Poezii pe categorie
Simt nevoia sa îmi cer scuze pentru poeziile mele puțin mai "întunecate". Oamenii sunt diferiți si m-am bazat pe faptul ca pagina are poeziile puse pe categorii. Am scris poezii si pentru copii,despre animale, despre natura,dragoste șamd. Pana la urma m-am decis sa explorez partea puțin mai "întunecată" a vieții.Sunt o mare fană Anne Rice si am citit multe cărți scrise de ea despre vampiri,vrăjitoare si vârcolaci.Ea este inspirația mea. Consider ca sunt indeajuns de mulți autori care scriu despre primăvara,despre natura si despre dragoste încât sa încerc sa acopăr eu partea de "dark fantasy". Multumesc pentru înțelegere. Apreciez enorm de mult ca imi dați voie sa imi postez lucrările pe portalul dvs de poezii.
Cu stima si respect.
Стихи из этой категории
Iubire adolescentină
Despre tine
19 octombrie
Vorbim de mai bine de o lună. Prima dată când ne-am văzut era beat. Ciudat,căci minții mele naive nu-i păsa nici măcar un pic de acest aspect.
20 octombrie
Am ieșit exact de ziua lui de naștere.Nu mă așteptam la acea seară, a fost așa drăguță. Ne-am uitat printre pedofilii mei de pe social media și apoi ne-am sărutat. Chiar dacă ar fi între noi o relație de prietenie e chiar altceva.Mă simt bine.Între timp au apărut și două pisici;una dintre ele s-a urcat peste noi și a fost un moment amuzant.
3 noiembrie
Am mai ieșit noi între timp, doar am uitat să scriu în minunăția mea de jurnal. Am ieșit cu fetele și am zgribulit de frig . E duminică , aștept să-l văd de două săptămâni.Am mers la banca unde ne vedem noi de obicei;l-am așteptat până a venit;ne-am îmbrățișat, "bla bla bla" și m-am pus în brațele lui .
Stăteam așa de bine și corpul îmi ardea pentru ca mi-l încălzea cu trupul lui . Am făcut contact vizual pentru foarte mult timp și m-a făcut să mă simt în siguranță;mă face să mă simt acasă.Tot îl sâcâiam eu și când începeam a vorbi prea mult alegea să mă sărute.
Timpul nu ne permitea neapărat doar să vorbim . Dar oricum timpul cu el trecea mult mai repede. Am avut niște săruturi dedicate timpului.Am făcut toate glumele posibile și i-am dat niște replici de vai de papucii mei;îmi place de el,ba chiar mai mult îl iubesc.Lui doar îi place de mine,ceea ce și asta mă miră .E greu de crezut că s-ar uita el la mine,eu fiind o simplă puștoaică de cincisprezece ani și el fiind un puștan de optsprezece ani , nebun de fel că dacă n-ar fi nebun nu m-ar alege pe mine și mai nebună . Era timpul să plecăm și nu voiam să-l mai las să plece . L-am îmbrățișat strâns de vreo trei ori consecutiv. L-am sâcâit cu “te iubesc-uri “ și așteptam acel “Și eu te iubesc” . L-am sâcâit atât de mult încât l-am primit într-un final , nu conta că șoptit, conta doar ca am auzit acele cuvinte pe care le așteptam cu nerăbdare. Îl iubesc.Mi-am amintit că și-a desprins părul pentru mine , parcă e un gnom uriaș cu părul lung , îl ador , îl iubesc pe el ,nu neapărat părul.
17 noiembrie
Am ieșit azi,DUMINICA, ca de obicei și-a fost super. Am mers la banca care ne vedem de obicei și erau două persoane.Am crezut că nu e el și am plecat să mă plimb. După am observat că e el și că era cu un prieten de al lui. M-am pus lângă pletosul meu și l-am făcut în toate felurile (merită).Prietenul lui a plecat și am rămas singură cu el, l-am plesnit de nenumărate ori.
L-am sâcâit încontinuu.Am mai făcut noi ce-am mai făcut și era timpul să plecăm. A fost singura seară când am putut sta amândoi mai puțin , dar a fost o seară interesantă.Când dădeam să plecăm nu voiam să-l las deloc. I-am zis nenumărate te iubesc-uri și fără să mă rog de el mi-a zis “Și eu te iubesc piticanie”. M-am mirat.
19 noiembrie
Am ieșit azi după ce a ieșit de la școală și am mers un drum îndelungat până într-un loc secret. Am observat în acest drum un cimitir,iar curiozitatea din mine ardea. Mi-a explicat el că acolo se afla Cimitirul evreilor.Tocmai ce vorbisem de aceștia la ora de română, tocmai ce vorbisem de Holocaust. Mi se părea fascinant. Am ajuns prin apropiere de acel loc și era acolo un fir de curent ; el mi l-a ținut ca să trec pe sub el ; da, l-a durut. Am ajuns în locul propus de el,necunoscut de mine. Era un loc fantastic ca priveliște , se vedeau dealurile și stânile din apropriere.
De asemenea se zarea și pădurea peste acele stâne. Aș zice un loc de poveste... Am stat acolo mai mult decât am crezut . Se înserase deja și aproape era noapte , noi fiind acolo de după-amiază. Îmi era așa frig și vântul bătea în fața mea uscată și crăpată de la atâta vreme de toamnă . Am plecat de acolo , dar am omis ceva ce nu am zis . A fost o zi minunată și la final am mers înapoi ținându-ne de mână . Mi-a plăcut să vorbesc cu tine, dar trebuie să te las în această seară. Pe curând!
22 noiembrie
Am ieșit astăzi, când am ieșit de la școală . Venise mama să-mi ia bagajele și i-am zis ca am bârfă de spus când ajung acasă . Eu am rămas în oraș cu prietena mea să mergem împreună cu autobuzul.
L-am înnebunit ca vreau flori. Două zile l-am înnebunit. M-am dus înspre locul unde ne întâlnim noi de obicei,nu era acolo. M-am uitat în împrejurimi și l-am văzut pe o altă bancă , salutând voios din mână. M-am dus la el și l-am întâmpinat cu o mare îmbrățișare . Îmbrățișarea aia cred ca era necesară amândurora. După aceea am văzut ca a scos o mică floare de hârtie din ghiozdan și mi-a dăruit-o . Mi-a zis ca e creată de el. IMAGINAȚI-VĂ, FĂCUTĂ DE MÂINILE LUI?! De necrezut!!! Efectiv m-am bucurat așa de tare de îmi venea să sar în sus.
Sunt genul de persoană care iubește lucrurile făcute de mână.Oricum te-am cam lăsat puțin în spate fiindcă tocmai ne-am pus într-o relație acum 3 zile, m ai exact pe 19 noiembrie 2024. Această dată trebuie să o țin minte de acum . Cred ca i-am dat mii de pupici și îmbrățișări . MĂ SIMȚEAM ACASĂ! Însfârșit un loc în care mă pot simți eu liniștită, fără să-mi fie teamă că voi fi judecată. A fost să mă conducă până în Centru,fiindcă prietena mea mă stresa să merg să îi țin de urât,iar el nu dorea sa ne acompanieze .Ceea ce mi se pare firesc .Cine ar alege să iasă cu iubita lui și prietena ei? Cu siguranță nu el.Doamne , deci îl iubesc și nu e prea firesc.
26 noiembrie
Am ieșit puțin astăzi, a fost chiar altfel doar că m-a enervat.M-a enervat din ceva irelevant , ceva spus în glumă.N-am să zic de ce fiindcă vreau sa uit ; oricum sunt genul de persoană care uită absolut orice până e ceva așa de important încât nu pot uita nici dacă încerc din răsputeri . Am stat pe o bancă din spatele unei școli. Mă simțeam așa bine cu el , cu toate ca nu prea m-am simțit așa de bine în ultimele zile… n-am prea mai mâncat... nu știu ce să zic dar nu mi-e foame. Cel puțin asta cred eu…
29 noiembrie
Ești un drogat. Atât. N-am crezut vreodată ca te voi considera așa, chiar dacă te cunosc de puțin timp. Eram gata să te primesc așa cum ești, însă tu, tu nu ai aceleași planuri.
30 noiembrie
Astăzi este ziua mea de nume, iar tu continui să vorbești ciudat cu mine. Îmi răspunzi rar și sec, ce să înțeleg prin acest lucru?
1 decembrie
Noaptea trecută te-am căutat în disperare. Tu continuai să mă ignori.
Azi te-ai despărțit de mine. Urât,fiindcă ți-am trimis mii de mesaje și nu mi-ai răspuns ,doar le-ai primit. Scriu cu lacrimi șiroaie care îmi curg pe față. Și până la urmă de ce? De ce te-ai despărțit de mine?
DANIEL part.1
Eu sunt DANIEL ,și am doar câțiva anișori .M-am trezit parcă dintr-un vis .Trezirea mea a fost amară.
În casa noastră era forfotă mare ,multă lume în haine cernite,pe mulți nici nu-i cunoșteam.Mama se agita de
colo până colo .Frații mei mai mari erau cuminți și ascultători ,gata s-o ajute pe mama dacă le cerea ceva.
Pe mine nu prea mă băgau în seamă ,nu eram de ajutor.Erau multe lucruri de făcut și eu mai mult îi încurcam .
Vecina noastră i-a propus mamei să mă i-a la ea acasă să mă joc cu Anuța ,că eram colegi la grădiniță .Până la
urmă am înțeles .Tata a murit într-un accident de muncă la combinat .Era în schimbul de noapte..Vestea a căzut
ca un trăsnet în zorii zilei de 3 martie,zi pe care mama nu a uitat-o niciodată .Am înțeles durerea mamei când am
văzut-o prăvălită peste un mormânt proaspăt acoperit cu multe coroane.Mama mângâia florile și săruta crucea pe
care era scris numele tatului meu cu culoare neagră .De pe cruce ,tata se uita la noi dintr-o fotografie ce semâna
cu una la fel pusă de mama pe servanta din sufragerie,Mama nu mai plângea . Ea vorbea cu tata și-i cerea sfatul
cum să se descurce fără el ,fără ajutorul lui .Îi vorbra pe un ton rugător ,iar eu am început să plâng ,la început mai
ușor ,apoi cu sughițuri .Atunci am înțeles că dragul meu tată ,de acolo de unde este acum ,n-o să mai poată veni
niciodată .Îl vom vedea doar în poze.De aceia și mama era așa disperată ,știu că și ea știa asta .Casa noastră nu mai
seamăpă cu ce a fost odată..Tristețea și jalea erau în casa noastră .Pe vitrina din sufragerie ,tabloul tatălui meu
ornat cu pamblică neagră ne urmărea cu privirea. Mama îl mângâia și lacrimile îi curgeau pe obraz, asta o făcea în
tăcere ,ascunzându-se de noi.
Când eram afară să mă joc cu copiii,unii din vecinii noștri se opreau lângă mine ,mă mângâiau pe cap și spuneau:
-Copil fără noroc - .Mama nu mai făcea față cheltuielelor . Tata nu mai era ca să aducă bani în casă ,mama nu avea ser-
viciu .O vedeam adesea socotind cu grijă fiecare bănuț să ajungă să plătească datoriile .Mama nu mai făce torturi de ziua
noastră ,nu mai face păcintele ei pentru care tata o lăuda.În casă întrase sărăcia .Mama se schimbase mult ,era tăcută și
nervoasă, nu mai mergea nici radio ,nici televizorul de la moartea tatei .Grijile casei ,școala ,hrana și datoriile au doborât-o
pe mama ,nu mai era nicio ieșire.A m auzit-o certându-se cu tata: -De ce ,Ștefane , ne-ai lăsat ?Cum te-ai îndurat de copilașii
noștri ,nu-i vezi cât de nefericiți sunt ?-
Mama și-a luat lumea în cap.Câteva zile ne-a lăsat în grija lui tanti Ana ,vecina noastră .La întoarcere , mama ne-a
îmbrățișat și ne-a spus că trebuie să vindem apartamentul să plătim toate datoriile și cu ce ne mai rămâne a găsit o casă
modestă la țară .Împortant este să avem un acoperiș deasupra capului .Trebuie să avem mult curaj să plecăm în necuno-
scut ,să rămânem împreună .Am așteptat vacanța de vară .După cum spuneam ,casa de la țară era mică ,dar avea curte
mare cu loc de joacă și o grădină plină de pomi fructiferi și viță de vie ,se cheamă că suntem bogații!...
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 9. Viața ca în vise
9. Viața ca în vise
Două ființe se strecurau în lumea viselor explorând în subconștient un babilon al vieții din care se prăvăleau în ochii minții cuvinte, priviri, imagini, toate scânteieri de trăiri. Două minți sănătoase se aflau undeva pregătite să intre într-o lume în care nu există bariere, în timp ce în salonul-debara lumea unei nebune dispărea înghițită de firescul unei lumi care se creiona singură departe de rigorile impuse de o judecată alterată, restrictivă. Trei ființe virtualizau clipele nopții aruncând pe același fundal ascunzișurile cele mai intime ale propriilor existențe. Visăm ceea ce suntem, ceea ce dorim a fi, visăm lumea așa cum ne lovește, viața așa cum nu o putem simți. Doar într-un singur cuvânt: visăm. Dar oare visele nu pot deveni ele însele un mod de viață în care să existe acea interacțiune fizică și spirituală pe care o simțim în lumea reală? Am putea face parte simultan din două vieți pe care rațiunea, în marea sa capacitate de a discerne, ar putea să le și depoziteze, fără a le amesteca, în același conștient uman. Și așa cum zilele se adună întregind clipă de clipă viața, tot așa visele ar putea fundamenta o altă existență a aceluiași individ. Sigur, spre deosebire de viața reală care este unică, viața zidită din vise ar fi o viață privată, proprie chiar dacă în ea am cuprinde întregul univers. Doar că unii dintre noi nu suntem capabili să ne deschidem ființa spre lumea viselor de teama de a nu lăsa adâncurile tainice ale firii să ne pătrundă conștientul, iar alții, sufocați de apăsarea permanentă a unei trăiri, nu fac decât să reproducă fără oprire același ciclu de viață, vis după vis. Așadar, lumea construită din vise poate fi goală de orice conținut sau doar o proiecție stereotipă a unei secvențe apăsătoare. Astfel, ceea ce uităm cel mai repede în viață sunt visele. Când deschidem ochii spunem că nu am visat nimic, sau, în cel mai bun caz, ne amintim un vis scurt avut în zorii zilei, vis pe care nu ne obosim să-l facem părtaș al vieții noastre. Și totuși există oameni, și nu puțini, pentru care lumea viselor este lumea în care trăiesc sau din care își hrănesc existența. Cele mai frecvente și, în același timp, cele care ne afectează cel mai mult sunt visele în care retrăim suferințele și bucuriile. În visul lor profund, două ființe diferite se contopeau în aceeași femeie ai cărei pași se petrecuseră prin aceste locuri cu sute de ani înainte, nebuna din Lazaret, fiica bătrânei nebune din Lazaret, nepoata bunicii nebune din Lazaret, ființa perpetuu condamnată a fi nebuna din Lazaret. În aceleași clipe, la câteva sute de metri distanță, un tânăr visa și el contopindu-și ființa cu o existență aflată dincolo de înțelegerea sa, presărată în minte de câteva vorbe furate de vânt într-o seară târzie de iarnă. Și visul lui se năștea acum din viața petrecută aici cu sute de ani în urmă.
Brațul îl ardea puternic și simțea cum sângele rănilor îi învăluie în căldură trupul amorțit, înghețat. O femeie îl trase din încleștarea morții într-o altă viață pe care o absorbea cu toată puterea minții. În jurul lui, era o altă iarnă, iarna baronului Aaron von Pieler. Și toate lucrurile începură să aibă un sens.
Căzut jos, caietul își lăsa filele legănate de o pală de vânt care răbufnea din când în când întorcând paginile, de parcă o mână nevăzută încerca să țină ritmul luminii ce-și arunca strălucirea cu aviditate pe scrisul mărunt. De acolo, din inima reflexiilor ce se răsfrângeau pe filele scrise, cuvintele luau forma faptelor strecurate în vise. În lumea viselor noaptea se strecura cu nepăsare adăugând timpului acel răgaz necesar trupului ca să-și regăsească vigoarea. Umbre de vise vor miji odată cu zorii în mintea celor trei punând în balanță realul și subconștientul. Iulia se trezi în încăperea cuprinsă de frig și încă slab luminată. Luă caietul de jos și începu să citească de pe pagina lăsată la vedere de vânt.
Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, dar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.
— Cine ți-a făcut asta este tot un om. Și oamenii pot greși. Câtă cruzime trebuie să ai pentru a arde mâna unui nou-născut?
— Eu nu trebuia să mă nasc. Necuratul a vrut să încerce credința oamenilor. Ei au făcut ce le-a spus credința. Au încercat să-l alunge cu semnul crucii.
— Și totuși au fost oameni care te-au iubit. Știi că a plecat din sat. M-a implorat să am grijă de tine. A simțit că dragostea mea te ajută și a renunțat la tine.
— Știu. Ion a fost omul meu, dar nu mi-a fost soț. Biserica nu a vrut să ne cunune. Aproape că l-au blestemat când m-a luat.
— De ce?
— Tuturor le este frică să nu fac un copil. Ei vor ca familia mea să se stingă. Ar fi trebuit să trăiesc ca o călugăriță, dar trupul meu nu a înțeles asta.
— Haide să plecăm și noi de aici.
— Peste tot ar fi la fel, doar că eu nu aș mai fi la casa mea.
— Eu am putut să mă desprind nu numai de casa mea, dar și de neamul meu.
— Este suficient un fugar pe lume.
Iulia închise caietul și adăugă în mintea ei, alături de visul ce încă îi stăruia în minte, aceste ultime cuvinte. Se sculase copleșită de acel vis din care persista mereu ideea de a o părăsi pe bolnavă lăsând-o în grija lui Gabriel. Poate dacă ea nu mai era aici, doctorul va simți nevoia să o ocrotească, să o iubească și lucrurile se vor repeta ca acum câteva sute de ani. Dar atunci ar fi o fugară.
Pătruns de gândurile sale, Gabriel intră în cabinetul asistentei șefe fără a bate la ușă. Se pierdu în momentul în care constată că de fapt acesta era gol. Rămase nehotărât în mijlocul biroului neștiind ce să facă. Dacă pleca, risca să dea nas în nas cu Doamna și să pară ca un hoț, iar dacă rămânea se punea în postura unui intrus prins asupra faptului. Rămase în așteptare și inspectă cabinetul în care se afla pentru prima dată. Încerca să găsească un cât de mic indiciu privind viața acestei femei atât de respectată de întreg personalul medical, dar nimic nu părea să trădeze că dincolo de a fi un lăcaș al spitalului, acest loc împrumuta ceva și din viața ei de dincolo de zidurile ospiciului. Își aduse aminte de plimbările pe care Doamna le făcea prin pădurea din jurul văii Lotrioarei. Era aici cu un scop anume și avea nevoie de înțelegerea femeii, nu a asistentei șefe. Într-un final se hotărî și părăsi cabinetul la fel de vijelios cum intrase. Spre norocul lui, nimeni nu părea a fi prin preajmă. Cum de nu se gândise? Înainte de orice va trebui să o vadă totuși pe Iulia în salonul ei, din postura de medic. Aproape că cealaltă Iulie, asistenta, dispăruse din gândurile sale. Așa cum îi spusese visul, asistenta luase o hotărâre și sigur va pleca din Lazaret. Mai mult ca oricând, visul din acea noapte era puternic ancorat în realitate și acum nu făcea decât să-l dezvolte. Era convins că Iulia era în salonul-debara în fața acelui caiet misterios şi că ochii ei erau plânşi. Știa deja ce o va întreba și ce o să i se răspundă. Un singur lucru nu putea să vizualizeze. Acea clipă când buzele lor se vor uni consfințind un sentiment care nu putuse fi pecetluit în acea noapte în care făcuse dragoste cu asistenta. Atunci buzele ei l-au respins vrând parcă să pună stavilă oricărei licăriri a inimii în fața unei posibile iubiri. Să fi știut ea că sentimentele lui vor fi medicamentul miraculos prin care o nebună îşi va recăpăta luciditatea și speranța? Și de ce o făcea? Era convinsă că nu ar putea să-l iubească? Într-un fel se simțea rănit în orgoliul propriu, dar pe de altă parte îşi dădea seama că ființa lui este dedublată în entități cu personalități și funcționalități distincte. Gabrielul-mental este rupt de lume, nu are sentimente, deci nu poate fi rănit și, dincolo de orice dubiu, este stăpânul necondițional al celeilalte entități, Gabrielul-om, personaj ascultător, chiar apatic, gata să se sacrifice fără niciun regret. Gabrielul-om era pregătit de multă vreme să iubească la comandă, să sufere sau să se bucure, să jignească sau chiar să laude, într-un cuvânt să viețuiască, pe un făgaș trasat cu grijă de acele urme pe care mentalul le întrezărea din când în când în oglinda vieții. Între urme, puteau exista pentru Gabrielul-om clipe de libertate în care strecura întâmplări născute dintr-o altă voință aflată în așteptare. Bătu de câteva ori în ușa salonului-debara. Nu auzi nicio voce răspunzând în vreun fel. Deschise ușa și intră. La masa din colț, Iulia părea cufundată în a descifra misterul caietului pe care singură îl construise. Când ridică privirea spre Gabriel, puteai vedea că pe fața ei străluceau urmele lacrimilor ce păreau a nu se mai opri. Privirile lor se întâlniră pentru prima oară de când se afla aici. Erau amândoi conștienți de dialogurile avute sub perdeaua ocrotitoare a întunericului. Acum îi vedea îndeaproape trăsăturile feței, dungile adânci ale suferinței care te împiedicau să descoperi adevăratul chip al femeii. Se apropie adăugând privirii ocrotitoare și un zâmbet încurajator.
— Te voi ajuta, Iulia.
— Pleacă, Gabriel! Pleacă! Nu vreau ajutorul tău.
— De ce, Iulia?
— Dacă nu pleci tu, pleacă ea.
— De unde știi? Ți-a spus ea că pleacă?
Iulia își scutură puternic umerii vrând parcă să se elibereze de o greutate enormă care ar fi împiedicat-o să vorbească. De fapt vorbele sale erau guturale, scuipate cu multă caznă, dând impresia că acestea sunt făcute să trăiască doar în mintea ei.
— Am visat.
— Și eu am visat. Asistenta va pleca. Este decizia ei și va pleca spre binele tău. Ea știe că pot să te ajut.
— Cum poți fi așa de sigur că o poți ajuta?
O altă voce, de această dată sigură pe ea și tăioasă, se auzise dintr-un colț aflat încă în umbră. Gabriel se întoarse.
— V-am căutat în biroul dumneavoastră.
— Știu, Gabriel. Și eu am visat. Am visat că mă vei căuta, am visat că vei veni aici și că aici trebuie să te aștept.
— Nu puteați visa. În visul meu eram doar eu și cele două Iulii. Dumneavoastră nu ați fost în visul meu.
Se lăsă un moment de tăcere, după care Doamna îl întrebă oarecum zeflemitor.
— Tu chiar crezi în vise, Gabriel?
Gabriel așteptă și el câteva secunde. Se întoarse spre Iulia, dar privirea acesteia era adânc pironită pe filele caietului, iar din bărbie continuau să cadă lacrimi ce se contopeau cu scrisul mărunt.
— Las-o să plângă, acolo în lumea ei lacrimile pot fi și durere și fericire. Vrei să o vindeci și ai început prin a-i aduce suferință.
— Vreau să o iubesc!
— Așa ți-a spus ție visul?
— Cine suntem noi să hotărâm dacă visele fac sau nu parte din viața noastră?
— Cine suntem noi să ne lăsăm conduși de vise? adăugă asistenta șefă zeflemitor.
— Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?
Doamna se ridică brusc și părăsi salonul-debara. În clipa când fața ei ieși din umbră, sub lucirea puternică a razelor dimineții, Gabriel putu să fotografieze pe chipul ei o stare de adâncă emoție însoțită de cutele suferinței ce reușise să răzbească din adâncul sufletului. Părea chiar că, în colțul ochilor, două lacrimi se legănau gata să cadă. Privi în urma ei. Doamna se îndreptase spre poarta spitalului. Probabil în dorința de a-și regăsi echilibrul, se va lăsa pradă rătăcirilor prin albul nămeților din pădure. Gabriel se întoarse din nou spre Iulia și îi cuprinse fața în mâini obligând-o să-l privească în ochi.
— Voi vorbi cu asistenta să nu plece, așa că nu mai plânge.
— Nu o să te asculte.
Gabriel nu luă în seamă remarca Iuliei și mâinile sale începură să-i șteargă urmele de lacrimi de pe obraji, apoi palmele se transformară în senzori de iubire ce treceau cu răbdare peste fiecare cută a obrazului, peste asprimea înghețată a gurii în încercarea de a scoate din încremenirea desenată de boală o altă ființă, femeia luminată de zâmbet și fericire. Exact ca în visul lui.
Câteva bătăi ferme în ușă rupseră insula de liniște din biroul asistentei șefe. Doamna era așezată pe scaunul înalt postat în fața ferestrei ce dădea spre apele Oltului. Dincolo de fereastra închisă jucau razele unui soare palid printre crengile îmbrăcate într-o dantelărie albă, țesută din milioane de stropi de apă împietriți în matrițele frigului din noapte. Din când în când, câte o picătură se desprindea din vârfurile aplecate ale crengilor, alunecând pe alte ramuri și redevenind parte a sculpturii. O formă renăscută noapte de noapte pentru a se pierde departe de orice simțire artistică în albul zăpezii, din ce în ce mai mult scrijelită de văi înguste, urme ale curgerilor din copaci. Pe măsură ce soarele creștea în putere, auzul putea distinge zgomotul apei ce se aduna în streșinile vechi, iar mai apoi clipocitul șiragului de apă ce se strecura prin găurile dăinuite de rugină în tabla subțire. De afară, spre ființa așezată parcă de o veșnicie în fața unui tablou ce nu-și găsea echilibrul static, stropii de apă băteau cu insistență la o poartă nevăzută implorând găzduirea unui suflet prea mult surghiunit din propria ființă. Un suflet alungat care îmbătrânise așteptând să-și reia locul în ființa ce Domnul i-o hărăzise ca lăcaș. În urmă cu mulți ani această ființă ce părea atât de răbdătoare și primitoare cu alte suflete își golise existența de propriul eu dumnezeiesc alungându-l pe un tărâm în care nu exista iertare, ci doar remușcare. O remușcare perpetuă care pârjolea țărmurile credinței alungând speranța că oamenii ar putea totuși avea parte de iertare, mai ales de iertarea de sine. Privirile ei treceau prin pâcla de copaci sfredelind depărtarea în căutarea izbăvirii. Dar gândurile se încăpățânau să rămână prizoniere în carapacea ființei incapabile să întrebe și să răspundă. Printre ele, acea întrebare a lui Gabriel, concentra în ea esența unui răspuns mereu întârziat, mereu refuzat: „Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?”.
Trupul ei se scutură sub impulsul unei tremurături ce părea a se fi instalat într-un corp lipsit de dorința de a se apăra, un corp care începea să-și reconstituie viața din amintiri depozitate cu grijă la periferia memoriei. În mâinile împreunate, ce până nu de mult atârnau desincronizate, se găsea o fotografie prinsă într-o ramă îngustă care tremura gata să alunece pe podea. Apoi mâinile se încleștară și fotografia se poziționă în lumina venind dinspre geam, iar privirea ei reveni din orizontul nedefinit învelind gingășia chipului unui copil ce strângea în brațe un clovn de lemn purtând o bluză albastră prinsă cu nasturi mari albi, iar pe cap un con roșu terminat în vârf cu o sferă de aceeași culoare ca bluza. Doamna fixă fotografia cu privirea și lăsă gândurile să alunece undeva într-un trecut pe care se străduise atâta timp să-l izoleze de viața ei.
Încă nu împlinise șase ani, trăia alături de mama ei într-un apartament din Râmnicu Vâlcea aflat la parterul unui bloc cenușiu, un copil cu nimic diferit de sutele de copii răspândiți prin cartierele orașului. Un oraș la fel ca oricare oraș dintr-o țară care își punea amprenta pe viața oamenilor mult prea dureros dirijându-le traiul de zi cu zi. Ca în fiecare dimineață, oamenii plecau grăbiți spre clădiri în care ar fi trebuit să-și găsească rostul existenței, unii îndeplinind o profesie ca pe o corvoadă necesară traiului nu spiritului, alții, dimpotrivă, cuprinși de noblețea unei îndatoriri asumate prin conștiința formării. În drum, copiii erau abandonați în școlile de cartier pentru cel puțin o jumătate de zi, problema recuperării fiind adesea lăsată în voia sorții. Majoritatea se întorceau singuri acasă printre cozile de pensionari aflați în așteptarea alimentelor. Nu intrase bine pe ușă și copilul îi sări în brațe.
— Mamă, sâmbătă mergem în excursie pe valea Lotrioarei. Mă lași? Ne duce tovarășa.
— Mai vedem. Sâmbătă mi-am luat liber ca să stau cu tine.
— Dar, mamă, este prima mea excursie. Of, de-aș avea și eu un tată. El sigur m-ar lăsa.
— Dar ai un tată. Știi bine. Ți-am mai spus.
— Un tată de care trebuie să ne ascundem ca să nu mă fure. Ce fel de tată este acesta?
— Tatăl tău te iubește, dar te vrea doar pentru el.
— Nu puteai să te îndrăgostești de un român?
Era o întrebare la care nu putea răspunde fetiței sale. De multe ori, privind înapoi, se întrebase și ea același lucru. Cum de a fost să fie? Dar, ori de câte ori se imagina cu un alt bărbat simțea că-și trădează propria fiică. Fiica pe care o are cu acel om există și nu și-ar putea imagina că în fața ei ar putea sta acum un alt copil. Cât de nedreaptă poate fi viața. Te îndrăgostești, iubești copilul născut din dragoste, dar nu mai iubești omul care ți-a dat această nouă iubire. Poți urî faptul că l-ai iubit? Că ți-a dăruit o minune în viață? Atunci a visat. A visat că fetița ei se pierdea printre copaci înghițită într-o prăpastie peste care vântul așternea mormane de nisip. Iar deasupra, se încăpățâna să plutească conul roșu al clovnului. Se sculă și se îndreptă spre bucătărie. Îi pregăti o prăjitură și hainele pentru excursie. Dacă nu ar lăsa-o, ar fi de acum înainte o prizonieră în propria ei viață. Și ce ar fi mai grav, fetița ei ar ajunge să identifice propria copilărie cu o traumă greu de acceptat la acea vârstă. Dar visul? Oare visul nu înseamnă nimic? Cu un gest aproape involuntar îndepărtă cu mâna din fața ei acea urmă de îndoială strecurată în suflet.
— Asta mai îmi lipsește, să cred în vise.
A doua zi, fetița se întoarse de la ușă și se repezi la clovnul ei.
— Mamă, îl iau cu mine să mă păzească de tata.
Pe biroul asistentei, alături de fotografia ce își găsise în sfârșit un loc în acest lăcaș al uitărilor, un con roșu terminat în vârf cu o sferă albastră părea un obiect straniu ce aștepta să fie pus pe capul unui clovn, așa cum arăta fotografia. Era tot ce-i mai rămăsese de la fetița ei, când o căutaseră pe valea Lotrioarei în urmă cu 20 de ani. Avea din nou nevoie să privească acea fotografie din care doi ochi nevinovați puteau să o ajute să-și ofere iertarea de sine.
În liniștea aparentă generată de simțurile Doamnei ce treceau din spațiul biroului în inima pădurii, lăsând să pătrundă în mintea ei doar plânsetul naturii sub razele din ce în ce mai puternice ale soarelui, bătăile din ușă se făcură în sfârșit auzite. Doamna așeză pe noptieră poza și alături conul roșu terminat în vârf cu o sferă albastră.
— Intră!
