Iair

 

Când toți credeau că totul s-a sfârșit,

Hristos a spus să nu se teamă,

Ci să creadă cu nădejde

În puterea lui Dumnezeu.

 

Doamne, când speranța mea moare,

Aprinde-o iar în sufletul meu,

Ca să cred chiar și atunci

Când nu mai văd niciun drum.

 

Cristian Diaconița

 

174. Lazăr

 

La mormântul lui Lazăr

Hristos a venit cu iubire,

Și prin puterea Sa dumnezeiască

A arătat biruința vieții.

 

Doamne, scoate-mă și pe mine

Din mormântul păcatului greu,

Și dă-mi o viață nouă

În lumina Ta.

 

Cristian Diaconița

 

175. Femeia cananeeancă

 

O femeie a venit la Domnul

Cu credință și smerenie,

Cerând milă pentru copilul ei

Și n-a plecat fără nădejde.

 

Învață-mă, Doamne, stăruința,

Să nu renunț când este greu,

Ci să mă rog cu credință

Și să mă încred în Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

176. Furtuna de pe mare

 

Pe mare, valurile creșteau

Și ucenicii se temeau,

Dar Hristos le-a adus pace

Și furtuna s-a liniștit.

 

Când viața mea este furtună,

Iisuse, fii cu mine,

Și spune inimii mele:

„Nu te teme, Eu sunt aici.”

 

Cristian Diaconița

 

177. Pâinile și peștii

 

Cu puține pâini și câțiva pești

Hristos a hrănit mulțimea,

Arătând că în mâna Domnului

Puținul devine îndestulare.

 

Doamne, binecuvântează puținul

Pe care îl primesc în viață

Și învață-mă să-l împart

Cu cel ce are nevoie.

 

Cristian Diaconița

 

178. Marea Galileei

 

Pe malul mării Galileei

Hristos și-a chemat ucenicii,

Iar ei au lăsat totul în urmă

Și au pornit după El.

 

Doamne, când mă chemi și pe mine,

Dă-mi curaj să Te urmez,

Să las ceea ce mă ține

Departe de adevărul Tău.

 

Cristian Diaconița

 

179. Muntele Schimbării la Față

 

Pe munte, Hristos S-a schimbat la față,

Iar slava Lui s-a arătat,

Și ucenicii au văzut

Lumina Sa dumnezeiască.

 

Doamne, luminează-mi sufletul

Cu harul Tău cel minunat,

Ca să Te iubesc mai mult

Și să rămân credincios.

 

Cristian Diaconița

 

180. Moise și Ilie

 

Moise și Ilie au apărut

În slava Schimbării la Față,

Iar ucenicii au înțeles

Mai mult din taina lui Hristos.

 

Doamne, unește în mine

Credința, nădejdea și iubirea,

Ca să pot urma calea Ta

Cu inimă smerită.

 

Cristian Diaconița

 

181. Rugăciunea din Ghetsimani

 

În Ghetsimani, Iisuse Doamne,

Te-ai rugat în noaptea grea,

Și ai primit voia Tatălui

Pentru mântuirea lumii.

 

Învață-mă și pe mine, Doamne,

Să spun cu inimă smerită:

„Facă-se voia Ta în toate”,

Chiar când calea este grea.

 

Cristian Diaconița

 

182. Ucenicii

 

Ucenicii au mers cu Domnul

Prin sate, cetăți și pustiu,

Ascultând cuvântul Său sfânt

Și văzând minunile Lui.

 

Doamne, fă-mă și pe mine

Ucenic al iubirii Tale,

Să învăț din Evanghelie

Și să trăiesc după ea.

 

Cristian Diaconița

 

183. Iuda

 

Iuda L-a vândut pe Domnul

Pentru arginți și interes,

Dar fapta lui rămâne-n lume

Ca avertisment pentru noi.

 

Păzește-mă, Doamne, de lăcomie,

De iubirea banului deșart,

Și fă-mi comoara în ceruri

Și nu în lucrurile lumii.

 

Cristian Diaconița

 

184. Lepădarea lui Petru

 

Petru s-a lepădat de Domnul

În ceasul fricii și-al durerii,

Dar după aceea a plâns amar

Și s-a întors cu pocăință.

 

Doamne, când slăbesc în credință,

Nu mă lăsa să pier,

Ci dă-mi putere să mă întorc

Și să Te iubesc din nou.

 

Cristian Diaconița

 

185. Cocoșul

 

Cocoșul a cântat în noapte

Și Petru și-a amintit cuvântul,

Iar lacrimile pocăinței

I-au curățat sufletul.

 

Și eu, când greșesc, Iisuse,

Ajută-mă să mă opresc,

Să-mi văd păcatul cu smerenie

Și să mă întorc la Tine.

 

Cristian Diaconița

 

186. Crucea

 

Crucea stă înaintea lumii

Ca semn al iubirii lui Hristos,

Și cine privește către ea

Găsește nădejde și folos.

 

Doamne, să port crucea mea

Cu credință și răbdare,

Și să nu uit niciodată

Că după Cruce vine Învierea.

 

Cristian Diaconița

 

187. Iertarea de pe Cruce

 

Pe Cruce, în mijlocul durerii,

Hristos a arătat iertare,

Și ne-a învățat că iubirea

Este mai mare decât ura.

 

Doamne, dă-mi aceeași inimă,

Să pot ierta când sunt rănit,

Și să nu las răutatea

Să-mi stăpânească sufletul.

 

Cristian Diaconița

 

188. Tâlharul pocăit

 

Un tâlhar, în ultima clipă,

S-a întors cu credință la Hristos,

Și a primit făgăduința

Vieții împreună cu Domnul.

 

Această minune ne arată

Că pocăința poate veni oricând,

Dar să nu așteptăm sfârșitul,

Ci să ne întoarcem astăzi.

 

Cristian Diaconița

 

189. Mormântul

 

Mormântul a primit trupul Domnului,

Dar nu L-a putut ține veșnic,

Căci puterea Învierii

A biruit moartea.

 

Doamne, când mă gândesc la moarte,

Dă-mi credință și nădejde,

Ca să privesc către viață

Și către Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

190. Îngerii

 

Îngerii slujesc înaintea

Lui Dumnezeu cel Preasfânt,

Și ne amintesc că lumea

Nu este numai acest pământ.

 

Doamne, păzește-ne prin îngerii

Pe care ni i-ai rânduit,

Și ajută-ne să mergem

Pe drumul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

191. Maica Domnului

 

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu smerenie Te cinstim,

Și Te rugăm să fii aproape

De cei ce către Tine venim.

 

Roagă pe Fiul Tău, Iisuse,

Pentru cei slabi și întristați,

Și acoperă-ne cu iubire

Pe noi, cei greu încercați.

 

Cristian Diaconița

 

192. Acatistul

 

Cuvintele unui acatist

Se ridică spre cer în cântare,

Iar inima care se roagă

Primește pace și alinare.

 

Doamne, primește rugăciunea

Pe care Ți-o aduc cu smerenie,

Și fă din sufletul meu

O casă pentru sfânta iubire.

 

Cristian Diaconița

 

193. Paraclisul

 

În ceasul greu, când sufletul plânge,

Mă apropii cu credință

De rugăciunea către Maica Domnului,

Cerând ajutor și nădejde.

 

Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru noi înaintea Fiului,

Și du-ne către Hristos

Pe calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

194. Sfinții

 

Sfinții nu au trăit fără lupte,

Dar au rămas statornici în credință,

Și au transformat încercarea

În prilej de sfințire.

 

Ajută-ne și pe noi, Doamne,

Să învățăm de la ei iubirea,

Răbdarea, rugăciunea,

Smerenia și credința.

 

Cristian Diaconița

 

195. Mucenicii

 

Mucenicii au mărturisit

Numele lui Hristos cu putere,

Și nici chinurile nu i-au făcut

Să renunțe la credință.

 

Doamne, dă-ne și nouă curaj

Să nu ne rușinăm de Tine,

Ci să păstrăm credința sfântă

În toate zilele vieții.

 

Cristian Diaconița

 

196. Cuvioșii

 

Cuvioșii au ales tăcerea,

Postul și rugăciunea sfântă,

Și-au căutat în fiecare zi

Împărăția lui Dumnezeu.

 

Învață-ne și pe noi, Doamne,

Să iubim liniștea și rugăciunea,

Să ne curățăm de patimi

Și să căutăm sfințirea.

 

Cristian Diaconița

 

197. Mănăstirea

 

În mănăstire clopotul bate

Și cheamă sufletul la rugă,

Iar liniștea dintre ziduri

Îndeamnă inima spre Dumnezeu.

 

Doamne, binecuvântează locurile

În care oamenii se roagă,

Și fă ca rugăciunea lor

Să fie lumină pentru lume.

 

Cristian Diaconița

 

198. Calea sfințeniei

 

Sfințenia nu este mândrie,

Ci luptă împotriva păcatului,

O cale lungă de răbdare

Și de iubire pentru aproapele.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Pe această cale cu smerenie,

Și să nu caut slava lumii,

Ci slava Împărăției Tale.

 

Cristian Diaconița

 

199. Nădejdea

 

Când totul pare fără speranță,

Ridic privirea către cer,

Căci știu că Dumnezeu mă vede

Și în iubirea Lui eu sper.

 

Nădejdea mea este Hristos,

Nădejdea mea este iubirea,

Nădejdea mea este credința

Și drumul către mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

200. Credința veșnică

 

Două sute de cântări s-au strâns

În această carte de credință,

Dar rugăciunea merge mai departe

Ca o lumină către veșnicie.

 

Doamne, primește fiecare vers

Ca pe-o jertfă mică și smerită,

Și fă ca toate aceste poezii

Să ducă inimile către Tine.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 201–250

 

201. Rugăciune către Dumnezeu

 

Doamne, primește rugăciunea

Ce o aduc înaintea Ta,

Nu pentru vrednicia mea,

Ci pentru mila Ta cea mare.

 

Păzește-mi sufletul de rău,

Și dă-mi putere să iubesc,

Să merg pe calea Ta cea dreaptă

Și niciodată să nu mă lepăd.

 

Cristian Diaconița

 

202. Încrederea

 

Când nu mai știu ce să aleg

Și toate drumurile-s grele,

Îmi pun nădejdea în Hristos

Și las în mâna Lui problemele.

 

El știe drumul meu mai bine

Și vede ce eu nu pot vedea,

De aceea vreau cu credință

Să-mi pun viața-n mâna Sa.

 

Cristian Diaconița

 

203. Dumnezeu vede

 

Chiar dacă nimeni nu mă vede

Când fac un bine în tăcere,

Tu, Doamne, știi și vezi lucrarea

Și o primești cu mângâiere.

 

Nu vreau răsplată de la oameni,

Nici laudă și nici mărire,

Ci vreau să fac binele în taină

Din dragoste și mulțumire.

 

Cristian Diaconița

 

204. Glasul conștiinței

 

În liniștea din miez de noapte

Aud un glas în mine spunând:

„Întoarce-te spre Dumnezeu

Și lasă răul în urmă.”

 

Conștiința este o lumină

Ce poate arăta greșeala,

Dar numai Domnul poate vindeca

Și poate îndrepta cărarea.

 

Cristian Diaconița

 

205. Pocăința

 

Pocăința nu este numai

O lacrimă ce cade jos,

Ci schimbarea vieții mele

Și întoarcerea la Hristos.

 

Să las păcatul în urmă

Și să încep un drum curat,

Cu rugăciune și iubire

Spre Dumnezeu, Cel minunat.

 

Cristian Diaconița

 

206. Lacrima pocăinței

 

O lacrimă de pocăință

Poate vorbi fără cuvinte,

Când omul își recunoaște vina

Și caută iarăși cele sfinte.

 

Doamne, primește lacrima mea

Și spală sufletul meu greu,

Ca să pot începe din nou

În lumina Ta, Dumnezeule.

 

Cristian Diaconița

 

207. Spovedania

 

Când îmi mărturisesc păcatul

Cu inimă sinceră și smerită,

Încep să văd din nou lumina

Și calea mea către Hristos.

 

Doamne, dă-mi curaj să recunosc

Tot ceea ce am făcut greșit,

Și ajută-mă să mă schimb

Cu sufletul cu adevărat.

 

Cristian Diaconița

 

208. Curățirea sufletului

 

Nu aurul mă face curat,

Nici hainele frumoase ale lumii,

Ci inima care se pocăiește

Și caută mila lui Dumnezeu.

 

Curăță, Doamne, tot ce este rău

Din gândul și din sufletul meu,

Și fă din mine un om nou

Prin harul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

209. Smerenia

 

Smerenia nu înseamnă slăbiciune,

Ci puterea de a recunoaște

Că tot ce avem este un dar

Și că Dumnezeu ne iubește.

 

Ferește-mă de mândrie, Doamne,

De dorința de a fi mai sus,

Și învață-mă să slujesc

Așa cum ne-a învățat Iisus.

 

Cristian Diaconița

 

210. Mândria

 

Mândria ridică ziduri

Între om și Dumnezeu,

Îl face să uite de ceilalți

Și să se creadă mai presus.

 

Doamne, smerește-mi inima

Când începe să se înalțe,

Și pune în locul mândriei

Iubire și bunătate.

 

Cristian Diaconița

 

211. Ascultarea

 

Ascultarea de Dumnezeu

Este calea către lumină,

Când omul lasă voia sa

Și caută voia cea divină.

 

Doamne, ajută-mă să ascult

Cuvântul Tău cu credință,

Și să nu aleg după dorințe

Ce mă îndepărtează de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

212. Poruncile Domnului

 

Poruncile Tale sunt lumină

Pentru sufletul rătăcit,

Ele ne arată calea

Pe care trebuie să mergem.

 

Ajută-mă să le păstrez

Nu doar în minte, ci în faptă,

Ca viața mea să fie mereu

O mărturie curată.

 

Cristian Diaconița

 

213. Iubește-L pe Dumnezeu

 

Să-L iubesc pe Dumnezeu

Cu toată inima mea,

Cu sufletul și cugetul

Și cu întreaga viață a mea.

 

Iar dragostea aceasta sfântă

Să nu rămână doar cuvânt,

Ci să se vadă prin iubirea

Pe care-o port către cei din jur.

 

Cristian Diaconița

 

214. Iubește-ți aproapele

 

Aproapele meu este fratele

Pe care Dumnezeu mi l-a dat,

Și chiar dacă uneori mă doare,

Trebuie să-l iubesc cu adevărat.

 

Să nu răspund cu răutate,

Să nu păstrez în mine ură,

Ci să aleg mereu iertarea

Și dragostea cea bună.

 

Cristian Diaconița

 

215. Nu judeca

 

Nu judeca pe cel ce cade,

Căci poate mâine vei cădea,

Și numai Dumnezeu cunoaște

Adâncul inimii cuiva.

 

Mai bine roagă-te pentru dânsul

Și întinde-i mâna când îi este greu,

Căci dragostea aproapelui

Este porunca lui Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

216. Iertarea

 

Când cineva mă rănește, Doamne,

Ajută-mă să pot ierta,

Să nu păstrez în suflet ură

Și să nu răspund cu răutate.

 

Căci Tu ne-ai arătat pe Cruce

Ce înseamnă adevărata iubire:

Să ierți chiar și atunci când doare

Și să alegi mereu pacea.

 

Cristian Diaconița

 

217. Dragostea

 

Dragostea adevărată rabdă,

Nu caută răul nimănui,

Nu se laudă și nu se umflă,

Ci caută binele aproapelui.