Gabriel deschise ușa doar atât cât să se poată strecura ca un hoț ce se ferea de privirile indiscrete ale personalului. Era pentru a doua oară în această încăpere și avea vagul sentiment că biroul nu mai era același. O privi pe asistenta șefă și primul impuls care îl cuprinse era să-și ceară scuze că a greșit camera. În fața lui era o altă femeie, parcă cu zece ani mai tânără și cu mii de apăsări lipsă, apăsări ce-și luaseră zborul lăsând lumina să dezvăluie o privire prietenoasă, umană. Apoi îi atrase atenția poza rezemată pe birou, poză din care oricui trecea pragul biroului îi zâmbea o fetiță care îi semăna leit Doamnei. Doamna își apropie mâna de fotografie părând să mângâie chipul ce transformase această încăpere dintr-un loc rece, singuratic, într-un birou primitor în care simțeai că ai în față nu doar respirația apăsătoare a spitalului ci și sufletul unui om.
— Este fiica mea. Ar trebui să aibă 25 de ani. Cred că ați fi de aceeași vârstă.
Gabriel rămase în continuare cu privirea ațintită asupra fotografiei, doar că pe chipul lui se așternu acea expresie de tăcere interioară care exprima ceea ce cuvintele nu o pot face. Nu îndrăzni să o privească direct pe Doamna, aștepta neclintit ca ea să treacă peste această mărturisire. Câte fațete poate ascunde o propoziție atât de simplă, „ar trebui să aibă 25 de ani”. Eu am 25 de ani, eu sunt aici în fața unei mame și a unei amintiri. O amintire extrem de dureroasă. Dacă eu nu aș fi aici, dacă nu aș fi deschis această ușă. Dar această fotografie nu a fost ieri pe birou, iar Doamna nu pare mai apăsată de viață ci dimpotrivă, parcă este eliberată de orice supărare. Apoi conul roșu de lângă poză cu imensa bilă albastră în vârf, un albastru ce parcă stăruia în mintea lui, dar pe moment nu reușea să înțeleagă prea bine cu ce anume să-l asocieze.
— Sigur, ați venit să vorbim despre Iulia. Și despre vise, dacă nu mă înșel.
Gabriel ridică în sfârșit privirea spre chipul extrem de senin al Doamnei.
— Da, doamnă. Așa este. Dumneavoastră ați întocmit fișa Iuliei și mi se pare extrem de sumară.
— Corect. Eu nu am competențe să scriu mai mult decât am scris. Vedeți, oficial ea este pacienta spitalului, dar mai degrabă o putem considera o tânără adăpostită de noi. O tânără cu probleme psihice ale căror cauze ne sunt necunoscute. Ca atare și tratamentul este limitat. La fel și rezultatele.
— Dar măcar datele personale.
— Nu le știm. Nici nu bănuiți cu câtă ușurință pot dispărea sau apărea oamenii în aceste locuri.
— Poliția?
— Deocamdată, de niciun ajutor.
— Dar și-a spus numele, Iulia. Atât?
— Nici măcar atât. Îi spunem Iulia pentru că așa i-a spus tanti Crina. Orice referire la datele ei de identificare îi provoacă o criză.
— Își refuză originile.
— Așa se pare.
— Dar caietul?
— Am văzut caietul. Este ca un rebus pe care nimeni nu poate să-l descifreze. Doctorii spun că notițele ei nu au legătură cu boala ei, ci mai degrabă reprezintă un mod de a-și ține ocupată mintea cu un nimic care să îndepărteze orice manifestare reală a vieții. Sunt cuvinte fără sens.
— Asistenta pare să știe mai multe despre ea.
— Asistenta are și ea un nume, domnule doctor! spuse Doamna pe un ton dojenitor. Nu este o jucărie pentru doctori, mai adăugă ea la fel de răspicat.
— Nu mă înțelegeți greșit. Vreau doar să-mi limpezesc mintea. Nu pot să spun „Iulia” fără să fiu eu însumi confuz asupra persoanei pe care o vizez. Mai ales că..., se opri brusc și pe față îi apăru o umbră de îndoială. Iulia, asistenta, își ascundea semnul de pe braț, iar el l-a văzut într-un moment de intimitate. Are oare dreptul să divulge ceea ce doar el și ea știa? Ceea ce lui îi spunea că cele două ființe au ceva în comun, ar putea să însemne o pistă pentru aflarea adevărului, dar numai asistenta știa adevărul și doar ea ar putea măsura consecințele unei dezvăluiri. Va trebui să cerceteze lucrurile cu discreție, fără a răni pe nimeni.
— Mai ales că? reluă Doamna privindu-l țintă.
— Mai ales că cele două seamănă atât de bine. Par a fi gemene.
— A, da, așa este.
În gândul ei, asistenta șefă încerca să afle dacă acest om, acest tânăr mai bine zis, are maturitatea de a se sacrifica pentru o cauză nobilă. Iubirea poate fi un tratament, dar poate fi și moartea definitivă a unui suflet. Gabriel părea gata să-și ofere trupul și inima unei ființe pierdute de lume. Din ce rațiuni? Din milă? Din orgoliul de a-și demonstra capabilitățile de medic? Din ascunzișul propriei nebunii? Dar dragostea? Ea unde este, dragostea? Ascunsă în cuvinte pe care el o să i le servească ca pe niște pastile de trei ori pe zi, înainte sau după masă. Dizolvată într-un ser al pasiunii prefăcute revărsată peste trupul unei femei fără apărare? Gabriel percepu acest moment de tăcere ca pe un semn de neîncredere. Ar fi vrut să-i vorbească despre visul lui, dar bănuia că va fi luat din nou în derâdere. Doamna nu credea în vise, doamna era o ființă normală, judecata ei nu putea trece dincolo de limitele raționalului, Doamna nu părea a purta în suflet sămânța fecundă a nebuniei care ne transformă uneori din oameni în zei. Dar el, Gabriel, simțea cu toată ființa sa că este supus unei alte gândiri, o gândire a unei existențe paralele căreia trebuia să i se supună. Acea gândire putea doar să știe de ce el, Gabriel-omul, trebuia să o smulgă pe Iulia din tenebrele unei lumi nepătrunse de om. Sau poate dimpotrivă, dorește ca el, mintea lui, să pătrundă în lumea Iuliei pentru a cunoaște viața pe care sufletul lui a avut-o de la începutul dumnezeiesc al încarnării sale. Oricare ar fi adevăratul motiv, știa că este gata să-și sacrifice sufletul oferindu-și în avans iertarea de sine.
Doamna luă un plic de pe masă.
— Am vorbit cu doamna directoare. Iulia este de astăzi pacientul dumneavoastră.
— Ați avut și dumneavoastră un vis?
— Nu, domnule doctor. Am avut un vis acum 20 de ani. Atunci poate ar fi trebuit să cred în el.
Ficțiunea lui Roald Dahl în viața reală în italiană
Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.
Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.
Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere.
Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.
Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.
Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.
La narrativa di Roald Dahl nella vita reale
Anche la storia per bambini di Roald Dahl Matilda ha un fondo di verità. Il ritratto di Matilde (con lievi deviazioni dalla Matilde rispecchiata nei suoi scritti) esiste nella vita di tutti i giorni. Quella persona faceva permutazioni, logaritmi, equazioni di non so che grado, calcoli alla 1000 senza usare la calcolatrice del telefono, leggeva dall'età di 4 anni, vedeva i propri interessi e passioni mentre la sorella maggiore le stava facendo lo smalto alle unghie, e suo fratello stava guardando una partita di calcio con non so quale squadra argentina, se suo padre la sottovalutava, aveva spalmato la fodera della giacca che indossava più spesso con un antitraspirante roll-on, lo sapeva quanto tempo sarebbe rimasto senza tutti i cereali nella sua ciotola, sapeva anche chi glieli avrebbe forniti e prima che finissero sceglieva sempre il latte della stessa azienda (perché le piaceva solo quello), poteva anche dirlo da gli sguardi quanto versare per non allagare la tovaglia, sapeva come non farsi deridere ai balli pestando il piede del suo compagno, sapeva quando avrebbe piovuto con una precisione molto migliore dell'app AccuWeather, sentiva quando veniva rifiutata o accettata da chi vi giuro, si sentiva spesso incompresa, anche se capiva sempre tutti, sapeva quali erano le ragioni e le paure di tutti, sapeva non lasciarsi inferiore, sapeva lottare per i suoi diritti , per la giustizia e la verità. Per lei contava sempre ciò che era giusto. È sempre stato una persona calma, con i piedi per terra, ma altrettanto divertente. Cantando gli sforzi di tutti, nessuno è stato lasciato offeso o ignorato.
Ha visto le intenzioni di ciascuno, ciò che anima ciascun uomo, ciò che lo rinvigorisce, ciò che lo deprime o lo stanca. Sapeva di chi fidarsi e chi l'avrebbe delusa in una situazione più complessa. Cam poteva quasi immaginare cosa aspettarsi da ciascuno, come avrebbero reagito, cosa li avrebbe spinti a collaborare o a rifiutare l'idea di cooperazione, come avrebbero parlato con ciascuno individualmente. Nessuno poteva sorprenderla con nulla, conosceva la maggior parte delle situazioni che potevano sorgere lungo la strada.
Poteva vedere la bellezza naturale delle persone, non la bellezza artificiale, che si truccavano, si mettevano il rossetto, creavano un volume vaporoso tra i capelli, o che erano in palestra a lavorare su tutti i loro gruppi di muscoli. No, niente del genere, apprezzava le persone per quello che erano, non per quello che volevano apparire. Non aveva bisogno di cosmetici inutili, la naturalezza era la cosa più vera, ecco perché era bella. Ciò che era più speciale in lei era il fatto che apprezzava le persone per quello che erano, non necessariamente per quello che offrivano o dimostravano. Tutto questo accadeva perché vedeva le persone da tutte le prospettive, assorbiva i loro sguardi, li leggeva come se stesse leggendo dei romanzi. Era ansiosa di osservare i dettagli della personalità di ogni persona, di trarre il meglio da ciascuno, proprio come un'ape raccoglie il polline dai fiori per elaborarlo e trasformarlo in miele.
Allo stesso tempo era modesta, si rendeva conto di cosa poteva fare e cosa no. Non ha mai pensato per un momento di poter fare tutto da sola. Conosceva i suoi limiti. Ha capito che ci sono situazioni in cui ha bisogno anche di consultare i suoi conoscenti per esprimere la loro opinione e agire con cognizione di causa.
Aveva una percezione molto fine e attenta delle conseguenze delle sue stesse azioni e di come queste avrebbero potuto influenzare coloro che lo circondavano.
Il personaggio del libro di Roald Dahl potrebbe trovare il suo equivalente moderno niente meno che in Cecilia.
Si totuși se învârte
Alexandru Zbârciog se trezise în dimineața aceea cu o citație băgată pe sub ușă. Nu-l văzuse pe agentul procedural, care procedase total neprocedural, alegând soluția cea mai proastă, permisă doar în cazurile când persoana nu era găsită la domiciliu, afișarea, în loc să sune și să i-o înmâneze personal. Cum nu găsise cu cine să se certe, deschise plicul misterios, purtând antetul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mierleștii de Sus și scoase o hârtiuță boțită ( jumătate dintr-o coală A4 ), cu pete de grăsime în colțul din dreapta sus, semn că expeditorul mâncase sau mânca în momentul expedierii. Trecuse peste acest aspect neplăcut, scârbos chiar, și se concentră asupra textului. Numele său, adresa și porecla, erau scrise cu pixul, iar mai jos urma textul standard „ sunteți invitat la... ora...în calitate de... Aici existau două variante: învinuit/martor. Același pix tăiase c-o linie cuvântul „ învinuit”, de unde omul putea deduce că era citat în calitate de martor. Mai jos apărea și motivul citării: în dosarul nr...de evaziune fiscală și spălare de bani, art... din Codul de procedură penală, actualizat. Dedesubt apărea și numele procurorului de caz: Gheorghiță Alui Ion. Zbârciog lăsă hârtia pe birou, scărpinându-se în creștetul capului, ca un om aflat într-o mare încurcătură. Nu înțelegea chestia cu „ evaziunea”, fiindcă nu înființase niciodată o societate comercială, nici măcar un PF! La fel de neclară îi apărea sintagma ” spălare de bani”, deoarece nu prea avea ce spăla, el reușind perfomanța să-și cheltuiască salariu înainte de a-l încasa. „ Sigur e-o încurcătură la mijloc! se gândi el. O fi altul cu același nume!” Mai pățise treaba asta și la Fisc! În ziua menționată în citație se înființă la Parchet, unde un polițist îl scanase din cap până în picioare, apoi îi reținuse ochelarii și telefonul.
- Iertați-mă, domnule polițist, îndrăzni el, fără ochelari nu văd nici pe unde să merg!
- Tocmai asta este ideia! rânji omul legii. Nu trebuie să vezi prea multe pe-aici! Ia loc în sală până îți vine rândul!
După vreo două ore, care i se păruseră o eternitate, polițistul îi făcu semn să se ridice, iar el îl urmă cuminte, folosindu-și mai mult urechile decât ochii. Îl introduse într-o cameră în care se afla un ins slăbănog, inexpresiv, cu capul ca o ridiche, și o secretară. Polițistul îl salută cu un „ să trăiți, domnule procuror!”, apoi ieși, moment în care bărbatul acela ciudat îi făcu semn să se așeze pe un scaun.
- Ai cam zbârcit-o, domnule Zbârciog! îl luă el în primire în loc de salut sau de altă introducere, foarte amuzat de jocul de cuvinte pe care tocmai îl făcuse. Recunoaște că ai cam zbârcit-o!
- Eu cred că e o neînțelegere, domnule procuror, riscă Zbârceog o replică, mă luați drept altul!
- Deci mai ai și pe altcineva?
- N-am spus asta, am zis că s-ar putea să fie o eroare la mijloc. Mai sunt o grămadă cu numele acesta!
- Si ce legătură există între tine și ei?
- Tocmai că nu există! M-am lovit de aceeași situație și la Fisc!
- Deci v-ați cunoscut la Fisc?
- Vă spuneam cu totul altceva! Cu cine să mă cunosc la Fisc, păcatele mele!? Cu Primul ministru?
- Deci este posibil să te fi întâlnit cu Primul ministru la Fisc și ca acesta să-ți fi virat niște bani în cont?
- Exclus, n-am eu legături așa de înalte, l-am văzut de câteva ori la televizor!
- Deci vă cunoașteți i?
- Nici vorbă. Îmi răstălmăciți cuvintele!
Procurorul răsfoi prin dosarul de pe birou și scoase un extras de cont în care apăreau numele și CNP-ul său, iar la sold suma de un milion de euro.
Hârgiog ridică din umeri uimit.
- Dacă aș avea banii ăștia, domnule procuror, m-aș duce în Bahamas și aș trăi acolo până la capătul zilelor!
- Deci ai conturi și în paradisurile fiscale, mai exact în Bahamas?
- Iar m-ați înțeles pe dos, am presupus doar! De unde atâtea conturi? Nu sunt decât un simplu comis voiajor, care vând tigăi și aspiratoare la ofertă!
- Deci obții venituri din comerțul clandestin cu tigăi și aspiratore și nu le declari la Fisc?
- O face dilerul căruia îi cumunic fiecare unitate vândută prin call center!
- Deci ai legături și cu unitățile speciale de informații străine?
- Dilerul e, într-adevăr, italian, dar nu știu să se ocupe cu culegerea de informații!
- Am înțeles. Lucrezi sub acoperire! Ți-am zis eu c-ai zbârcit-o! concluzionă bărbatul cu cap de ridiche, făcându-i un semn discret secretarei Aceasta veni imediat cu o cola de hârtie pe care consemnase discuția. Procurorul o citi repede, zâmbi, apoi i-o întinse lui Zbârciog.
- Semneaz-o!
Hârțog o citi și el, după care o împinse spre procuror.
- Nu semnez așa ceva! E taman invers față de ce-am spus!
- În cazul ăsta nu există, procedural vorbind, decât două soluții, îi explică procurorul zâmbind: ori te răzgândești și te întorci acasă, așa cum ai venit, ori nu semnezi și te rețin preventiv treizeci de zile, începând chiar de acum. Nu-ți mai spun că arestul e plin de arestați periculoși, criminali și violatori, dar, probabil, nu te interesează!
Omul trase hârtia înapoi, o mai citi o dată, apoi o semnă.
- Si totuși se învârte! murmură el printre dinți în timp ce polițistul îl conducea tăcut și indiferent către ieșire.
Surprizele din apartamentul nou în islandeză
După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament.
Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.
Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă.
Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane.
Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme.
Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.
Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.
Óvæntingar í nýju íbúðinni
Eftir að hún flutti í nýju íbúðina, nánar tiltekið að taka allar eigur sínar með sér, fór Cecilia að uppgötva fleiri og óeðlilegri hluti. Hann var til dæmis að færa húsgögn og á einum tímapunkti heyrði hann brak í veggnum. Cecilia var forvitin og bankaði aðeins á vegginn með nöglinni, gifsið losnaði á einni sekúndu og kom í ljós fallegt gat á veggnum. Þannig að dugmiklir og vandvirkir smiðirnir okkar hylja götin með glæru límbandi sem þeir setja hvítþvott yfir. Það væri vægast sagt skrítið, við ættum líka að segja að þetta sé vinna sem er eingöngu unnin af augum heimsins. Ef jarðskjálftar verða eða eitthvað, hvað gerum við við svona veggi? Þeir falla á leigjendur áður en þeir komast út úr íbúðinni.
Svo vildi hann fara með dúkana á klósettið, á baðherberginu hvað annað gat hann fundið, tvöfalda ostborgarasamloku, gleymd þar í mánuð, en í nánast fullkomnu ástandi. Það er engin leið að hún sé æt lengur, en hún lítur ótrúlega vel út. Það eru líka umbúðir frá cordon bleu, eplaköku frá Hornbach, austurrísk skinka (bragðgóðasta skinkan fyrir byggingamenn), Martinel pylsur, svo virðist sem fólk kjósi þýsk gæði í matnum sem það borðar, þetta er bara athugun.
En þessir síðuverkfræðingar eru svolítið syfjaðir, vegna þess að þeir gleymdu vélrænu blýantunum sínum, minnisbókum, ég veit ekki hversu margir pennar eru í kringum húsið. Það hentar Ceciliu, það mun nýtast henni mjög vel að setja einkunnina fjögur og tvö, því það leyfir hjarta hennar. Sá sem nær að fá sjöu í prófunum sínum kann í raun ensku. En hann telur að það yrði ekki erfitt, hann telur að átakið verði að koma úr báðum áttum, ekki bara annar að gefa, hinn að þiggja. Auk þess telur hún að það auðveldi námið mjög vel, en hún er svolítið óviss um þessa hæfileika sína, hún vill sannfæra sjálfa sig með því að lesa barnaprófin. Það lítur kalt út en inni leynist hlýtt, viðkvæmt, jafnvel barnalegt hjarta. Af of mikilli löngun til að vera barn verður hún ekki í uppnámi, hún hlær meira að segja þegar hún sér borðið í stofunni, sama gamla borðið úr íbúð ömmu og afa. Hversu krotuð, teiknuð með litum, litblýantum, vatnslitum hún var frá þeim tíma þegar sonur hennar var um 2-3 ára. Þegar hann pakkar niður sér hann litabækurnar sínar frá fyrri árum, hann sér hversu klaufalega en samt yndislega hann litaði hverja persónu, hvert hús, hvert smáatriði í myndunum, hversu vel hann náði að lita í leiðinni. Hann skilur heldur ekki eftir kortin með skilaboðum, sem hann fékk þegar hann var eldri, fyrir um 5 árum. Það voru setningar sem hann hefði átt að klára, eins og: "Ef ég ætti blóm, myndi ég gefa henni það...", Ef ég ætti að þakka móður minni, þá myndi ég gera það vegna þess að... ." stuttir textar af þakklæti, jólagjöf frá frænku.
Fallegar minningar, en óvæntingar í íbúðinni hætta ekki, þær halda áfram. Parketgólfið klikkar í hvert sinn sem Cecilia stígur á það. Á svipuðum tónlistarnótum, hurðirnar sprunga líka þegar þú opnar þær. Skúffurnar detta úr náttborðinu, eina náttborðið í svefnherberginu þeirra. Hvað getum við sagt um herbergi barnsins? Öllum kössunum sem þau geyma leikföngin í eru skellt ofan á annan og það er líka ólýsanlega kalt. Í öllum herbergjum er hitinn í meðallagi, bara í herbergi sonarins er óþolandi kalt. Glugginn var með tvöföldu gleri en hann var ekki vel festur, það vantar líka hitaeinangrunarlag.
Cecilia gerði viðvart, hvað ætlar hún að gera við strákinn sinn sem samt sem áður heldur áfram að fá sinusýkingar og þarf að glíma við nefið á sér nokkuð oft, vegna þess að hann líkist henni? Hann pantaði hettuklædda baðslopp til að vera í allan tímann, þar á meðal að sofa.
Loftljósið gefur líka diskóljós því það er alltaf flöktandi, það er svolítið pirrandi til að skrifa, lesa eða klippa táneglur, en sem herbergisljós er það gott eins og það er í bili. Í framtíðinni mun hún kaupa ljósakrónu með kaldara ljósi því hún er með kirsuberjabúning og líkar ekki hvernig kirsuber lítur út í gulu ljósi. Hann er aftur á móti hrifinn af fjólubláum og ef ljósið er blátt verður einkennisbúningurinn fjólublár, sem honum myndi finnast heillandi, að það væri miklu áhugaverðari, sjónrænt ánægjulegri einkennisbúningur en sá sem hann hafði verið vanur fyrir svo löng ár.
Það eru fáir sem geta raunverulega skilið, setið og greint aðstæður. Þeir sem ekki hafa hljóta að hafa sömu möguleika á öllu og þeir sem hafa. Þetta ætti ekki að verða hindrun. Ef hann vill gefa inngöngu í líffræði og internetið hans mistekst, hvernig getur hann leitað til sérhæfðra ritgerða? Foreldrar verða að sinna þörf barnsins fyrir þekkingu og lífsfyllingu. Foreldrar passa sig, það er ekki vandamálið. Vandamálið byrjar með hver kunni svo vel hvernig á að setja allt upp í fyrsta sæti. Cecilia, ef þér er annt um framtíð barnsins þíns, sviptu það af einhverjum afsökunum (sem biðst afsökunar, ásakar sjálfan sig), útskýringar "of einfaldar kannski" ekki meltar af neinum, sem hann mun enda á að gefa árum og árum síðar. Gerðu honum greiða og fluttu hann til borgar með fleiri möguleika, ekki láta hann festast í aðstæðum sem hann á eftir að sjá eftir á einhverjum tímapunkti.
Iubire adolescentină
Despre tine
19 octombrie
Vorbim de mai bine de o lună. Prima dată când ne-am văzut era beat. Ciudat,căci minții mele naive nu-i păsa nici măcar un pic de acest aspect.
20 octombrie
Am ieșit exact de ziua lui de naștere.Nu mă așteptam la acea seară, a fost așa drăguță. Ne-am uitat printre pedofilii mei de pe social media și apoi ne-am sărutat. Chiar dacă ar fi între noi o relație de prietenie e chiar altceva.Mă simt bine.Între timp au apărut și două pisici;una dintre ele s-a urcat peste noi și a fost un moment amuzant.
3 noiembrie
Am mai ieșit noi între timp, doar am uitat să scriu în minunăția mea de jurnal. Am ieșit cu fetele și am zgribulit de frig . E duminică , aștept să-l văd de două săptămâni.Am mers la banca unde ne vedem noi de obicei;l-am așteptat până a venit;ne-am îmbrățișat, "bla bla bla" și m-am pus în brațele lui .
Stăteam așa de bine și corpul îmi ardea pentru ca mi-l încălzea cu trupul lui . Am făcut contact vizual pentru foarte mult timp și m-a făcut să mă simt în siguranță;mă face să mă simt acasă.Tot îl sâcâiam eu și când începeam a vorbi prea mult alegea să mă sărute.
Timpul nu ne permitea neapărat doar să vorbim . Dar oricum timpul cu el trecea mult mai repede. Am avut niște săruturi dedicate timpului.Am făcut toate glumele posibile și i-am dat niște replici de vai de papucii mei;îmi place de el,ba chiar mai mult îl iubesc.Lui doar îi place de mine,ceea ce și asta mă miră .E greu de crezut că s-ar uita el la mine,eu fiind o simplă puștoaică de cincisprezece ani și el fiind un puștan de optsprezece ani , nebun de fel că dacă n-ar fi nebun nu m-ar alege pe mine și mai nebună . Era timpul să plecăm și nu voiam să-l mai las să plece . L-am îmbrățișat strâns de vreo trei ori consecutiv. L-am sâcâit cu “te iubesc-uri “ și așteptam acel “Și eu te iubesc” . L-am sâcâit atât de mult încât l-am primit într-un final , nu conta că șoptit, conta doar ca am auzit acele cuvinte pe care le așteptam cu nerăbdare. Îl iubesc.Mi-am amintit că și-a desprins părul pentru mine , parcă e un gnom uriaș cu părul lung , îl ador , îl iubesc pe el ,nu neapărat părul.
17 noiembrie
Am ieșit azi,DUMINICA, ca de obicei și-a fost super. Am mers la banca care ne vedem de obicei și erau două persoane.Am crezut că nu e el și am plecat să mă plimb. După am observat că e el și că era cu un prieten de al lui. M-am pus lângă pletosul meu și l-am făcut în toate felurile (merită).Prietenul lui a plecat și am rămas singură cu el, l-am plesnit de nenumărate ori.
L-am sâcâit încontinuu.Am mai făcut noi ce-am mai făcut și era timpul să plecăm. A fost singura seară când am putut sta amândoi mai puțin , dar a fost o seară interesantă.Când dădeam să plecăm nu voiam să-l las deloc. I-am zis nenumărate te iubesc-uri și fără să mă rog de el mi-a zis “Și eu te iubesc piticanie”. M-am mirat.
19 noiembrie
Am ieșit azi după ce a ieșit de la școală și am mers un drum îndelungat până într-un loc secret. Am observat în acest drum un cimitir,iar curiozitatea din mine ardea. Mi-a explicat el că acolo se afla Cimitirul evreilor.Tocmai ce vorbisem de aceștia la ora de română, tocmai ce vorbisem de Holocaust. Mi se părea fascinant. Am ajuns prin apropiere de acel loc și era acolo un fir de curent ; el mi l-a ținut ca să trec pe sub el ; da, l-a durut. Am ajuns în locul propus de el,necunoscut de mine. Era un loc fantastic ca priveliște , se vedeau dealurile și stânile din apropriere.
De asemenea se zarea și pădurea peste acele stâne. Aș zice un loc de poveste... Am stat acolo mai mult decât am crezut . Se înserase deja și aproape era noapte , noi fiind acolo de după-amiază. Îmi era așa frig și vântul bătea în fața mea uscată și crăpată de la atâta vreme de toamnă . Am plecat de acolo , dar am omis ceva ce nu am zis . A fost o zi minunată și la final am mers înapoi ținându-ne de mână . Mi-a plăcut să vorbesc cu tine, dar trebuie să te las în această seară. Pe curând!
22 noiembrie
Am ieșit astăzi, când am ieșit de la școală . Venise mama să-mi ia bagajele și i-am zis ca am bârfă de spus când ajung acasă . Eu am rămas în oraș cu prietena mea să mergem împreună cu autobuzul.
L-am înnebunit ca vreau flori. Două zile l-am înnebunit. M-am dus înspre locul unde ne întâlnim noi de obicei,nu era acolo. M-am uitat în împrejurimi și l-am văzut pe o altă bancă , salutând voios din mână. M-am dus la el și l-am întâmpinat cu o mare îmbrățișare . Îmbrățișarea aia cred ca era necesară amândurora. După aceea am văzut ca a scos o mică floare de hârtie din ghiozdan și mi-a dăruit-o . Mi-a zis ca e creată de el. IMAGINAȚI-VĂ, FĂCUTĂ DE MÂINILE LUI?! De necrezut!!! Efectiv m-am bucurat așa de tare de îmi venea să sar în sus.
Sunt genul de persoană care iubește lucrurile făcute de mână.Oricum te-am cam lăsat puțin în spate fiindcă tocmai ne-am pus într-o relație acum 3 zile, m ai exact pe 19 noiembrie 2024. Această dată trebuie să o țin minte de acum . Cred ca i-am dat mii de pupici și îmbrățișări . MĂ SIMȚEAM ACASĂ! Însfârșit un loc în care mă pot simți eu liniștită, fără să-mi fie teamă că voi fi judecată. A fost să mă conducă până în Centru,fiindcă prietena mea mă stresa să merg să îi țin de urât,iar el nu dorea sa ne acompanieze .Ceea ce mi se pare firesc .Cine ar alege să iasă cu iubita lui și prietena ei? Cu siguranță nu el.Doamne , deci îl iubesc și nu e prea firesc.
26 noiembrie
Am ieșit puțin astăzi, a fost chiar altfel doar că m-a enervat.M-a enervat din ceva irelevant , ceva spus în glumă.N-am să zic de ce fiindcă vreau sa uit ; oricum sunt genul de persoană care uită absolut orice până e ceva așa de important încât nu pot uita nici dacă încerc din răsputeri . Am stat pe o bancă din spatele unei școli. Mă simțeam așa bine cu el , cu toate ca nu prea m-am simțit așa de bine în ultimele zile… n-am prea mai mâncat... nu știu ce să zic dar nu mi-e foame. Cel puțin asta cred eu…
29 noiembrie
Ești un drogat. Atât. N-am crezut vreodată ca te voi considera așa, chiar dacă te cunosc de puțin timp. Eram gata să te primesc așa cum ești, însă tu, tu nu ai aceleași planuri.
30 noiembrie
Astăzi este ziua mea de nume, iar tu continui să vorbești ciudat cu mine. Îmi răspunzi rar și sec, ce să înțeleg prin acest lucru?
1 decembrie
Noaptea trecută te-am căutat în disperare. Tu continuai să mă ignori.
Azi te-ai despărțit de mine. Urât,fiindcă ți-am trimis mii de mesaje și nu mi-ai răspuns ,doar le-ai primit. Scriu cu lacrimi șiroaie care îmi curg pe față. Și până la urmă de ce? De ce te-ai despărțit de mine?
DANIEL part.1
Eu sunt DANIEL ,și am doar câțiva anișori .M-am trezit parcă dintr-un vis .Trezirea mea a fost amară.
În casa noastră era forfotă mare ,multă lume în haine cernite,pe mulți nici nu-i cunoșteam.Mama se agita de
colo până colo .Frații mei mai mari erau cuminți și ascultători ,gata s-o ajute pe mama dacă le cerea ceva.
Pe mine nu prea mă băgau în seamă ,nu eram de ajutor.Erau multe lucruri de făcut și eu mai mult îi încurcam .
Vecina noastră i-a propus mamei să mă i-a la ea acasă să mă joc cu Anuța ,că eram colegi la grădiniță .Până la
urmă am înțeles .Tata a murit într-un accident de muncă la combinat .Era în schimbul de noapte..Vestea a căzut
ca un trăsnet în zorii zilei de 3 martie,zi pe care mama nu a uitat-o niciodată .Am înțeles durerea mamei când am
văzut-o prăvălită peste un mormânt proaspăt acoperit cu multe coroane.Mama mângâia florile și săruta crucea pe
care era scris numele tatului meu cu culoare neagră .De pe cruce ,tata se uita la noi dintr-o fotografie ce semâna
cu una la fel pusă de mama pe servanta din sufragerie,Mama nu mai plângea . Ea vorbea cu tata și-i cerea sfatul
cum să se descurce fără el ,fără ajutorul lui .Îi vorbra pe un ton rugător ,iar eu am început să plâng ,la început mai
ușor ,apoi cu sughițuri .Atunci am înțeles că dragul meu tată ,de acolo de unde este acum ,n-o să mai poată veni
niciodată .Îl vom vedea doar în poze.De aceia și mama era așa disperată ,știu că și ea știa asta .Casa noastră nu mai
seamăpă cu ce a fost odată..Tristețea și jalea erau în casa noastră .Pe vitrina din sufragerie ,tabloul tatălui meu
ornat cu pamblică neagră ne urmărea cu privirea. Mama îl mângâia și lacrimile îi curgeau pe obraz, asta o făcea în
tăcere ,ascunzându-se de noi.