 

Doamne, să am această dragoste

În fiecare zi din viața mea,

Ca prin ea să Te pot vedea

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

218. Bunătatea inimii

 

O inimă bună nu întreabă

„Ce primesc dacă ajut?”,

Ci vede omul care suferă

Și se apropie fără teamă.

 

Doamne, pune în mine bunătate,

Să nu trec nepăsător,

Ci să fiu pentru cei din jur

Un semn al iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

219. Milostenia ascunsă

 

Când dai celui sărac în taină

Și nimeni nu te vede-n lume,

Cerul cunoaște fapta bună

Și Dumnezeu îi știe numele.

 

Nu căuta aplauze sau slavă,

Ci fă milostenia curat,

Din dragoste pentru aproapele

Și pentru Domnul Preaînalt.

 

Cristian Diaconița

 

220. Darul

 

Tot ceea ce primesc în viață

Este un dar de la Dumnezeu,

Și vreau să fiu recunoscător

Pentru fiecare lucru bun.

 

Să nu spun: „Eu am făcut totul”,

Uitând de Cel ce m-a ajutat,

Ci să spun cu inimă smerită:

„Slavă Ție pentru toate!”

 

Cristian Diaconița

 

221. Mulțumirea

 

Mulțumesc pentru pâinea zilnică,

Pentru apă și pentru lumină,

Pentru oamenii pe care-i iubesc

Și pentru fiecare zi senină.

 

Mulțumesc și pentru încercări,

Căci m-au făcut să înțeleg

Că fără Tine, Doamne Sfinte,

Pe drumul vieții nu pot merge.

 

Cristian Diaconița

 

222. Bucuria

 

Bucuria adevărată

Nu se cumpără cu bani,

Ea vine din inima care

Își pune nădejdea în Dumnezeu.

 

Chiar și-n ziua cea mai grea

Pot găsi un strop de lumină,

Când știu că Hristos este cu mine

Și iubirea Lui mă ține.

 

Cristian Diaconița

 

223. Pace

 

Dă-mi, Doamne, pace în suflet,

Când în jur este tulburare,

Și fă-mi inima asemenea

Unui lac liniștit sub soare.

 

Să nu răspund la rău cu rău,

Să nu aprind focul mâniei,

Ci să aduc în orice loc

Pacea sfântă a iubirii.

 

Cristian Diaconița

 

224. Răbdarea creștinului

 

Creștinul nu renunță ușor

Când drumul devine greu,

Ci se roagă și merge înainte

Cu nădejde în Dumnezeu.

 

Răbdarea este o virtute

Ce crește încet în suflet,

Prin încercări și prin rugăciune

Și prin iubire către Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

225. Nădejdea

 

Când nu mai văd nicio ieșire

Și lumea pare fără drum,

Ridic ochii către cer

Și spun: „Hristos este cu mine.”

 

Nădejdea nu mă lasă singur,

Nici când sufletul meu plânge,

Căci Dumnezeu poate deschide

O ușă chiar și când nu văd.

 

Cristian Diaconița

 

226. Curaj

 

Dă-mi, Doamne, curaj să spun

Când ceva nu este bine,

Să nu mă tem de oameni

Mai mult decât mă tem de Tine.

 

Curajul creștin nu este ură,

Ci puterea de a sta drept,

Cu adevărul în inimă

Și cu iubire pentru toți.

 

Cristian Diaconița

 

227. Adevărul

 

Adevărul poate uneori

Să doară, dar el vindecă,

Pe când minciuna pare dulce

Și sufletul îl înșală.

 

Doamne, păstrează-mă în adevăr

Și ferește-mă de minciună,

Ca vorba mea să fie curată

Și inima mea să fie bună.

 

Cristian Diaconița

 

228. Cuvântul și fapta

 

Nu este suficient să spun

Că Îl iubesc pe Dumnezeu,

Dacă în viața mea de fiecare zi

Nu fac ceea ce este bun.

 

Cuvântul trebuie să devină faptă,

Iar credința să rodească,

Ca viața mea să mărturisească

Iubirea Domnului ceresc.

 

Cristian Diaconița

 

229. Roadele credinței

 

Credința adevărată rodește

Iubire, pace și răbdare,

Bunătate și blândețe

Și o inimă milostivă.

 

Doamne, fă să crească-n mine

Roade bune zi de zi,

Ca oamenii să vadă-n viața mea

Lumina Ta cea vie.

 

Cristian Diaconița

 

230. Pomul bun

 

Pomul bun se cunoaște

După roadele pe care le dă,

Iar omul se cunoaște-n lume

După faptele din viața sa.

 

Doamne, fă-mă pom roditor,

Cu roade bune și curate,

Ca să aduc folos celor din jur

Și slavă numelui Tău sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

231. Grâul

 

Ca grâul care crește-n câmp

Sub ploaie, soare și furtună,

Așa să crească și credința

În inima mea cea bună.

 

Și când va veni vremea roadelor,

Să nu fie sufletul meu gol,

Ci plin de fapte bune

Și de iubirea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

232. Vița

 

Hristos este vița cea adevărată,

Iar noi suntem mlădițele Lui,

Și fără El nu putem face

Nimic folositor în viață.

 

Doamne, ține-mă aproape de Tine,

Ca să pot aduce rod bogat,

Și să nu mă usuc departe

De izvorul Tău curat.

 

Cristian Diaconița

 

233. Viața

 

Viața mea este un dar

Pe care Tu mi l-ai oferit,

Și vreau să o trăiesc cu rost,

Cu sufletul către cer privit.

 

Nu știu cât timp îmi este dat,

De aceea vreau în fiecare zi

Să fac un bine și să iubesc

Și să mă apropii de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

234. Timpul

 

Timpul trece ca un râu

Și nu se întoarce niciodată,

De aceea fiecare clipă

Trebuie trăită cu folos.

 

Doamne, nu mă lăsa să pierd

Anii în lucruri trecătoare,

Ci ajută-mă să strâng în cer

Comori care nu pier.

 

Cristian Diaconița

 

235. Comoara din cer

 

Nu vreau să strâng comori pe pământ

Care ruginesc și pier,

Ci vreau să am o inimă bogată

În fapte bune înaintea Ta.

 

Căci adevărata comoară

Nu este aurul din lume,

Ci iubirea, credința și mila

Păstrate în numele lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

236. Casa sufletului

 

Casa sufletului meu, Doamne,

Vreau să fie curată mereu,

Să nu intre gânduri rele

Și să rămâi Tu în ea.

 

Curăță fiecare încăpere

A inimii mele slabe,

Și fă din ea un loc de pace

În care numele Tău să fie.

 

Cristian Diaconița

 

237. Veghea

 

Vegheați, spune Evanghelia,

Căci nu știm ziua și ceasul,

De aceea vreau să fiu mereu

Cu sufletul pregătit.

 

Nu vreau să dorm în nepăsare

Și să uit de Dumnezeu,

Ci să păstrez candela aprinsă

În inima mea mereu.

 

Cristian Diaconița

 

238. Candela inimii

 

Candela inimii mele

Să nu se stingă niciodată,

Ci să ardă prin credință

În orice zi din viață.

 

Dacă vântul lumii bate,

Apără-mi flacăra, Iisuse,

Și fă ca lumina ei să arate

Calea către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

239. Ușa

 

„Eu sunt Ușa”, ne-ai spus, Doamne,

Și prin Tine intrăm la viață,

Iar sufletul care Te caută

Găsește adevăr și pace.

 

Deschide-mi, Doamne, ușa inimii

Când vin spre Tine cu smerenie,

Și ajută-mă să rămân

În casa iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

240. Pâinea zilnică

 

Pentru pâinea de fiecare zi

Îți mulțumesc, Părinte Sfânt,

Căci toate darurile vieții

Vin din mâna Ta.