Când eram afară să mă joc cu copiii,unii din vecinii noștri se opreau lângă mine ,mă mângâiau pe cap și spuneau:
-Copil fără noroc - .Mama nu mai făcea față cheltuielelor . Tata nu mai era ca să aducă bani în casă ,mama nu avea ser-
viciu .O vedeam adesea socotind cu grijă fiecare bănuț să ajungă să plătească datoriile .Mama nu mai făce torturi de ziua
noastră ,nu mai face păcintele ei pentru care tata o lăuda.În casă întrase sărăcia .Mama se schimbase mult ,era tăcută și
nervoasă, nu mai mergea nici radio ,nici televizorul de la moartea tatei .Grijile casei ,școala ,hrana și datoriile au doborât-o
pe mama ,nu mai era nicio ieșire.A m auzit-o certându-se cu tata: -De ce ,Ștefane , ne-ai lăsat ?Cum te-ai îndurat de copilașii
noștri ,nu-i vezi cât de nefericiți sunt ?-
Mama și-a luat lumea în cap.Câteva zile ne-a lăsat în grija lui tanti Ana ,vecina noastră .La întoarcere , mama ne-a
îmbrățișat și ne-a spus că trebuie să vindem apartamentul să plătim toate datoriile și cu ce ne mai rămâne a găsit o casă
modestă la țară .Împortant este să avem un acoperiș deasupra capului .Trebuie să avem mult curaj să plecăm în necuno-
scut ,să rămânem împreună .Am așteptat vacanța de vară .După cum spuneam ,casa de la țară era mică ,dar avea curte
mare cu loc de joacă și o grădină plină de pomi fructiferi și viță de vie ,se cheamă că suntem bogații!...
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 9. Viața ca în vise
9. Viața ca în vise
Două ființe se strecurau în lumea viselor explorând în subconștient un babilon al vieții din care se prăvăleau în ochii minții cuvinte, priviri, imagini, toate scânteieri de trăiri. Două minți sănătoase se aflau undeva pregătite să intre într-o lume în care nu există bariere, în timp ce în salonul-debara lumea unei nebune dispărea înghițită de firescul unei lumi care se creiona singură departe de rigorile impuse de o judecată alterată, restrictivă. Trei ființe virtualizau clipele nopții aruncând pe același fundal ascunzișurile cele mai intime ale propriilor existențe. Visăm ceea ce suntem, ceea ce dorim a fi, visăm lumea așa cum ne lovește, viața așa cum nu o putem simți. Doar într-un singur cuvânt: visăm. Dar oare visele nu pot deveni ele însele un mod de viață în care să existe acea interacțiune fizică și spirituală pe care o simțim în lumea reală? Am putea face parte simultan din două vieți pe care rațiunea, în marea sa capacitate de a discerne, ar putea să le și depoziteze, fără a le amesteca, în același conștient uman. Și așa cum zilele se adună întregind clipă de clipă viața, tot așa visele ar putea fundamenta o altă existență a aceluiași individ. Sigur, spre deosebire de viața reală care este unică, viața zidită din vise ar fi o viață privată, proprie chiar dacă în ea am cuprinde întregul univers. Doar că unii dintre noi nu suntem capabili să ne deschidem ființa spre lumea viselor de teama de a nu lăsa adâncurile tainice ale firii să ne pătrundă conștientul, iar alții, sufocați de apăsarea permanentă a unei trăiri, nu fac decât să reproducă fără oprire același ciclu de viață, vis după vis. Așadar, lumea construită din vise poate fi goală de orice conținut sau doar o proiecție stereotipă a unei secvențe apăsătoare. Astfel, ceea ce uităm cel mai repede în viață sunt visele. Când deschidem ochii spunem că nu am visat nimic, sau, în cel mai bun caz, ne amintim un vis scurt avut în zorii zilei, vis pe care nu ne obosim să-l facem părtaș al vieții noastre. Și totuși există oameni, și nu puțini, pentru care lumea viselor este lumea în care trăiesc sau din care își hrănesc existența. Cele mai frecvente și, în același timp, cele care ne afectează cel mai mult sunt visele în care retrăim suferințele și bucuriile. În visul lor profund, două ființe diferite se contopeau în aceeași femeie ai cărei pași se petrecuseră prin aceste locuri cu sute de ani înainte, nebuna din Lazaret, fiica bătrânei nebune din Lazaret, nepoata bunicii nebune din Lazaret, ființa perpetuu condamnată a fi nebuna din Lazaret. În aceleași clipe, la câteva sute de metri distanță, un tânăr visa și el contopindu-și ființa cu o existență aflată dincolo de înțelegerea sa, presărată în minte de câteva vorbe furate de vânt într-o seară târzie de iarnă. Și visul lui se năștea acum din viața petrecută aici cu sute de ani în urmă.
Brațul îl ardea puternic și simțea cum sângele rănilor îi învăluie în căldură trupul amorțit, înghețat. O femeie îl trase din încleștarea morții într-o altă viață pe care o absorbea cu toată puterea minții. În jurul lui, era o altă iarnă, iarna baronului Aaron von Pieler. Și toate lucrurile începură să aibă un sens.
Căzut jos, caietul își lăsa filele legănate de o pală de vânt care răbufnea din când în când întorcând paginile, de parcă o mână nevăzută încerca să țină ritmul luminii ce-și arunca strălucirea cu aviditate pe scrisul mărunt. De acolo, din inima reflexiilor ce se răsfrângeau pe filele scrise, cuvintele luau forma faptelor strecurate în vise. În lumea viselor noaptea se strecura cu nepăsare adăugând timpului acel răgaz necesar trupului ca să-și regăsească vigoarea. Umbre de vise vor miji odată cu zorii în mintea celor trei punând în balanță realul și subconștientul. Iulia se trezi în încăperea cuprinsă de frig și încă slab luminată. Luă caietul de jos și începu să citească de pe pagina lăsată la vedere de vânt.
Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, dar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.
— Cine ți-a făcut asta este tot un om. Și oamenii pot greși. Câtă cruzime trebuie să ai pentru a arde mâna unui nou-născut?
— Eu nu trebuia să mă nasc. Necuratul a vrut să încerce credința oamenilor. Ei au făcut ce le-a spus credința. Au încercat să-l alunge cu semnul crucii.
— Și totuși au fost oameni care te-au iubit. Știi că a plecat din sat. M-a implorat să am grijă de tine. A simțit că dragostea mea te ajută și a renunțat la tine.
— Știu. Ion a fost omul meu, dar nu mi-a fost soț. Biserica nu a vrut să ne cunune. Aproape că l-au blestemat când m-a luat.
— De ce?
— Tuturor le este frică să nu fac un copil. Ei vor ca familia mea să se stingă. Ar fi trebuit să trăiesc ca o călugăriță, dar trupul meu nu a înțeles asta.
— Haide să plecăm și noi de aici.
— Peste tot ar fi la fel, doar că eu nu aș mai fi la casa mea.
— Eu am putut să mă desprind nu numai de casa mea, dar și de neamul meu.
— Este suficient un fugar pe lume.
Iulia închise caietul și adăugă în mintea ei, alături de visul ce încă îi stăruia în minte, aceste ultime cuvinte. Se sculase copleșită de acel vis din care persista mereu ideea de a o părăsi pe bolnavă lăsând-o în grija lui Gabriel. Poate dacă ea nu mai era aici, doctorul va simți nevoia să o ocrotească, să o iubească și lucrurile se vor repeta ca acum câteva sute de ani. Dar atunci ar fi o fugară.
Pătruns de gândurile sale, Gabriel intră în cabinetul asistentei șefe fără a bate la ușă. Se pierdu în momentul în care constată că de fapt acesta era gol. Rămase nehotărât în mijlocul biroului neștiind ce să facă. Dacă pleca, risca să dea nas în nas cu Doamna și să pară ca un hoț, iar dacă rămânea se punea în postura unui intrus prins asupra faptului. Rămase în așteptare și inspectă cabinetul în care se afla pentru prima dată. Încerca să găsească un cât de mic indiciu privind viața acestei femei atât de respectată de întreg personalul medical, dar nimic nu părea să trădeze că dincolo de a fi un lăcaș al spitalului, acest loc împrumuta ceva și din viața ei de dincolo de zidurile ospiciului. Își aduse aminte de plimbările pe care Doamna le făcea prin pădurea din jurul văii Lotrioarei. Era aici cu un scop anume și avea nevoie de înțelegerea femeii, nu a asistentei șefe. Într-un final se hotărî și părăsi cabinetul la fel de vijelios cum intrase. Spre norocul lui, nimeni nu părea a fi prin preajmă. Cum de nu se gândise? Înainte de orice va trebui să o vadă totuși pe Iulia în salonul ei, din postura de medic. Aproape că cealaltă Iulie, asistenta, dispăruse din gândurile sale. Așa cum îi spusese visul, asistenta luase o hotărâre și sigur va pleca din Lazaret. Mai mult ca oricând, visul din acea noapte era puternic ancorat în realitate și acum nu făcea decât să-l dezvolte. Era convins că Iulia era în salonul-debara în fața acelui caiet misterios şi că ochii ei erau plânşi. Știa deja ce o va întreba și ce o să i se răspundă. Un singur lucru nu putea să vizualizeze. Acea clipă când buzele lor se vor uni consfințind un sentiment care nu putuse fi pecetluit în acea noapte în care făcuse dragoste cu asistenta. Atunci buzele ei l-au respins vrând parcă să pună stavilă oricărei licăriri a inimii în fața unei posibile iubiri. Să fi știut ea că sentimentele lui vor fi medicamentul miraculos prin care o nebună îşi va recăpăta luciditatea și speranța? Și de ce o făcea? Era convinsă că nu ar putea să-l iubească? Într-un fel se simțea rănit în orgoliul propriu, dar pe de altă parte îşi dădea seama că ființa lui este dedublată în entități cu personalități și funcționalități distincte. Gabrielul-mental este rupt de lume, nu are sentimente, deci nu poate fi rănit și, dincolo de orice dubiu, este stăpânul necondițional al celeilalte entități, Gabrielul-om, personaj ascultător, chiar apatic, gata să se sacrifice fără niciun regret. Gabrielul-om era pregătit de multă vreme să iubească la comandă, să sufere sau să se bucure, să jignească sau chiar să laude, într-un cuvânt să viețuiască, pe un făgaș trasat cu grijă de acele urme pe care mentalul le întrezărea din când în când în oglinda vieții. Între urme, puteau exista pentru Gabrielul-om clipe de libertate în care strecura întâmplări născute dintr-o altă voință aflată în așteptare. Bătu de câteva ori în ușa salonului-debara. Nu auzi nicio voce răspunzând în vreun fel. Deschise ușa și intră. La masa din colț, Iulia părea cufundată în a descifra misterul caietului pe care singură îl construise. Când ridică privirea spre Gabriel, puteai vedea că pe fața ei străluceau urmele lacrimilor ce păreau a nu se mai opri. Privirile lor se întâlniră pentru prima oară de când se afla aici. Erau amândoi conștienți de dialogurile avute sub perdeaua ocrotitoare a întunericului. Acum îi vedea îndeaproape trăsăturile feței, dungile adânci ale suferinței care te împiedicau să descoperi adevăratul chip al femeii. Se apropie adăugând privirii ocrotitoare și un zâmbet încurajator.
— Te voi ajuta, Iulia.
— Pleacă, Gabriel! Pleacă! Nu vreau ajutorul tău.
— De ce, Iulia?
— Dacă nu pleci tu, pleacă ea.
— De unde știi? Ți-a spus ea că pleacă?
Iulia își scutură puternic umerii vrând parcă să se elibereze de o greutate enormă care ar fi împiedicat-o să vorbească. De fapt vorbele sale erau guturale, scuipate cu multă caznă, dând impresia că acestea sunt făcute să trăiască doar în mintea ei.
— Am visat.
— Și eu am visat. Asistenta va pleca. Este decizia ei și va pleca spre binele tău. Ea știe că pot să te ajut.
— Cum poți fi așa de sigur că o poți ajuta?
O altă voce, de această dată sigură pe ea și tăioasă, se auzise dintr-un colț aflat încă în umbră. Gabriel se întoarse.
— V-am căutat în biroul dumneavoastră.
— Știu, Gabriel. Și eu am visat. Am visat că mă vei căuta, am visat că vei veni aici și că aici trebuie să te aștept.
— Nu puteați visa. În visul meu eram doar eu și cele două Iulii. Dumneavoastră nu ați fost în visul meu.
Se lăsă un moment de tăcere, după care Doamna îl întrebă oarecum zeflemitor.
— Tu chiar crezi în vise, Gabriel?
Gabriel așteptă și el câteva secunde. Se întoarse spre Iulia, dar privirea acesteia era adânc pironită pe filele caietului, iar din bărbie continuau să cadă lacrimi ce se contopeau cu scrisul mărunt.
— Las-o să plângă, acolo în lumea ei lacrimile pot fi și durere și fericire. Vrei să o vindeci și ai început prin a-i aduce suferință.
— Vreau să o iubesc!
— Așa ți-a spus ție visul?
— Cine suntem noi să hotărâm dacă visele fac sau nu parte din viața noastră?
— Cine suntem noi să ne lăsăm conduși de vise? adăugă asistenta șefă zeflemitor.
— Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?
Doamna se ridică brusc și părăsi salonul-debara. În clipa când fața ei ieși din umbră, sub lucirea puternică a razelor dimineții, Gabriel putu să fotografieze pe chipul ei o stare de adâncă emoție însoțită de cutele suferinței ce reușise să răzbească din adâncul sufletului. Părea chiar că, în colțul ochilor, două lacrimi se legănau gata să cadă. Privi în urma ei. Doamna se îndreptase spre poarta spitalului. Probabil în dorința de a-și regăsi echilibrul, se va lăsa pradă rătăcirilor prin albul nămeților din pădure. Gabriel se întoarse din nou spre Iulia și îi cuprinse fața în mâini obligând-o să-l privească în ochi.
— Voi vorbi cu asistenta să nu plece, așa că nu mai plânge.
— Nu o să te asculte.
Gabriel nu luă în seamă remarca Iuliei și mâinile sale începură să-i șteargă urmele de lacrimi de pe obraji, apoi palmele se transformară în senzori de iubire ce treceau cu răbdare peste fiecare cută a obrazului, peste asprimea înghețată a gurii în încercarea de a scoate din încremenirea desenată de boală o altă ființă, femeia luminată de zâmbet și fericire. Exact ca în visul lui.
Câteva bătăi ferme în ușă rupseră insula de liniște din biroul asistentei șefe. Doamna era așezată pe scaunul înalt postat în fața ferestrei ce dădea spre apele Oltului. Dincolo de fereastra închisă jucau razele unui soare palid printre crengile îmbrăcate într-o dantelărie albă, țesută din milioane de stropi de apă împietriți în matrițele frigului din noapte. Din când în când, câte o picătură se desprindea din vârfurile aplecate ale crengilor, alunecând pe alte ramuri și redevenind parte a sculpturii. O formă renăscută noapte de noapte pentru a se pierde departe de orice simțire artistică în albul zăpezii, din ce în ce mai mult scrijelită de văi înguste, urme ale curgerilor din copaci. Pe măsură ce soarele creștea în putere, auzul putea distinge zgomotul apei ce se aduna în streșinile vechi, iar mai apoi clipocitul șiragului de apă ce se strecura prin găurile dăinuite de rugină în tabla subțire. De afară, spre ființa așezată parcă de o veșnicie în fața unui tablou ce nu-și găsea echilibrul static, stropii de apă băteau cu insistență la o poartă nevăzută implorând găzduirea unui suflet prea mult surghiunit din propria ființă. Un suflet alungat care îmbătrânise așteptând să-și reia locul în ființa ce Domnul i-o hărăzise ca lăcaș. În urmă cu mulți ani această ființă ce părea atât de răbdătoare și primitoare cu alte suflete își golise existența de propriul eu dumnezeiesc alungându-l pe un tărâm în care nu exista iertare, ci doar remușcare. O remușcare perpetuă care pârjolea țărmurile credinței alungând speranța că oamenii ar putea totuși avea parte de iertare, mai ales de iertarea de sine. Privirile ei treceau prin pâcla de copaci sfredelind depărtarea în căutarea izbăvirii. Dar gândurile se încăpățânau să rămână prizoniere în carapacea ființei incapabile să întrebe și să răspundă. Printre ele, acea întrebare a lui Gabriel, concentra în ea esența unui răspuns mereu întârziat, mereu refuzat: „Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?”.
Trupul ei se scutură sub impulsul unei tremurături ce părea a se fi instalat într-un corp lipsit de dorința de a se apăra, un corp care începea să-și reconstituie viața din amintiri depozitate cu grijă la periferia memoriei. În mâinile împreunate, ce până nu de mult atârnau desincronizate, se găsea o fotografie prinsă într-o ramă îngustă care tremura gata să alunece pe podea. Apoi mâinile se încleștară și fotografia se poziționă în lumina venind dinspre geam, iar privirea ei reveni din orizontul nedefinit învelind gingășia chipului unui copil ce strângea în brațe un clovn de lemn purtând o bluză albastră prinsă cu nasturi mari albi, iar pe cap un con roșu terminat în vârf cu o sferă de aceeași culoare ca bluza. Doamna fixă fotografia cu privirea și lăsă gândurile să alunece undeva într-un trecut pe care se străduise atâta timp să-l izoleze de viața ei.
Încă nu împlinise șase ani, trăia alături de mama ei într-un apartament din Râmnicu Vâlcea aflat la parterul unui bloc cenușiu, un copil cu nimic diferit de sutele de copii răspândiți prin cartierele orașului. Un oraș la fel ca oricare oraș dintr-o țară care își punea amprenta pe viața oamenilor mult prea dureros dirijându-le traiul de zi cu zi. Ca în fiecare dimineață, oamenii plecau grăbiți spre clădiri în care ar fi trebuit să-și găsească rostul existenței, unii îndeplinind o profesie ca pe o corvoadă necesară traiului nu spiritului, alții, dimpotrivă, cuprinși de noblețea unei îndatoriri asumate prin conștiința formării. În drum, copiii erau abandonați în școlile de cartier pentru cel puțin o jumătate de zi, problema recuperării fiind adesea lăsată în voia sorții. Majoritatea se întorceau singuri acasă printre cozile de pensionari aflați în așteptarea alimentelor. Nu intrase bine pe ușă și copilul îi sări în brațe.
— Mamă, sâmbătă mergem în excursie pe valea Lotrioarei. Mă lași? Ne duce tovarășa.
— Mai vedem. Sâmbătă mi-am luat liber ca să stau cu tine.
— Dar, mamă, este prima mea excursie. Of, de-aș avea și eu un tată. El sigur m-ar lăsa.
— Dar ai un tată. Știi bine. Ți-am mai spus.
— Un tată de care trebuie să ne ascundem ca să nu mă fure. Ce fel de tată este acesta?
— Tatăl tău te iubește, dar te vrea doar pentru el.
— Nu puteai să te îndrăgostești de un român?
Era o întrebare la care nu putea răspunde fetiței sale. De multe ori, privind înapoi, se întrebase și ea același lucru. Cum de a fost să fie? Dar, ori de câte ori se imagina cu un alt bărbat simțea că-și trădează propria fiică. Fiica pe care o are cu acel om există și nu și-ar putea imagina că în fața ei ar putea sta acum un alt copil. Cât de nedreaptă poate fi viața. Te îndrăgostești, iubești copilul născut din dragoste, dar nu mai iubești omul care ți-a dat această nouă iubire. Poți urî faptul că l-ai iubit? Că ți-a dăruit o minune în viață? Atunci a visat. A visat că fetița ei se pierdea printre copaci înghițită într-o prăpastie peste care vântul așternea mormane de nisip. Iar deasupra, se încăpățâna să plutească conul roșu al clovnului. Se sculă și se îndreptă spre bucătărie. Îi pregăti o prăjitură și hainele pentru excursie. Dacă nu ar lăsa-o, ar fi de acum înainte o prizonieră în propria ei viață. Și ce ar fi mai grav, fetița ei ar ajunge să identifice propria copilărie cu o traumă greu de acceptat la acea vârstă. Dar visul? Oare visul nu înseamnă nimic? Cu un gest aproape involuntar îndepărtă cu mâna din fața ei acea urmă de îndoială strecurată în suflet.
— Asta mai îmi lipsește, să cred în vise.
A doua zi, fetița se întoarse de la ușă și se repezi la clovnul ei.
— Mamă, îl iau cu mine să mă păzească de tata.
Pe biroul asistentei, alături de fotografia ce își găsise în sfârșit un loc în acest lăcaș al uitărilor, un con roșu terminat în vârf cu o sferă albastră părea un obiect straniu ce aștepta să fie pus pe capul unui clovn, așa cum arăta fotografia. Era tot ce-i mai rămăsese de la fetița ei, când o căutaseră pe valea Lotrioarei în urmă cu 20 de ani. Avea din nou nevoie să privească acea fotografie din care doi ochi nevinovați puteau să o ajute să-și ofere iertarea de sine.
În liniștea aparentă generată de simțurile Doamnei ce treceau din spațiul biroului în inima pădurii, lăsând să pătrundă în mintea ei doar plânsetul naturii sub razele din ce în ce mai puternice ale soarelui, bătăile din ușă se făcură în sfârșit auzite. Doamna așeză pe noptieră poza și alături conul roșu terminat în vârf cu o sferă albastră.
— Intră!
Gabriel deschise ușa doar atât cât să se poată strecura ca un hoț ce se ferea de privirile indiscrete ale personalului. Era pentru a doua oară în această încăpere și avea vagul sentiment că biroul nu mai era același. O privi pe asistenta șefă și primul impuls care îl cuprinse era să-și ceară scuze că a greșit camera. În fața lui era o altă femeie, parcă cu zece ani mai tânără și cu mii de apăsări lipsă, apăsări ce-și luaseră zborul lăsând lumina să dezvăluie o privire prietenoasă, umană. Apoi îi atrase atenția poza rezemată pe birou, poză din care oricui trecea pragul biroului îi zâmbea o fetiță care îi semăna leit Doamnei. Doamna își apropie mâna de fotografie părând să mângâie chipul ce transformase această încăpere dintr-un loc rece, singuratic, într-un birou primitor în care simțeai că ai în față nu doar respirația apăsătoare a spitalului ci și sufletul unui om.
— Este fiica mea. Ar trebui să aibă 25 de ani. Cred că ați fi de aceeași vârstă.
Gabriel rămase în continuare cu privirea ațintită asupra fotografiei, doar că pe chipul lui se așternu acea expresie de tăcere interioară care exprima ceea ce cuvintele nu o pot face. Nu îndrăzni să o privească direct pe Doamna, aștepta neclintit ca ea să treacă peste această mărturisire. Câte fațete poate ascunde o propoziție atât de simplă, „ar trebui să aibă 25 de ani”. Eu am 25 de ani, eu sunt aici în fața unei mame și a unei amintiri. O amintire extrem de dureroasă. Dacă eu nu aș fi aici, dacă nu aș fi deschis această ușă. Dar această fotografie nu a fost ieri pe birou, iar Doamna nu pare mai apăsată de viață ci dimpotrivă, parcă este eliberată de orice supărare. Apoi conul roșu de lângă poză cu imensa bilă albastră în vârf, un albastru ce parcă stăruia în mintea lui, dar pe moment nu reușea să înțeleagă prea bine cu ce anume să-l asocieze.
— Sigur, ați venit să vorbim despre Iulia. Și despre vise, dacă nu mă înșel.
Gabriel ridică în sfârșit privirea spre chipul extrem de senin al Doamnei.
— Da, doamnă. Așa este. Dumneavoastră ați întocmit fișa Iuliei și mi se pare extrem de sumară.
— Corect. Eu nu am competențe să scriu mai mult decât am scris. Vedeți, oficial ea este pacienta spitalului, dar mai degrabă o putem considera o tânără adăpostită de noi. O tânără cu probleme psihice ale căror cauze ne sunt necunoscute. Ca atare și tratamentul este limitat. La fel și rezultatele.
— Dar măcar datele personale.
— Nu le știm. Nici nu bănuiți cu câtă ușurință pot dispărea sau apărea oamenii în aceste locuri.
— Poliția?
— Deocamdată, de niciun ajutor.
— Dar și-a spus numele, Iulia. Atât?
— Nici măcar atât. Îi spunem Iulia pentru că așa i-a spus tanti Crina. Orice referire la datele ei de identificare îi provoacă o criză.
— Își refuză originile.
— Așa se pare.
— Dar caietul?
— Am văzut caietul. Este ca un rebus pe care nimeni nu poate să-l descifreze. Doctorii spun că notițele ei nu au legătură cu boala ei, ci mai degrabă reprezintă un mod de a-și ține ocupată mintea cu un nimic care să îndepărteze orice manifestare reală a vieții. Sunt cuvinte fără sens.
— Asistenta pare să știe mai multe despre ea.
— Asistenta are și ea un nume, domnule doctor! spuse Doamna pe un ton dojenitor. Nu este o jucărie pentru doctori, mai adăugă ea la fel de răspicat.
— Nu mă înțelegeți greșit. Vreau doar să-mi limpezesc mintea. Nu pot să spun „Iulia” fără să fiu eu însumi confuz asupra persoanei pe care o vizez. Mai ales că..., se opri brusc și pe față îi apăru o umbră de îndoială. Iulia, asistenta, își ascundea semnul de pe braț, iar el l-a văzut într-un moment de intimitate. Are oare dreptul să divulge ceea ce doar el și ea știa? Ceea ce lui îi spunea că cele două ființe au ceva în comun, ar putea să însemne o pistă pentru aflarea adevărului, dar numai asistenta știa adevărul și doar ea ar putea măsura consecințele unei dezvăluiri. Va trebui să cerceteze lucrurile cu discreție, fără a răni pe nimeni.
— Mai ales că? reluă Doamna privindu-l țintă.
— Mai ales că cele două seamănă atât de bine. Par a fi gemene.
— A, da, așa este.
În gândul ei, asistenta șefă încerca să afle dacă acest om, acest tânăr mai bine zis, are maturitatea de a se sacrifica pentru o cauză nobilă. Iubirea poate fi un tratament, dar poate fi și moartea definitivă a unui suflet. Gabriel părea gata să-și ofere trupul și inima unei ființe pierdute de lume. Din ce rațiuni? Din milă? Din orgoliul de a-și demonstra capabilitățile de medic? Din ascunzișul propriei nebunii? Dar dragostea? Ea unde este, dragostea? Ascunsă în cuvinte pe care el o să i le servească ca pe niște pastile de trei ori pe zi, înainte sau după masă. Dizolvată într-un ser al pasiunii prefăcute revărsată peste trupul unei femei fără apărare? Gabriel percepu acest moment de tăcere ca pe un semn de neîncredere. Ar fi vrut să-i vorbească despre visul lui, dar bănuia că va fi luat din nou în derâdere. Doamna nu credea în vise, doamna era o ființă normală, judecata ei nu putea trece dincolo de limitele raționalului, Doamna nu părea a purta în suflet sămânța fecundă a nebuniei care ne transformă uneori din oameni în zei. Dar el, Gabriel, simțea cu toată ființa sa că este supus unei alte gândiri, o gândire a unei existențe paralele căreia trebuia să i se supună. Acea gândire putea doar să știe de ce el, Gabriel-omul, trebuia să o smulgă pe Iulia din tenebrele unei lumi nepătrunse de om. Sau poate dimpotrivă, dorește ca el, mintea lui, să pătrundă în lumea Iuliei pentru a cunoaște viața pe care sufletul lui a avut-o de la începutul dumnezeiesc al încarnării sale. Oricare ar fi adevăratul motiv, știa că este gata să-și sacrifice sufletul oferindu-și în avans iertarea de sine.
Doamna luă un plic de pe masă.
— Am vorbit cu doamna directoare. Iulia este de astăzi pacientul dumneavoastră.
— Ați avut și dumneavoastră un vis?
— Nu, domnule doctor. Am avut un vis acum 20 de ani. Atunci poate ar fi trebuit să cred în el.
Ficțiunea lui Roald Dahl în viața reală în italiană
Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.
Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.
Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere.
Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.
Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.
Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.
La narrativa di Roald Dahl nella vita reale
Anche la storia per bambini di Roald Dahl Matilda ha un fondo di verità. Il ritratto di Matilde (con lievi deviazioni dalla Matilde rispecchiata nei suoi scritti) esiste nella vita di tutti i giorni. Quella persona faceva permutazioni, logaritmi, equazioni di non so che grado, calcoli alla 1000 senza usare la calcolatrice del telefono, leggeva dall'età di 4 anni, vedeva i propri interessi e passioni mentre la sorella maggiore le stava facendo lo smalto alle unghie, e suo fratello stava guardando una partita di calcio con non so quale squadra argentina, se suo padre la sottovalutava, aveva spalmato la fodera della giacca che indossava più spesso con un antitraspirante roll-on, lo sapeva quanto tempo sarebbe rimasto senza tutti i cereali nella sua ciotola, sapeva anche chi glieli avrebbe forniti e prima che finissero sceglieva sempre il latte della stessa azienda (perché le piaceva solo quello), poteva anche dirlo da gli sguardi quanto versare per non allagare la tovaglia, sapeva come non farsi deridere ai balli pestando il piede del suo compagno, sapeva quando avrebbe piovuto con una precisione molto migliore dell'app AccuWeather, sentiva quando veniva rifiutata o accettata da chi vi giuro, si sentiva spesso incompresa, anche se capiva sempre tutti, sapeva quali erano le ragioni e le paure di tutti, sapeva non lasciarsi inferiore, sapeva lottare per i suoi diritti , per la giustizia e la verità. Per lei contava sempre ciò che era giusto. È sempre stato una persona calma, con i piedi per terra, ma altrettanto divertente. Cantando gli sforzi di tutti, nessuno è stato lasciato offeso o ignorato.
Ha visto le intenzioni di ciascuno, ciò che anima ciascun uomo, ciò che lo rinvigorisce, ciò che lo deprime o lo stanca. Sapeva di chi fidarsi e chi l'avrebbe delusa in una situazione più complessa. Cam poteva quasi immaginare cosa aspettarsi da ciascuno, come avrebbero reagito, cosa li avrebbe spinti a collaborare o a rifiutare l'idea di cooperazione, come avrebbero parlato con ciascuno individualmente. Nessuno poteva sorprenderla con nulla, conosceva la maggior parte delle situazioni che potevano sorgere lungo la strada.
Poteva vedere la bellezza naturale delle persone, non la bellezza artificiale, che si truccavano, si mettevano il rossetto, creavano un volume vaporoso tra i capelli, o che erano in palestra a lavorare su tutti i loro gruppi di muscoli. No, niente del genere, apprezzava le persone per quello che erano, non per quello che volevano apparire. Non aveva bisogno di cosmetici inutili, la naturalezza era la cosa più vera, ecco perché era bella. Ciò che era più speciale in lei era il fatto che apprezzava le persone per quello che erano, non necessariamente per quello che offrivano o dimostravano. Tutto questo accadeva perché vedeva le persone da tutte le prospettive, assorbiva i loro sguardi, li leggeva come se stesse leggendo dei romanzi. Era ansiosa di osservare i dettagli della personalità di ogni persona, di trarre il meglio da ciascuno, proprio come un'ape raccoglie il polline dai fiori per elaborarlo e trasformarlo in miele.
Allo stesso tempo era modesta, si rendeva conto di cosa poteva fare e cosa no. Non ha mai pensato per un momento di poter fare tutto da sola. Conosceva i suoi limiti. Ha capito che ci sono situazioni in cui ha bisogno anche di consultare i suoi conoscenti per esprimere la loro opinione e agire con cognizione di causa.
Aveva una percezione molto fine e attenta delle conseguenze delle sue stesse azioni e di come queste avrebbero potuto influenzare coloro che lo circondavano.
Il personaggio del libro di Roald Dahl potrebbe trovare il suo equivalente moderno niente meno che in Cecilia.