 

Învață-mă să nu risipesc

Și să împart cu cel flămând,

Ca pâinea mea să fie binecuvântată

Prin dragostea către aproapele.

 

Cristian Diaconița

 

241. Apa

 

Apa curge limpede din izvor

Și dă viață pământului,

Așa să curgă și iubirea

Din inima creștinului.

 

Doamne, curăță-mi sufletul

Și fă-l limpede ca un izvor,

Ca fiecare om să găsească

În mine un cuvânt bun.

 

Cristian Diaconița

 

242. Izvorul

 

La Tine este izvorul vieții,

La Tine este lumina mea,

Și când sufletul îmi este însetat,

Mă apropii iar de Tine.

 

Nu mă lăsa să caut apa

În izvoare care seacă,

Ci condu-mă spre izvorul

Care nu seacă niciodată.

 

Cristian Diaconița

 

243. Ploaia

 

Ploaia cade peste câmpuri

Și le dă putere să rodească,

Așa și harul Tău, Iisuse,

Poate sufletul să-l înnoiască.

 

Trimite ploaia Ta de har

Peste inima mea uscată,

Ca să răsară iar credința

Și dragostea cea adevărată.

 

Cristian Diaconița

 

244. Floarea

 

O floare mică de pe câmp

Îmi amintește de Creator,

Căci frumusețea ei modestă

Vorbește despre Dumnezeu.

 

Dacă Tu îmbraci și florile

Cu frumusețe și lumină,

Cu atât mai mult vei avea grijă

De omul care Te caută.

 

Cristian Diaconița

 

245. Cerul

 

Privesc spre cerul plin de stele

Și mă gândesc la Creator,

La măreția Ta cea mare

Și la iubirea Ta pentru om.

 

Cât de minunată este lumea

Pe care Tu ai zidit-o, Doamne!

Și cât de mic sunt eu înaintea

Măreției Tale fără margini.

 

Cristian Diaconița

 

246. Stelele

 

Stelele strălucesc în noapte

Ca niște lumini pe cer,

Și fiecare parcă spune:

„Slavă lui Dumnezeu!”

 

Când le privesc, îmi amintesc

Că lumea nu este întâmplare,

Ci poartă urma Creatorului

Și a puterii Sale mari.

 

Cristian Diaconița

 

247. Răsăritul

 

La răsăritul dimineții

Lumina se revarsă peste lume,

Și sufletul meu spune încet:

„Slavă Ție, Dumnezeule!”

 

Fiecare zi este un dar,

O nouă șansă de iubire,

De aceea vreau să merg cu Tine

Pe calea către mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

248. Apusul

 

Când soarele apune încet

Și cerul se umple de culoare,

Îți mulțumesc pentru această zi

Și pentru iubirea Ta cea mare.

 

Iar când noaptea va veni,

Să-mi dai odihnă și pace,

Și să mă trezești cu bucurie

Într-o nouă zi de har.

 

Cristian Diaconița

 

249. Călătoria vieții

 

Viața este o călătorie

Pe un drum necunoscut,

Dar știu că la capătul ei

Mă așteaptă Dumnezeu.

 

De aceea merg fără teamă,

Cu credință și nădejde,

Căci Hristos este Călăuza

Ce mă conduce către cer.

 

Cristian Diaconița

 

250. Drumul spre Împărăție

 

Drumul spre Împărăția Cerurilor

Este drumul credinței vii,

Al iubirii și-al pocăinței,

Al rugăciunii zi de zi.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Fără să mă abat din cale,

Până când voi ajunge, prin mila Ta,

La lumina Împărăției Tale.                                                                                  

Еще ...

ȘCOALA TĂCERII

I. ȘCOALA TĂCERII

 

Nu școala este vinovată

Când nedreptatea crește-n ea,

Ci omul care vede totul

Și tace când ar trebui să stea.

 

Un elev spune: „Sunt lovit,

Mă strigă, râd și mă jignesc.”

Dar glasul lui rămâne-n ziduri,

Deși adulții îl privesc.

 

Profesorul știe, dar nu face,

Directorul află, dar așteaptă,

Iar cel ce-ar trebui să apere

Privește rece și nu-ndreaptă.

 

„Am spus”, răspunde câte unul,

„Dar ei oricum nu vor asculta.”

Dar poate fi aceasta o scuză

Când un copil nu mai poate sta?

 

Căci nu e de ajuns să spui

O dată rece: „Nu e bine!”

Când vezi că răul se repetă,

Ai datoria să intervii.

 

Nu poți lăsa un copil singur

În fața celor ce-l rănesc,

Apoi să spui că n-ai putere

Și să aștepți să se oprească firesc.

 

Școala ar trebui să fie

Un loc în care poți învăța,

Să fii ascultat și respectat,

Să poți veni fără a te temea.

 

Dar când cei puși să o conducă

Își uită rostul și tac mereu,

Nedreptatea prinde putere,

Iar cel mai slab rămâne greu.

 

Nu cărțile sunt vinovate,

Nici tabla, clasa sau caietul,

Ci nepăsarea ce apare

Când omul își uită jurământul.

 

Un profesor nu-i doar o funcție,

Nici doar un serviciu oarecare;

El poartă-n suflet răspunderea

De-a fi un sprijin la nevoie mare.

 

Iar cel ce conduce o școală

Nu trebuie doar să dea ordine;

El trebuie să vadă răul

Și să oprească nedreptățile.

 

Când un copil spune adevărul,

El trebuie să fie ascultat,

Nu ignorat, nu pus deoparte,

Nu judecat și condamnat.

 

Iar dacă cel ce face răul

Nu se oprește la cuvinte,

Atunci trebuie luate măsuri,

Nu doar rostite avertismente.

 

Căci autoritatea fără faptă

Devine doar un cuvânt gol,

Iar tăcerea celor responsabili

Lasă în urmă un greu ecou.

 

Nu spun că toate școlile tac,

Nu spun că toți profesorii greșesc;

Există oameni care apără

Și pentru elevi se dăruiesc.

 

Dar unde omul vede răul

Și poate face ceva — dar tace,

Acolo nu mai este doar tăcere:

Nepăsarea începe să crească.

 

Și poate într-o zi, în școli,

Nu zidurile se vor schimba,

Ci oamenii care le conduc

Vor înțelege menirea sa.

 

Că școala nu-i doar o clădire,

Nici catalog, note sau program;

Școala înseamnă oameni, copii,

Și fiecare are un dar.

 

De aceea, când un elev strigă,

Să nu-i răspundem cu tăcere;

Să fie ascultat și apărat,

Cu dreptate, grijă și putere.

 

Nu școala este problema,

Ci nepăsarea unor oameni;

Iar școala se poate îndrepta

Când cei responsabili rămân oameni.

 

II. CONTINUARE — ȘCOALA TĂCERII

 

În școala unde toți aud,

Dar prea puțini vor să spună,

Se-aude clopoțelul zilnic,

Dar dreptatea nu răsună.

 

Se intră-n clase, se predă,

Se scriu cuvinte în caiete,

Dar printre bănci rămân probleme

Pe care nimeni nu le vede.

 

Sau poate le vede, dar tace,

Fiindcă e mai simplu să ignori,

Să spui că „nu e treaba noastră”

Și să aștepți o altă zi.

 

Iar dacă banii sunt pe primul loc,

Iar funcția trebuie păstrată,

Ce mai înseamnă răspunderea

Față de o generație întreagă?

 

Unii vor să iasă-n evidență,

Să fie numele lăudat,

Să spună lumea cât de bine

Au condus și-au realizat.

 

Dar dacă-n spatele imaginii

Un elev rămâne singur,

Atunci ce folos mai are faima

Când omul nu mai este văzut?

 

Nu poți clădi o școală bună

Doar cu statistici și rezultate,

Când elevii ajung să creadă

Că problemele lor nu contează.

 

Ne puneți să luptăm între noi

Pentru fiecare punct și notă,

De parcă succesul unui coleg

Ar însemna că altul pierde.

 

Și ajungem să ne privim

Cu teamă și neîncredere,

Uitând că suntem colegi

Și avem nevoie unii de alții mereu.

 

O notă nu trebuie să fie

Motivul pentru care ne urâm,

Iar catalogul nu poate spune

Cine suntem și ce devenim.

 

Și totuși, presiunea crește,

Comparațiile nu se termină:

„El are mai mult decât tine.”

„Ea este mai bună decât tine.”

 

Dar nimeni nu se mai întreabă

Cât a muncit fiecare,

Ce greutăți a avut în viață

Și cât de greu i-a fost să urce.

 

Nu toți învățăm la fel,

Nu toți avem același drum,

Dar toți merităm respect

Și șansa de-a deveni mai buni.

 

Iar când un elev spune:

„Am o problemă, ajutați-mă!”,

Nu este suficient să-i răspunzi

Și-apoi să uiți ce ți-a spus.

 

Dacă problema mai continuă,

Trebuie căutat un răspuns;

Dacă primul pas nu ajunge,

Trebuie făcut și al doilea, de-ajuns.

 

„Le-am spus să se oprească.”

 

Dar dacă nu s-au oprit?

 

„I-am avertizat.”

 

Dar dacă au continuat?

 

Atunci nu mai este suficient

Un singur cuvânt spus în grabă;

Responsabilitatea înseamnă

Să cauți o soluție adevărată.

 

Căci elevul care cere ajutor

Nu trebuie să plece mai departe

Cu impresia că este singur

Într-un loc ce trebuia să-l apere.

 

Iar dacă un elev este agresat,

Nu trebuie întrebat doar

De ce nu s-a apărat singur

Și de ce n-a încercat mai mult.

 

Întrebarea trebuie să fie:

 

„De ce s-a ajuns până aici

Și ce putem face să se oprească?”

 

Asta înseamnă răspundere,

Asta înseamnă să fii drept:

Nu ascunzi problema de mâine,

Ci cauți soluția cât mai concret.

 

Nu muți problema de pe-o zi pe alta,

Nu speri că va dispărea singură;

Căci o problemă ignorată

Rămâne acolo și se adună.

 

Ea rămâne.

 

Și uneori crește.

 

Iar școala devine tăcută

Nu pentru că nu sunt probleme,

Ci pentru că oamenii au învățat

Să nu mai vorbească despre ele.

 

Aceasta este școala tăcerii:

 

Elevul vorbește,

Dar glasul lui nu ajunge unde trebuie.

 

Profesorul vede,

Dar uneori trece mai departe.

 

Conducerea știe,

Dar imaginea pare mai importantă.

 

Nota devine competiție,

Iar colegul devine rival.

 

Banii, funcțiile și prestigiul

Ajung uneori înaintea răspunderii.

 

Dar tăcerea nu poate dura

La nesfârșit, fără glas,

Fiindcă există elevi care întreabă

Și elevi care nu fac un pas înapoi.

 

Există elevi care observă

Și nu vor să accepte

Că nedreptatea este normală

Și că nimeni nu trebuie să lupte singur pentru dreptate.

 

Poate că într-o zi

Școala tăcerii se va schimba.

 

Nu prin dărâmarea clădirilor,

Nu prin schimbarea cărților,

Ci prin schimbarea oamenilor

Care au puterea să facă ceva.

 

Atunci profesorul va asculta,

Directorul va interveni,

Regulile vor fi respectate,

Iar elevul va fi protejat.

 

Nota va rămâne doar o notă,

Iar colegul nu va fi dușman;

Școala va deveni din nou

Un loc pentru fiecare an.

 

Atunci școala va fi locul

În care omul este mai important

Decât funcția, banii, imaginea

Și orice interes trecător.

 

Până atunci însă rămâne

O întrebare către noi:

 

Cât timp poate dura tăcerea

Când atât de mulți au ceva de spus?

 

Și cât timp poate fi numită

„educație” o lume în care

Elevii trebuie să învețe singuri

Cum să lupte ca să fie ascultați?

 

Nu școala trebuie condamnată,

Ci nepăsarea trebuie schimbată.

 

Nu educația trebuie distrusă,

Ci nedreptatea trebuie înlăturată.

 

Și nu elevii trebuie puși

Să se lupte între ei,

Ci oamenii responsabili

Să lupte pentru drepturile lor.

 

III. FINAL

 

Nu orice om ce intră-n clasă

Și ține lecții zi de zi

Înțelege cu adevărat

Ce-nseamnă profesor a fi.

 

Profesorul adevărat nu doar predă,

Nu doar note pune-n catalog,

Nu cere doar liniște și teme,

Apoi pleacă nepăsător.

 

Profesorul adevărat ascultă,

Observă chiar când nimeni nu vorbește,

Apără dreptatea când o vede

Și nu lasă răul să crească orbește.

 

Când un elev cere ajutor,

Nu întoarce capul nepăsător;

Când vede-o nedreptate,

Nu spune: „Nu este treaba mea.”

 

Iar când situația continuă,

Nu se ascunde după cuvinte;

Caută soluții, ia măsuri

Și-și asumă lucrurile sfinte.

 

Pentru că a fi profesor

Nu înseamnă doar o funcție;

Înseamnă grijă și răspundere,

Înseamnă suflet și misiune.

 

De aceea spun la final,

Fără să condamn școala sau educația:

 

Cei care văd nedreptatea

Și aleg mereu să tacă,

Cei ce-aud un elev și-l ignoră

Își uită adevărata menire.

 

Un profesor adevărat

Nu este definit de catedră,

Ci de ceea ce face

Când un elev are nevoie de el.

 

Școala nu este problema.

Problema este nepăsarea

Celui care vede și poate

Să schimbe ceva, dar nu vrea.

 

Iar școala tăcerii

Va deveni școala dreptății

Atunci când cei responsabili

Vor alege să nu mai tacă.

 

Atunci clopoțelul va suna

Nu doar pentru-o nouă lecție,

Ci pentru-o școală în care

Dreptatea devine direcție.

 

Iar fiecare copil va ști,

Când va păși pe poarta ei,

Că glasul lui va fi ascultat

Și că nu este singur printre cei.

 

Atunci școala nu va mai fi

Doar zid, catalog și catalogare,

Ci locul unde fiecare copil

Își poate găsi propria valoare.

 

Și poate acesta este rostul

Pe care școala trebuie să-l aibă:

 

Să formeze oameni cu suflet,

Nu doar elevi cu note-n grabă.

 

Să învețe omul să respecte,

Să ajute și să apere,

Iar atunci când vede nedreptatea,

Să aibă curajul să nu mai tacă.

Еще ...

Категории

Стихи про любовь Стихи про любовь Напутственные стихи Напутственные стихи Стихи о природе Стихи о природе Весенние стихи Весенние стихи Стихи посвящены матери Стихи посвящены матери Стихи для детей Стихи для детей Родительский дом Родительский дом Стихи для папы Стихи для папы Стихи про животных Стихи про животных Стихи о смерти Стихи о смерти Философские стихи Философские стихи Исповедальные стихи Исповедальные стихи Грустные стихи Грустные стихи Мотивационные стихи Мотивационные стихи Проза Проза Рождественские колядки Рождественские колядки Смешные стихи Смешные стихи Патриотические стихи Патриотические стихи Стихи 8 марта Стихи 8 марта Пасхальные стихи Пасхальные стихи Стихи на Новый год Стихи на Новый год Различные стихи Различные стихи Мысли Мысли Посвящены стихи Посвящены стихи Поздравления Поздравления Стихи о дружбе Стихи о дружбе

Стихи из этой категории

Moștenire în germană

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

 

Nachlass

 

Heute werden wir über einen besonderen Gegenstand sprechen, einen Gegenstand, der uns am Herzen liegt, denjenigen von uns, die immer noch Dinge auf dem Dachboden des Hauses aufbewahren, genauer gesagt, einem Filzhut. Der bayerische Hut, ein Hut von unbestreitbarer historischer Bedeutung, erlebte fünf Taufen, zwei Promotionen, mehrere Hochzeiten und das war’s auch schon. Einen Hut, den nur mehrere Generationen hatten, aber zum Tragen, ich glaube nicht, dass sie ihn trugen, er ist schon vor langer Zeit nicht mehr tragbar. Wie ich bereits erwähnt habe, ist es aus Filz, es ist blau (ein elektrisches Blau oder Königsblau) und an der Seite ist eine Feder befestigt.