Si totuși se învârte
Alexandru Zbârciog se trezise în dimineața aceea cu o citație băgată pe sub ușă. Nu-l văzuse pe agentul procedural, care procedase total neprocedural, alegând soluția cea mai proastă, permisă doar în cazurile când persoana nu era găsită la domiciliu, afișarea, în loc să sune și să i-o înmâneze personal. Cum nu găsise cu cine să se certe, deschise plicul misterios, purtând antetul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mierleștii de Sus și scoase o hârtiuță boțită ( jumătate dintr-o coală A4 ), cu pete de grăsime în colțul din dreapta sus, semn că expeditorul mâncase sau mânca în momentul expedierii. Trecuse peste acest aspect neplăcut, scârbos chiar, și se concentră asupra textului. Numele său, adresa și porecla, erau scrise cu pixul, iar mai jos urma textul standard „ sunteți invitat la... ora...în calitate de... Aici existau două variante: învinuit/martor. Același pix tăiase c-o linie cuvântul „ învinuit”, de unde omul putea deduce că era citat în calitate de martor. Mai jos apărea și motivul citării: în dosarul nr...de evaziune fiscală și spălare de bani, art... din Codul de procedură penală, actualizat. Dedesubt apărea și numele procurorului de caz: Gheorghiță Alui Ion. Zbârciog lăsă hârtia pe birou, scărpinându-se în creștetul capului, ca un om aflat într-o mare încurcătură. Nu înțelegea chestia cu „ evaziunea”, fiindcă nu înființase niciodată o societate comercială, nici măcar un PF! La fel de neclară îi apărea sintagma ” spălare de bani”, deoarece nu prea avea ce spăla, el reușind perfomanța să-și cheltuiască salariu înainte de a-l încasa. „ Sigur e-o încurcătură la mijloc! se gândi el. O fi altul cu același nume!” Mai pățise treaba asta și la Fisc! În ziua menționată în citație se înființă la Parchet, unde un polițist îl scanase din cap până în picioare, apoi îi reținuse ochelarii și telefonul.
- Iertați-mă, domnule polițist, îndrăzni el, fără ochelari nu văd nici pe unde să merg!
- Tocmai asta este ideia! rânji omul legii. Nu trebuie să vezi prea multe pe-aici! Ia loc în sală până îți vine rândul!
După vreo două ore, care i se păruseră o eternitate, polițistul îi făcu semn să se ridice, iar el îl urmă cuminte, folosindu-și mai mult urechile decât ochii. Îl introduse într-o cameră în care se afla un ins slăbănog, inexpresiv, cu capul ca o ridiche, și o secretară. Polițistul îl salută cu un „ să trăiți, domnule procuror!”, apoi ieși, moment în care bărbatul acela ciudat îi făcu semn să se așeze pe un scaun.
- Ai cam zbârcit-o, domnule Zbârciog! îl luă el în primire în loc de salut sau de altă introducere, foarte amuzat de jocul de cuvinte pe care tocmai îl făcuse. Recunoaște că ai cam zbârcit-o!
- Eu cred că e o neînțelegere, domnule procuror, riscă Zbârceog o replică, mă luați drept altul!
- Deci mai ai și pe altcineva?
- N-am spus asta, am zis că s-ar putea să fie o eroare la mijloc. Mai sunt o grămadă cu numele acesta!
- Si ce legătură există între tine și ei?
- Tocmai că nu există! M-am lovit de aceeași situație și la Fisc!
- Deci v-ați cunoscut la Fisc?
- Vă spuneam cu totul altceva! Cu cine să mă cunosc la Fisc, păcatele mele!? Cu Primul ministru?
- Deci este posibil să te fi întâlnit cu Primul ministru la Fisc și ca acesta să-ți fi virat niște bani în cont?
- Exclus, n-am eu legături așa de înalte, l-am văzut de câteva ori la televizor!
- Deci vă cunoașteți i?
- Nici vorbă. Îmi răstălmăciți cuvintele!
Procurorul răsfoi prin dosarul de pe birou și scoase un extras de cont în care apăreau numele și CNP-ul său, iar la sold suma de un milion de euro.
Hârgiog ridică din umeri uimit.
- Dacă aș avea banii ăștia, domnule procuror, m-aș duce în Bahamas și aș trăi acolo până la capătul zilelor!
- Deci ai conturi și în paradisurile fiscale, mai exact în Bahamas?
- Iar m-ați înțeles pe dos, am presupus doar! De unde atâtea conturi? Nu sunt decât un simplu comis voiajor, care vând tigăi și aspiratoare la ofertă!
- Deci obții venituri din comerțul clandestin cu tigăi și aspiratore și nu le declari la Fisc?
- O face dilerul căruia îi cumunic fiecare unitate vândută prin call center!
- Deci ai legături și cu unitățile speciale de informații străine?
- Dilerul e, într-adevăr, italian, dar nu știu să se ocupe cu culegerea de informații!
- Am înțeles. Lucrezi sub acoperire! Ți-am zis eu c-ai zbârcit-o! concluzionă bărbatul cu cap de ridiche, făcându-i un semn discret secretarei Aceasta veni imediat cu o cola de hârtie pe care consemnase discuția. Procurorul o citi repede, zâmbi, apoi i-o întinse lui Zbârciog.
- Semneaz-o!
Hârțog o citi și el, după care o împinse spre procuror.
- Nu semnez așa ceva! E taman invers față de ce-am spus!
- În cazul ăsta nu există, procedural vorbind, decât două soluții, îi explică procurorul zâmbind: ori te răzgândești și te întorci acasă, așa cum ai venit, ori nu semnezi și te rețin preventiv treizeci de zile, începând chiar de acum. Nu-ți mai spun că arestul e plin de arestați periculoși, criminali și violatori, dar, probabil, nu te interesează!
Omul trase hârtia înapoi, o mai citi o dată, apoi o semnă.
- Si totuși se învârte! murmură el printre dinți în timp ce polițistul îl conducea tăcut și indiferent către ieșire.
Surprizele din apartamentul nou în islandeză
După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament.
Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.
Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă.
Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane.
Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme.
Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.
Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.
Óvæntingar í nýju íbúðinni
Eftir að hún flutti í nýju íbúðina, nánar tiltekið að taka allar eigur sínar með sér, fór Cecilia að uppgötva fleiri og óeðlilegri hluti. Hann var til dæmis að færa húsgögn og á einum tímapunkti heyrði hann brak í veggnum. Cecilia var forvitin og bankaði aðeins á vegginn með nöglinni, gifsið losnaði á einni sekúndu og kom í ljós fallegt gat á veggnum. Þannig að dugmiklir og vandvirkir smiðirnir okkar hylja götin með glæru límbandi sem þeir setja hvítþvott yfir. Það væri vægast sagt skrítið, við ættum líka að segja að þetta sé vinna sem er eingöngu unnin af augum heimsins. Ef jarðskjálftar verða eða eitthvað, hvað gerum við við svona veggi? Þeir falla á leigjendur áður en þeir komast út úr íbúðinni.
Svo vildi hann fara með dúkana á klósettið, á baðherberginu hvað annað gat hann fundið, tvöfalda ostborgarasamloku, gleymd þar í mánuð, en í nánast fullkomnu ástandi. Það er engin leið að hún sé æt lengur, en hún lítur ótrúlega vel út. Það eru líka umbúðir frá cordon bleu, eplaköku frá Hornbach, austurrísk skinka (bragðgóðasta skinkan fyrir byggingamenn), Martinel pylsur, svo virðist sem fólk kjósi þýsk gæði í matnum sem það borðar, þetta er bara athugun.
En þessir síðuverkfræðingar eru svolítið syfjaðir, vegna þess að þeir gleymdu vélrænu blýantunum sínum, minnisbókum, ég veit ekki hversu margir pennar eru í kringum húsið. Það hentar Ceciliu, það mun nýtast henni mjög vel að setja einkunnina fjögur og tvö, því það leyfir hjarta hennar. Sá sem nær að fá sjöu í prófunum sínum kann í raun ensku. En hann telur að það yrði ekki erfitt, hann telur að átakið verði að koma úr báðum áttum, ekki bara annar að gefa, hinn að þiggja. Auk þess telur hún að það auðveldi námið mjög vel, en hún er svolítið óviss um þessa hæfileika sína, hún vill sannfæra sjálfa sig með því að lesa barnaprófin. Það lítur kalt út en inni leynist hlýtt, viðkvæmt, jafnvel barnalegt hjarta. Af of mikilli löngun til að vera barn verður hún ekki í uppnámi, hún hlær meira að segja þegar hún sér borðið í stofunni, sama gamla borðið úr íbúð ömmu og afa. Hversu krotuð, teiknuð með litum, litblýantum, vatnslitum hún var frá þeim tíma þegar sonur hennar var um 2-3 ára. Þegar hann pakkar niður sér hann litabækurnar sínar frá fyrri árum, hann sér hversu klaufalega en samt yndislega hann litaði hverja persónu, hvert hús, hvert smáatriði í myndunum, hversu vel hann náði að lita í leiðinni. Hann skilur heldur ekki eftir kortin með skilaboðum, sem hann fékk þegar hann var eldri, fyrir um 5 árum. Það voru setningar sem hann hefði átt að klára, eins og: "Ef ég ætti blóm, myndi ég gefa henni það...", Ef ég ætti að þakka móður minni, þá myndi ég gera það vegna þess að... ." stuttir textar af þakklæti, jólagjöf frá frænku.
Fallegar minningar, en óvæntingar í íbúðinni hætta ekki, þær halda áfram. Parketgólfið klikkar í hvert sinn sem Cecilia stígur á það. Á svipuðum tónlistarnótum, hurðirnar sprunga líka þegar þú opnar þær. Skúffurnar detta úr náttborðinu, eina náttborðið í svefnherberginu þeirra. Hvað getum við sagt um herbergi barnsins? Öllum kössunum sem þau geyma leikföngin í eru skellt ofan á annan og það er líka ólýsanlega kalt. Í öllum herbergjum er hitinn í meðallagi, bara í herbergi sonarins er óþolandi kalt. Glugginn var með tvöföldu gleri en hann var ekki vel festur, það vantar líka hitaeinangrunarlag.
Cecilia gerði viðvart, hvað ætlar hún að gera við strákinn sinn sem samt sem áður heldur áfram að fá sinusýkingar og þarf að glíma við nefið á sér nokkuð oft, vegna þess að hann líkist henni? Hann pantaði hettuklædda baðslopp til að vera í allan tímann, þar á meðal að sofa.
Loftljósið gefur líka diskóljós því það er alltaf flöktandi, það er svolítið pirrandi til að skrifa, lesa eða klippa táneglur, en sem herbergisljós er það gott eins og það er í bili. Í framtíðinni mun hún kaupa ljósakrónu með kaldara ljósi því hún er með kirsuberjabúning og líkar ekki hvernig kirsuber lítur út í gulu ljósi. Hann er aftur á móti hrifinn af fjólubláum og ef ljósið er blátt verður einkennisbúningurinn fjólublár, sem honum myndi finnast heillandi, að það væri miklu áhugaverðari, sjónrænt ánægjulegri einkennisbúningur en sá sem hann hafði verið vanur fyrir svo löng ár.
Það eru fáir sem geta raunverulega skilið, setið og greint aðstæður. Þeir sem ekki hafa hljóta að hafa sömu möguleika á öllu og þeir sem hafa. Þetta ætti ekki að verða hindrun. Ef hann vill gefa inngöngu í líffræði og internetið hans mistekst, hvernig getur hann leitað til sérhæfðra ritgerða? Foreldrar verða að sinna þörf barnsins fyrir þekkingu og lífsfyllingu. Foreldrar passa sig, það er ekki vandamálið. Vandamálið byrjar með hver kunni svo vel hvernig á að setja allt upp í fyrsta sæti. Cecilia, ef þér er annt um framtíð barnsins þíns, sviptu það af einhverjum afsökunum (sem biðst afsökunar, ásakar sjálfan sig), útskýringar "of einfaldar kannski" ekki meltar af neinum, sem hann mun enda á að gefa árum og árum síðar. Gerðu honum greiða og fluttu hann til borgar með fleiri möguleika, ekki láta hann festast í aðstæðum sem hann á eftir að sjá eftir á einhverjum tímapunkti.
Другие стихотворения автора
Noncolor
Umbra de soare și umbra de luna albă ,
Ma însoțești mereu conturând
a mea forma firava.
Sa fi tu al meu spirit mut ce
nu-mi scoate o silaba?
Caut sa alung cu tine a
singurătății otrava.
Umbra de neon și umbra de
lumini reflectoare,
Apari și dispari,
ma desenezi prin cardinale întunecat.
Ma oglindești prin gesturi,
te văd fermecătoare!
Jocuri de lumini și umbre
mișcându-se criptat.
Umbra de foc și umbra de
lumânări parfumate,
Dansand cu tine ma adâncesc
in mister.
Intuneric curios in jurul
meu ilustrate,
Fara chip,
un pătrunzător negru eter.
Mister necunoscut pentru
mințile distrate,
Voi aprinde lumânări sa te văd
in nuanțe incolor!
Muzica mi te va desena cu
miscarile flambate,
Iar flama flăcărilor luminează-n
umbra amator.
Oglinda întunecată,
un adăpost sufletesc!
Lumina e puternica,
pătrunde și in abis.
Sufletul conturează lunea
umbrelor craiesc,
Conturand întunecat,
reflexie de paradis.
Privesc spre tine și închinăm
un pahar rebel,
Licori ce prin timp le savurăm sincer!
O imagine pixelată si in
culorile pastel,
Sarbatorind sufletul,
care pote fi etern.
Alaturi o viața întreaga prin
vastul timp și spațiu,
Moartea ne va desparti sau
uni când ca fi ceasul!
Misterul romantic și poezia sa
înlocuiască viciul,
Iar stăpânirea și clădirea sinelui
sa fie testul!
Trandafirii pacatului
Un înger feminin cânta cu vocea-i
de privighetoare,
Povesti de iubire și amintiri
de pe pământ.
Ascunse de timp prin viața
amăgitoare,
Pacate ce încalcă al dragostei jurământ.
Imbracata-n albul zăpezii
printre ghețari,
Cu flama iubirii între palme,
arzând!
Pe limba dragostei ii alina pe solitari,
Speranta se zarea in ochii ei sclipind!
In timp îndepărtat la un
monument acvatic,
Fericirea s-a imortalizat intr-o
poza de suflet.
Doi tineri îndrăgostiți se
priveau romantic,
Un tablou tomnatic,
al dragostei portret.
Cu rodul iubirii lor in pântec
se croia un nou destin,
Albastrul marii se unea cu
nisipurile fierbinți.
Sange dulce latin și un suflet
de cristal marin,
La prima vedere unul pentru
altul fauriti.
In dreapta se vedea pădurea iar
la stânga un lac verde,
Un loc sfintit de îngeri și inimi
care se unesc.
Amintirile din acest loc niciodată
nu se vor pierde,
Petreceri prin timp intr-un loc
și sufletului pitoresc.
Trandafirii sângerii erau simboldul
iubirii lor eterne,
Sentimente ce trec peste
hotarul rațiunii,
Scrisorile de dragoste și intalnirile
nocturne,
Romantici din fire își pictau
viața in culori.
Vorbind de trandafiri ne amintim
ca au și spini,
Indiferent de cât de ascuțiți ea
primea cu zecile.
Ele se deosebeau de lalele
garoafe sau crini,
Conturul petalelor catifelate erau
pasiunii lor docile.
Lentilele fotografului au capturat
un moment magic,
O poza ce avea sa fie întipărita in
sufletul fetiței lor.
Pe viitor iubirea lor o sa aibe parte
de un final tragic,
Viata urma sa pună la încercare
a lor poveste de amor.
S-a născut cu ochii căprui și sub
soare strălucind,
A lor fetița blonda părea a fi un
dar divin.
Cu sprâncene desenate părea
a fi gândind,
Le făcea lumea mai frumoasa,
paradisul fiind vivid.
Cum lecțiile de viața nu se dau
pe cer senin,
Toamna a ales-o pentru o cale
puțin nedreapta.
Frunzele cădeau pentru a schimba
al ei destin,
La al trei-lea an din viața a plătit
pentru a sortii fapta.
Strălucirea rodului iubirii părea
a se fi stins,
Parintii nu mai erau al ei și se
regăseau in alte chipuri.
Sangele ii s-a schimbat și orice
speranța era desearta,
Prin jertfele de suflete pustii se credea
ca răul a învins.
..............................................................
Îngerul privighetoare se bucura ca
iubirea s-a întâmplat!
O poveste de dragoste întipărita in
timpuri de mult apuse,
A fost o data când cele doua suflete
împreuna au dansat.
Flama iubirii s-a aprins pentru
povesti ce merita a fi spuse.
Din arhiva timpului
Era o noapte calda si ascunsa
de priviri,
Printre brazi înalți,nocturne
fantezii!
Liliecii in plin extaz
capturează amintiri,
Ceata doar prin gând,
decorul umezii!