Cecilias Urgroßmutter bestand darauf, dass sie unter den bestmöglichen Bedingungen gehalten wurde. Etwas, das passiert ist, nur der Lauf der Zeit hat das Sagen, es ist nicht mehr das, was es einmal war, es sitzt nicht mehr so, wie es einmal war. Sogar der Blauton ist nicht mehr lebendig, er wirkt schäbiger, alter, staubiger. Es eignet sich hervorragend für Vintage-Outfit-Ideen, aber ansonsten bleibt es hübsch, nur für die Kollektion.

Für Cecilia war es keine geringe Überraschung, dass der bisher so poetisch beschriebene Hut einen großen Mangel verbirgt, genauer gesagt, dass er eine Mottenfamilie beherbergt. Seien wir ehrlich: Wenn jemand einen Hut erbt, bekommt er nicht nur den Hut, sondern auch die Motten dazu.

Eine Familie würde im Hut leben. Familie?, so zahlreich?, Dynastie vielleicht, es hat auch einen König und einen Monarchen und so ziemlich alles, was es braucht, um eine vollwertige Monarchie zu sein. Aber wie kann einem das gefallen? Seit wann gibt es keine Mottenkugeln mehr? Seit wann wird Pronto zur Schädlingsbekämpfung eingesetzt? Eine wütende und grüblerische Cecilia stellt sich diese Fragen ständig. Wie bei all der scheinbaren Sorgfalt, die jeder auf sich genommen hat, der Hut letztendlich in diesem Tempo zerfällt. Wenn diese Urgroßmutter es wüsste und noch am Leben wäre, wäre sie äußerst wütend. Cecilia sitzt und sitzt und denkt über eine Lösung nach, wie sie ihren Glanz ein anderes Mal wiederherstellen könnte.

Er hat es gefunden, er weiß, was zu tun ist, er wird eine Lösung finden, die sie tötet, und nachdem sie gestorben sind, wird er den Teil des Materials nehmen und herausschneiden, der entfernt werden soll.

Gehen Sie wie beschrieben vor. Erst indem er die Schnittpartie immer weiter ausspielt und vertieft, erreicht er mit der Schere die andere Seite des Materials. Gute Leute, Sie besitzen es seit vier Generationen. Woher wissen Sie, wie Sie mit einem Vermögen umgehen sollen, das Ihnen jemand hinterlassen hat? Sie hat es dir nicht gegeben, um dir eine Verantwortung aufzubürden, sie hat es dir gegeben, weil sie dachte, es wäre schön für dich, etwas zu haben, das ihr sehr gut gefällt. Du hast wirklich die Grenze zur Frivolität überschritten! Wir verstehen, dass Ihnen der Hut selbst eigentlich egal ist, aber interessiert Sie nicht auch die Urgroßmutter, die ihn Ihnen anvertraut hat?

Cecilia begann mit dem Nähen aus Garn, das eine ähnliche Farbe hatte wie die ursprüngliche Mütze. Was ist der Sinn? Es gibt keine perfekte Synonymie, weder in den Farben noch in den Worten, leider war die Farbe einzigartig, sie war unersetzlich. Cecilia denkt bei +1,75 Dioptrien, dass es die gleiche Farbe hatte. Wir wissen nicht, was wir sonst noch sagen sollen... die Absicht war gut... „seinen Glanz ein anderes Mal zurückzugeben“, aber aufgrund zu großen Eifers war das Ergebnis etwas daneben. Cecilia, wir wissen das zu schätzen Kümmere dich darum, dass du es getragen, desinfiziert, gereinigt und gepflegt hast, was immer geschätzt wird, aber wenn du nicht so viel Spaß beim Ausschneiden gehabt hättest, wäre es immer noch sehr gut gewesen. Es ist immer ratsam, die Balance zu wahren alles. Warum ist es gut, unsere Handlungen und Entscheidungen zu messen? Denn sagen wir, wir fahren und müssen abbiegen, wir haben eine Kurve vor uns, wir müssen unsere Geschwindigkeit messen (denn zu viel könnte uns abschrecken). die Straße, weicht von unserem Weg ab), der Wunsch, mit dem wir diese Kurve überwinden wollen, egal wie lange es dauern würde, wie schnell, wie geschickt, was ich weiß nicht was.. was zählt, ist wie harmonisch und wie sicher wir durch alles zu kommen wissen. Niemand applaudiert uns, wir sind einfach wir selbst und wir brauchen keinen Applaus.

Auch im vorliegenden Fall hätte der geerbte Hut unversehrt bleiben können, es wären keine Eingriffe, Reparaturen, Renovierungen, Retuschen nötig gewesen, wenn unsere liebe Cecilia ihn nicht so leidenschaftlich hätte verbessern wollen. Erwägenswert ist auch, dass oft keine radikale Änderung erforderlich ist, um zu funktionieren. Eine teilweise oder nur eine vierteljährliche Änderung würde genauso viel helfen.

Cecilia ... Cecilia ... entweder hattest du keine sichere Hand, oder der Hut war dir zu wichtig.

Еще ...

Prima Mare Revelație - DUMNEZEU EXISTĂ!

       De la vârsta de aproape 12 ani am devenit un ateu care propovăduia cu tărie aproape zilnic inexistența lui DUMNEZEU.Pe când aveam aproape 21 de ani pe la amiază, în luna Aprilie a anului 1967, imediat după terminarea cursului de Statica și Dinamica Construcțiilor mergând pe stradă, deodată în mintea mea am simțit că Cineva comunică cu mine telepatic:
       - Cineva:"Tu spui că pomul pe care acum îl vezi este de natură materială și susții cu tărie că acel pom nu a fost creat de Cineva anume."

       - Eu:"Da!"
       - Cineva:"Tu spui că Soarele care luminează și încălzește tot Pământul este de natură materială și susții cu tărie că Soarele nu afost creat de Cineva anume."
       - Eu:"Da!"
       - Cineva:"Noaptea pe Cerul senin vezi mii de stele și tu spui că ele sunt de natură materială și că nu au fost create de Cineva anume."
       - Eu:"Da!"
       - Cineva:"Cine crezi tu că a făcut acest imens spațiu în care există miliardele de stele și există și Pământul cu toți copacii, cu toate animalele și cu toți Oamenii și deci exiști și tu?"
       - Eu (fiind pe stradă am răspuns cu glas tare două cuvinte):
"EXISTĂ DUMNEZEU!"


       După ce am spus cu glas tare "EXISTĂ DUMNEZEU",  Acel Cineva a încetat să mai comunice telepatic cu mine și atunci m-am uitat în jur să văd dacă nu este vreun om care să fi auzit ceea ce am spus eu și doar o femeie era cam la vreo 20 de metri înaintea mea dar aceasta nu a întors capul spre mine...
       De atunci am început să cred cu tărie că DUMNEZEU EXISTĂ și că EL ESTE UNICUL CREATOR al Universului.

Еще ...

Vasul se scufundă !

            cap. 4

      Am fost impresionată de eleganța și luxul hotelului.Camere frumos mobilate, lustre bogate,

tablouri cu rame aurite, perdele fine. În baie nu știam unde să mă uit. Gresie, faianță, chiuvetă 

de un albastru odihnitor, hârtie, șervețele, prosoabele toate în culori sinilii, încălzirea prin pardoseală,

o plăcere să mergi cu picioarele goale pe gresie. Mă uitam la Rodica și ea rămăsese fără cuvinte.

     -Numai să vezi așa ceva, merită toată cheltuiala,Elena uită-te și ține minte, că nu o te mai întânlești

cu așa ceva.

     - Uite, de aceia e bine să mai pleci în excursii, să vezi cum trăîesc unii oameni.

     -Noi ne-am învățat cu puțin, suntem modești de nevoie.

     -Îmi place și admir așa o bogăție, dar nu-mi doresc. Îmi place casa mea așa  cum este și mă simt 

bine în ea.

     -Așa este, numai că m-a pus puțin pe gânduri.

     -Eu cred că am fost cazați în cel mai luxos hotel. Nu o fi în toate locațiile turistice...este și pentru reclamă...

vin turiști, din tot lagărul socialist...

     -Nu ne stă bine bine să facem politică, nu-i treaba noastră...Te pricepi să dai drumul la t. v. ? sunt curioasă 

ce programe au.Mergem la masa de seară...un meniu bogat, variat stropit cu tărie rusească, muzică fără dans.

A doua zi facem un tur de trei ore prin oraș, Natașa ne explică prin Sabina, unde să ne uităm și ce vedem.

În concluzie,orașul este foarte frumos, curat și plin de istorie. Ne-am întors la hotel și ne-am trezit în cameră 

cu vizitatori discreți, ei făceau parte din personal, ne întreabă dacă avem ceva de vânzare.Aici am vândut toate

hăinuțele de copii, am obținut un preț bun, acum aveam ruble și putem merge la cumpărături. A doua zi plecăm 

cu avionul la Tbilisi, capitala Republicii Georgia. Am fost cazați într-un cartier vechi, într-o zonă muntoasă cu 

străzi înguste, multe în pantă, ne temeam că autocarul o ia razna, dar aveam un șofer tare dibaci.Am vizitat 

punctele turistice recomandate, dar ce ne-a impresionat mult au fost așa zisele cotacombe în care s-a refugiat 

mare parte din populația orașului în ce de  al 2-lea război mondial. În oraș am fost martorii unor manifestări 

publice violente confruntare dintre manifestanți și armată .Ne-am nimerit în fața unui magazim, păream străini

atunci stăpânul ne-a tras în prăvălie și a pus obloanel, a aflat că suntem din România, s-a bucurat, ne-a omenit

și explicat că situația e foarte tensionată și se așteaptă schimbări radicale, mai trebuie o scântee.

     -Pasul următor a fost plecarea spre Bacu, capitala Republicii Adjerbaidan, pe malul mării Caspice, am nimerit 

tot într-o zonă veche a orașului pe o stradă pe care în timpul nopții mărșăluiau  soldații.Aici am stat mai mult, s-a 

anulat plecare la Erevan în Armenia fiindcă situația acolo era mai gravă. Ne-am împrietenit cu taximetrist de origine 

român care ne-a explicat că RUSIA este pe un vulcan de pulbere, doar nu se știe când va exploda.

     Excursia s-a terminat, ne întoarcem în țară cu trenul de la Kiev- Buc. Ne-am luat rămas bun de la Natașa cu regret...

Am rămas cu un gust amar...ce se va întâmpla cu marea Uniune Sonietică ? Tot lagărul socialist se cutremuă , dar nu 

vedeam și nu puteam înțelege că atunci când dușmanii își dau mâna ,când demolatorii vor să vândă pe nimic  o  țară în plin 

avânt, trădătorii vor căștiga Peste aceste frământări am trăit o dramă mai aproape de noi . Pe 10 septembrie  s-a scufundat 

vasul ce transporta aproape jumătate din-locuitorii com. Pisica ce plecau din Galați spre casă . Se auzeau țipete , urlete ....

vasul se scufundă ... vasul se scufundă... doar un suflețel de câțva anișori supra viețuiește , aruncat de un tată disperat ...

Să nu dai drumul la bidon, ține-l strâns cu amândoă mânuțe . Toți au murit înecați ....pe malul Dunării am aprins multe 

lumânări...iar noi ...oamenii...avem nevoie de o arcă mare....

                                                                 sfârșit

Еще ...

Mi-e dor

Ce aș vrea să nu-ți mai scriu, să nu te mai caut, să nu te mai descriu, să nu-ți mai port dorul și să nu mi mai doresc ca alături de tine să reînviu.

Îmi lipsești mai mult decât aș vrea să recunosc , iar fiecare clipă trăită cu lipsa ta de a mea parte e o nouă încercare care uneori mă face să mă simt fără scăpare. Pășesc pe asfaltul încins de soare și nu l văd pe al tau pas lângă al meu, simțindu-mă și mai goală . De ce ai plecat și pe mine singură m-ai lăsat nu pot înțelege. Oare chiar atât de puțin am însemnat pentru tine? Sau poate prea mult aș putea zice , dar cred ca mai de grabă îmi hrănesc o dorință ce ar trebui mai mult oprită decât mărită.

Te-am iubit, te iubesc și mă tem ca o voi face etern. Cel mai confuz lucru este ca tu știi asta și deși aș zice ca cel puțin un sfert din ceea ce simt eu simți și tu, mă lași să mă scufund și mai tare în al tău atu.

Lasă mă să te sărut până când al tău gust este tot ceea ce cunosc, să te strâng în brațe până când al tău miros este tot ceea ce port și să te admir până când al tău chip este tot ceea ce văd.

 

Nu mai știu de mine, dar aș vrea să mai aud cate ceva de tine. Te iubesc!

Еще ...

Numărul bestiei

Draga Satan,

 

Mi-a trecut prin gând acum ceva timp sa iti scriu o scrisoare si cred a venit momentul sa o fac.Dear devil,ce drăguț suna! Oare s-a mai gândit vreodată cineva la asta? In fine,nu contează. Sunt eu,Andrea! Ma cunosti doar..Vreau ca in primul si in primul rând sa îți multumesc pentru adăpostul pe care mi l-ai oferit in împărăția ta,un loc cool si misterios unde sa îmi găsesc refugiul. Îți multumesc ca existi printre atâtea flori si curcubee. Nu cred ca as fi supraviețuit psihic pe acest pământ fără tine .Îmi plac atât de mult liliecii! Îți multumesc pentru toate darurile malefice pe care mi le-ai oferit,înseamnă enorm de mult pentru mine.Știi tu doar cât de mult îmi place sa ma joc! Nu in ultimul rând vreau sa îți multumesc pentru tot răul care mi s-a întâmplat! Sunt așa de fericita,in sfârșit ma scap de ei si ma duc pe drumul meu,îmi croiesc eu propriul destin! P.S Abia aștept sa scriu despre apa sâmbetei! Totul e ok aici sper ca si la tine. Imi e asa dor sa ma uit la seriale cu Sabrina. A fost o perioada putin mai grea dar o sa-mi revin eu. Draga Satan,dacă tot ți-am scris am o rugăminte la tine..Te rog tine acești "bullies" departe de mine ca imi vine sa nu știu cum sa îți explic. Eu sunt dark si cool si nu pot sa vorbesc cu ei pentru ca nu suntem pe același film si mi se adresează si nu au voie pentru ca nu-mi plake muzica comercială si nici cocalarii. Te rog Satan,te rog din suflet tine-i departe de mine,fa asta pentru mine!Eu sunt cu tech si underground,merge si muzica clasica dar sa fie dark,cât mai dark posibil.Nu mai sunt cine am fost!In alta ordine de idei,chiar sper sa reușesc sa ajung in New-Orleans.Mi-am facut un plan de viitor si am promis spiritelor ca ii duc cu mine.Vreau sa ma țin de cuvânt! Sper totuși sa nu se supere Dumnezeu ca ți-am scris.Stii tu doar ca am schimbat poza cu icoana aia pentru acel trandafir. Era chiar cel mai gotic si vampiric mormânt pe care l-am găsit si a trebuit sa-i las o floare.. si in schimbul trandafirului, ca sa nu fiu nașpa.. am dat la schimb o icoana prețioasa.Vezi? Chiar si atunci cand sunt rea defapt sunt buna.Bunătatea e slăbiciune. Poate trebuia sa păstrez si icoana aia.In fine.Sper ca ți-a facut plăcere sa citești scrisoarea mea!Mi-am dorit de mult sa îți scriu!

 

Cu drag,Andrea.

Еще ...

Coana Tanța

Cred că este timpul să-ți povestesc despre o persoană de care îmi amintesc, un personaj foarte interesant care m-a fascinat în copilărie, din moment ce chiar și după atâția ani, îmi amintesc cu aceeași plăcere pe care am încercat-o atunci când am cunoscut-o pe Doamna Constanța Bălăceanu, sau mai pe scurt, Coana Tanța.

Coana Tanța, era un personaj exotic în arealul satului bunicilor mei unde îmi petreceam, în copilărie, mai toate vacanțele de vară, un fel de Madame Astor care avea prestanța și aerul unui general de oști ce nu admitea niciodată nicio replică oricât de bine argumentată, calități prin care păstorea cu grație o societate restrânsă de alte "Coane", printre care se număra și Coana Moașă, care a fost bunica mea. 

Făcea parte din acea categorie inconfundabilă de "domnișoare bătrâne", ce se regăsește în orice comunitate indiferent de mărime, zonă sau structură. Nu știu ce vârstă avea pe-atunci când am cunoscut-o eu, fiindcă mie-mi părea atemporală prin prezența ei care umplea fără prea mare efort din parte-i, sau cel puțin așa părea, orice spațiu în care se afla la un moment dat. 

Cum aș putea s-o descriu în cuvinte pe Coana Tanța? Cuvintele nu-s destule, dar totuși, voi încerca: era înaltă, mai degrabă uscățivă, ușor adusă de spate, avea o frunte înaltă dotată cu un neg generos fix între sprâncene, ca un al treilea ochi de înțelepciune tibetană, în completarea unor ochi spălăciți de culoare îndoielnică, dar cercetători, radiografici și tăioși, ascunși în spatele unor ochelari cu rame aurii și sticle groase de borcan, așezați pe un nas drept, ascuțit și ferm, ce umbrea cu finețe de matroană romană o tăietură de gură cu buze subțiri, aproape inexistente, deasupra unei bărbii la fel de ascuțite, care părea că-și dădea în permanență tot concursul să se întâlnească cu vârful nasului!

Mai în toate zilele, putea fi văzută purtând o rochie lungă de stofă neagră cu guler de dantelă gălbuie, ofilită de trecerea timpului și pecetluită la gât de o camee ușor ciobită într-o margine. Ținuta mai era completată de un șal vechi, neglijent aruncat peste umeri, înflorat cu maci roșii, și marginit de ciucuri aurii care își deșirau mătasea, moștenire de la vreo serată interbelică...

Și mai avea Coana Tanța, printre multele calități și defecte, un dar rar: ghicitul în cafea - de fapt nechezol, că pe vremea aia la țară ca și la oraș cafeaua era o "rara avis" -, venit la pachet cu cititul viitorului în cărți de tarot sau datul în bobi. Nu mai spun că era și o expertă desăvârșită în stabilirea horoscopului fiecăruia, dacă cumva făceai greșeala de-i spuneai ora, ziua, luna și anul în care ai făcut ochi pe lume! Avea așa, cum să spun, o mimică aparte, după ce te "citea" și-ți trasa dintr-o singură privire de specialistă versată și unsă cu toate alifiile, tot viitorul, verdict evocat pe o voce joasă, aproape șoptită, intimă, să nu care cumva să mai afle și alții năpastele grozave care fără îndoială aveau să ți-se-ntâmple, că doară ceea ce-ți stătea scris în stele în dreptul numelui tău era implacabil, irevocabil, ireversibil...

Nu cred c-am să pot uita vreodată acea lumină dulce, diafană, filtrată minunat de cele două lămpi cu abajururi de forma unor globuri din porțelan pictat, care luminau discret masa din așa-zisul salon al Coanei Tanța, - în fapt un hol semi-întunecos, nu prea mare,- și care creau o atmosferă aproape mistică completată de zgomotul cărților de tarot care stăteau gata-gata să-și dea în vileag secretele:

-Vai di steaua ta cui te-o făcut dragu' mătușii! Ptiu drace!, bată-te norocul să te bată!, că o să cam ai nevoie-n viață, dar nu ti teme câ ai în casa a șăptia un "taur" cari o să-ți împungă cu coarnili tăt ghinionul, ducă-se dreacului, ptiu, ptiu!, nu fi di diochi!

Deși copii din sat îi strigau în batjocură la poartă (și acum mai aud ecoul lor îndepărtat: Tanța cotoroanța, Tanța cotoroanța!), eu unul muream să merg cu bunică-mea, - și era cu adevărat o sărbătoare pentru mine -, în vizită la Coana Tanța dimpreună cu toate celelalte babe din cârd, fiindcă era întotdeauna rost de dulceață de cireșe amare sau șerbet de trandafiri și socată rece de la beci, bașca bârfele din tot satul și cele învecinate, dimpreună cu casa Coanei care era înțesată ca o peșteră de-a lui Aladin, plină de lucruri vechi, bătrânești, care aparțineau unei epoci de mult apuse, care încă mai trăia prin cea care le stăpânea cu grație și mister înnăscute. Îmi amintesc și-acum, carafa de cristal cu bot argintat, alungit ca de rață, paharele zvelte cu tăietură rubinie și chiselele generoase, care nu mai pridideau în războiul lingurițelor de alpaca ce hrăneau gurile pofticioase cu amarul dulce, toate acestea tronând leneș pe o tipsie argintată, pătată din loc în loc de trecerea timpului.

Umbla vorba în sat despre Coana Tanța care fusese în tinerețe o frumusețe vestită, că,  fiind fiică de moșieri scăpătați, avusese o aventură cu un ofițer din garda regală, că dusese o vreme o viață de basm cu ofițerul, cu serate și baluri, cu distracții la Cazinou și plimbări sub clar de lună în trăsuri mânate periculos de birjari tocmiți, iubire din păcate rămasă neîmplinită, întrucât ofițerul murise în timpul logodnei, nu se știa mai precis cum, -  se părea, că în urma unui duel, sau în urma vreunei boleșnițe subite, sau chiar în război, nimeni nu mai știa -, decât că după ofițer, a urmat după ceva vreme, o legătură amoroasă cu un brigadier care s-a dovedit, după câteva luni de relație ca fiind însurat pe undeva și cu ceva plozi după el, o afacere încâlcită ca un ghem de lână decolorat, rostogolit într-un suflet rămas singur, prins într-un iureș atemporal, fără început sau sfârșit.

Coana Tanța a rămas singură în căsuța ei, ca o regină înconjurată de alaiul ei restrâns la un grup de babe din sat cu pretenții mari de la viață, printre toate lucrurile ei vechi, martore tăcute și vii asupra unei epoci strălucitoare care a apus odată cu iubirile ei neîmplinite. Iar într-o bună zi, când vecinii n-au mai văzut-o trebăluind prin curte cu zilele, toată suflarea satului a știut, fără să-ntrebe, că s-a dus să ghicească viitorul altora, fiind mai aproape de stelele pe care știa să le citească atât de bine...

 

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍
#Интересно  Autor: Selena Roca