Suflet vechi,pericol
ma ademenește!
Trecutul ascunde alchimie
printre rânduri.
Melancolic a noastră poveste
grăiește,
Tot ceea ce dezgrop din pământ,
dintre scânduri.
Razele de luna coboară in
valuri de satin,
Lumina slaba îmi șoptea ca
ne întâlnim.
Pe ce cărări ma poarta al
meu destin,
In miezul nopții,o scânteie,
strălucim!
Prima întâlnire,a noastră
prima privire.
Piesa de puzzle printre a
altarului ruine.
Valul ne cuprinde si iubim
si nestire!
Poveste neagră,pentru demoni,
sa-i aline!
Ne sorbeam sangele printre
priviri suave,
Suflete ce au in comun doar
moarte.
Etern legământ printre
urmările-i grave,
Aleșii hrănindu-se din curioasele-i
soarte.
Suflete goale,ne adancim
in plin abis!
Tu in râng înalt,te ascult,
ma delectez.
File ascunse dintr-un
vechi paradis,
Pun deoparte clipa,pe viitor
sa savurez.
Geaca de piele nu ii tine de cald,
e palid!
Trupu-i alb si rece cu
arome de bizar.
Plete lungi saten,
printre amatori,solid!
Ochii adânci si negri,al misterului
nectar.
Ma conduce pe a mele drumuri,
ochii sunt sclipind.
O floare de nu ma uita,sa-ți
amintești de mine!
Cu nuanțe de gri,gându-i simțeam,
pictând!
Inima-mi si chipul,
portret cu care ma alinta.
Cu zâmbet ascutit m-ai
vrăjit in noapte,
Străin ce te cunosc din
al vesniciei veac!
Timpul ne tine din scurt,
trece in șoapte,
Ne privim cu durere,
căutându-i leac!
Deftones-Change
Apa sâmbetei
SPECIAL REQUEST
Rau de lacrimi ce
porți amintiri,
Du cu tine tot ce e
al meu trecut!
Ia-mi si sufletul rupt
din martiri,
Inima imi plânge
cerându-mi rebut.
Sclipiri de fericire si raze
cândva de soare,
Se rup din mine imagini
din trecut.
Va poarta apa spre răscruce
de izvoare,
Dand un nou sens zile-i
care m-a născut.
Ultima picătura se contopește
cu paharul plin,
Un fir de nisip prin clepsidra
se strecoară.
Va poarta rau departe,cu drag
eu ma alin!
Ridicand a trecutului adânca
înfiptă ancora.
Apa e limpede si făcătoare
de miracol!
Treizecisitrei de ani am scurs
pe al sau drum.
Purifica prezentul si clădește
prin oracol,
Trecutul e fals fiind prefăcut
in scrum!
Din suflet si din oase se
revarsă rece izvor,
De amintiri tu ma dezlegi,
rădăcini sa mi le porți!
Sine ce nu îl poți captura
doar cu un zăvor,
Preiau eu cârma impunătoarei
dure sorți!
Un nou suflet mi se va
da si e rece!
Trupul din sânge negru
își va gusta.
Piramida lunii cu iz de acrișor
spre dulce,
E speranța neagră a
inimii ce va lupta!
Se prezenta un vis si Întunericul
ma cuprinde,
Strangeam lacrimi de sete sa
nu ma mai doară.
Aerul rece si negru,e ceva ce
nu poți a prinde!
De veacuri îl amintesc simțind
subtil ca joara.
Statui melancolice
împietresc amintiri,
Eu las in urma tot ce
nu-mi aparține.
Orizontul prezice a
întunericului vestire,
Magia e curioasa,
universul o retine!
Portal de sentimente
Nimic mai sufletește adânc
decât oglinda unei ploi,
După nori si furtuna soarele
strălucea printre culori.
Balti de apa reflectând spre
un univers paralel,
Faceau realitatea sa fie
a fanteziei carusel.
Cand mintea nu are hotare adâncul
apei nu fictiv.
Realitatea dându-mi sentimente
cu gust mai mult nociv.
Lumea de dincolo părea a eclipsa
misterul vieții prezente,
Sentimente apocaliptice înfiripandu-se
printre momente.
Melancolic era dorul de viața
de după moarte,
Linistea după furtuna era ceva
menită soartei.
Oglinda vie scursa pe asfaltul
ud si negru,
Ma seduci printr-un portal
atât de rece,sumbru.
Rece prin caldura fanteziei
unei lumi paralele,
Sentimente oglindite ce întrec
limitele normale.
Ascunse raze de soare se admirau
in taina apei oglinzii,
Peisajul rece ca prin farmece
se îmblânzii.
Căutam conturul lumii intr-un
loc fără de păcat,
Creaturi subterane ieșeau
din pământ secat.
Sufletul meu se visa intr-un
abis al melancoliei,
Sa fie ceva real sau face
parte fanteziei?
Calatorind prin timp totul s-a
rezumat in amintire!
Un lac negru strălucea când
la a nopții întâlnire,
Intunericul cerului s-a scufundat
in apa adânca,
Astrul alb al nopții dădea
acum porunca!
Esenta negrului mister strălucea
sub semi-luna,
Focul inimii s-a aprins punându-i
de nopții vina.
Privirea mea redescoperea o
planeta din univers,
Iar ceasul astronomic părea
sa bată in revers.
Apa in culori nocturne părea
a fi din alta lume,
Gândul meu fanatic ducea
misterul pana la culme.
O simpla atingere si totul era
reflexie de stele,
Un miraj al nopții printre picături
de apa goale.
Misterul adâncit in apa,
fantezie si tortura.
Răcoarea neagră a nopții
lunaticilor armura,
Miezul nopții eclipsa in liniștea
secretului,
Orice viața de fațada ce
e destinată trecutului.
Deschid portalul nopții cu o
cheie de platina,
Aura teritoriului va străluci la
a ta lumina!
Adevar ascuns la vedere printre
jocurile minții,
Sirete si nebănuite sunt
aceste cai ale sorții.
Istorie si fantezie
Împamantat prin timp ca si
o dovada a regalității,
Cuceritorul impunător domnea
veșnic si etern!
Pe chipul sau zaream semne
ale imortalității,
Statuia capturând-i sufletul intern.
Glorios si încălecat pe sălbatică bestie,
Coroana din frunze ruginii,neclintită.
Cu sabia-i rece,inamicii ii mistuie!
De diavolii întunericului parea a fi otrăvită.
Inconjurat de soldați loiali,
dădeau dovada de cruzime!
Varsare de sânge ce in istorie nu se uita!
Cucerirea teritoriilor justificau
aceste crime,
Iesind învingători după fiecare lupta!
Pazind secrete sculptate-n
piatra si vitralii,
O biserica asemenea unui castel
era al lor lăcaș.
Noaptea dezvăluie cunoștințe
ascunse din ierarhii,
Instiintand din timp pe oricine
avea sa-i fie urmaș.
Moderni pe vremea lor,
ei priveau de sus pământul!
Istorie scrisă cu sânge dulce acrișor.
Numai imaginația poate tine
in frâu masacrul!
Domnitorul Transilvaniei era cu
adevărat un visător.
Facandu-si planuri pentru viața
de după moarte,
Taramul celor adormiți e cu
adevărat un labirint.
Printul intunericului a prevestit
a morții soarte,
Mituri si legende îl tin legat cu juramant!
Dand dovada de putere e si
un romantic incurabil!
El așteaptă veacuri după cea
care i-a fost scrisă.
Amor e morte poate fi ceva real,palpabil!
Nu poți da înapoi după ce dragostea
a fost aprinsa!
Noncolor
Umbra de soare și umbra de luna albă ,
Ma însoțești mereu conturând
a mea forma firava.
Sa fi tu al meu spirit mut ce
nu-mi scoate o silaba?
Caut sa alung cu tine a
singurătății otrava.
Umbra de neon și umbra de
lumini reflectoare,
Apari și dispari,
ma desenezi prin cardinale întunecat.
Ma oglindești prin gesturi,
te văd fermecătoare!
Jocuri de lumini și umbre
mișcându-se criptat.
Umbra de foc și umbra de
lumânări parfumate,
Dansand cu tine ma adâncesc
in mister.
Intuneric curios in jurul
meu ilustrate,
Fara chip,
un pătrunzător negru eter.
Mister necunoscut pentru
mințile distrate,
Voi aprinde lumânări sa te văd
in nuanțe incolor!
Muzica mi te va desena cu
miscarile flambate,
Iar flama flăcărilor luminează-n
umbra amator.
Oglinda întunecată,
un adăpost sufletesc!
Lumina e puternica,
pătrunde și in abis.
Sufletul conturează lunea
umbrelor craiesc,
Conturand întunecat,
reflexie de paradis.
Privesc spre tine și închinăm
un pahar rebel,
Licori ce prin timp le savurăm sincer!
O imagine pixelată si in
culorile pastel,
Sarbatorind sufletul,
care pote fi etern.
Alaturi o viața întreaga prin
vastul timp și spațiu,
Moartea ne va desparti sau
uni când ca fi ceasul!
Misterul romantic și poezia sa
înlocuiască viciul,
Iar stăpânirea și clădirea sinelui
sa fie testul!
Trandafirii pacatului
Un înger feminin cânta cu vocea-i
de privighetoare,
Povesti de iubire și amintiri
de pe pământ.
Ascunse de timp prin viața
amăgitoare,
Pacate ce încalcă al dragostei jurământ.
Imbracata-n albul zăpezii
printre ghețari,
Cu flama iubirii între palme,
arzând!
Pe limba dragostei ii alina pe solitari,
Speranta se zarea in ochii ei sclipind!
In timp îndepărtat la un
monument acvatic,
Fericirea s-a imortalizat intr-o
poza de suflet.
Doi tineri îndrăgostiți se
priveau romantic,
Un tablou tomnatic,
al dragostei portret.
Cu rodul iubirii lor in pântec
se croia un nou destin,
Albastrul marii se unea cu
nisipurile fierbinți.
Sange dulce latin și un suflet
de cristal marin,
La prima vedere unul pentru
altul fauriti.
In dreapta se vedea pădurea iar
la stânga un lac verde,
Un loc sfintit de îngeri și inimi
care se unesc.
Amintirile din acest loc niciodată
nu se vor pierde,
Petreceri prin timp intr-un loc
și sufletului pitoresc.
Trandafirii sângerii erau simboldul
iubirii lor eterne,
Sentimente ce trec peste
hotarul rațiunii,
Scrisorile de dragoste și intalnirile
nocturne,
Romantici din fire își pictau
viața in culori.
Vorbind de trandafiri ne amintim
ca au și spini,
Indiferent de cât de ascuțiți ea
primea cu zecile.
Ele se deosebeau de lalele
garoafe sau crini,
Conturul petalelor catifelate erau
pasiunii lor docile.
Lentilele fotografului au capturat
un moment magic,
O poza ce avea sa fie întipărita in
sufletul fetiței lor.
Pe viitor iubirea lor o sa aibe parte
de un final tragic,
Viata urma sa pună la încercare
a lor poveste de amor.
S-a născut cu ochii căprui și sub
soare strălucind,
A lor fetița blonda părea a fi un
dar divin.
Cu sprâncene desenate părea
a fi gândind,
Le făcea lumea mai frumoasa,
paradisul fiind vivid.
Cum lecțiile de viața nu se dau
pe cer senin,
Toamna a ales-o pentru o cale
puțin nedreapta.
Frunzele cădeau pentru a schimba
al ei destin,
La al trei-lea an din viața a plătit
pentru a sortii fapta.
Strălucirea rodului iubirii părea
a se fi stins,
Parintii nu mai erau al ei și se
regăseau in alte chipuri.
Sangele ii s-a schimbat și orice
speranța era desearta,
Prin jertfele de suflete pustii se credea
ca răul a învins.
..............................................................
Îngerul privighetoare se bucura ca
iubirea s-a întâmplat!
O poveste de dragoste întipărita in
timpuri de mult apuse,
A fost o data când cele doua suflete
împreuna au dansat.
Flama iubirii s-a aprins pentru
povesti ce merita a fi spuse.
Din arhiva timpului
Era o noapte calda si ascunsa
de priviri,
Printre brazi înalți,nocturne
fantezii!
Liliecii in plin extaz
capturează amintiri,
Ceata doar prin gând,
decorul umezii!
Suflet vechi,pericol
ma ademenește!
Trecutul ascunde alchimie
printre rânduri.
Melancolic a noastră poveste
grăiește,
Tot ceea ce dezgrop din pământ,
dintre scânduri.
Razele de luna coboară in
valuri de satin,
Lumina slaba îmi șoptea ca
ne întâlnim.
Pe ce cărări ma poarta al
meu destin,
In miezul nopții,o scânteie,
strălucim!
Prima întâlnire,a noastră
prima privire.
Piesa de puzzle printre a
altarului ruine.
Valul ne cuprinde si iubim
si nestire!
Poveste neagră,pentru demoni,
sa-i aline!
Ne sorbeam sangele printre
priviri suave,
Suflete ce au in comun doar
moarte.
Etern legământ printre
urmările-i grave,
Aleșii hrănindu-se din curioasele-i
soarte.
Suflete goale,ne adancim
in plin abis!
Tu in râng înalt,te ascult,
ma delectez.
File ascunse dintr-un
vechi paradis,
Pun deoparte clipa,pe viitor
sa savurez.
Geaca de piele nu ii tine de cald,
e palid!
Trupu-i alb si rece cu
arome de bizar.
Plete lungi saten,
printre amatori,solid!
Ochii adânci si negri,al misterului
nectar.
Ma conduce pe a mele drumuri,
ochii sunt sclipind.
O floare de nu ma uita,sa-ți
amintești de mine!
Cu nuanțe de gri,gându-i simțeam,
pictând!
Inima-mi si chipul,
portret cu care ma alinta.
Cu zâmbet ascutit m-ai
vrăjit in noapte,
Străin ce te cunosc din
al vesniciei veac!
Timpul ne tine din scurt,
trece in șoapte,
Ne privim cu durere,
căutându-i leac!
Deftones-Change
Apa sâmbetei
SPECIAL REQUEST
Rau de lacrimi ce
porți amintiri,
Du cu tine tot ce e
al meu trecut!
Ia-mi si sufletul rupt
din martiri,
Inima imi plânge
cerându-mi rebut.
Sclipiri de fericire si raze
cândva de soare,
Se rup din mine imagini
din trecut.
Va poarta apa spre răscruce
de izvoare,
Dand un nou sens zile-i
care m-a născut.
Ultima picătura se contopește
cu paharul plin,
Un fir de nisip prin clepsidra
se strecoară.
Va poarta rau departe,cu drag
eu ma alin!
Ridicand a trecutului adânca
înfiptă ancora.
Apa e limpede si făcătoare
de miracol!
Treizecisitrei de ani am scurs
pe al sau drum.
Purifica prezentul si clădește
prin oracol,
Trecutul e fals fiind prefăcut
in scrum!
Din suflet si din oase se
revarsă rece izvor,
De amintiri tu ma dezlegi,
rădăcini sa mi le porți!
Sine ce nu îl poți captura
doar cu un zăvor,
Preiau eu cârma impunătoarei
dure sorți!
Un nou suflet mi se va
da si e rece!
Trupul din sânge negru
își va gusta.
Piramida lunii cu iz de acrișor
spre dulce,
E speranța neagră a
inimii ce va lupta!
Se prezenta un vis si Întunericul
ma cuprinde,
Strangeam lacrimi de sete sa
nu ma mai doară.
Aerul rece si negru,e ceva ce
nu poți a prinde!
De veacuri îl amintesc simțind
subtil ca joara.
Statui melancolice
împietresc amintiri,
Eu las in urma tot ce
nu-mi aparține.
Orizontul prezice a
întunericului vestire,
Magia e curioasa,
universul o retine!
Portal de sentimente
Nimic mai sufletește adânc
decât oglinda unei ploi,
După nori si furtuna soarele
strălucea printre culori.
Balti de apa reflectând spre
un univers paralel,
Faceau realitatea sa fie
a fanteziei carusel.
Cand mintea nu are hotare adâncul
apei nu fictiv.
Realitatea dându-mi sentimente
cu gust mai mult nociv.
Lumea de dincolo părea a eclipsa
misterul vieții prezente,
Sentimente apocaliptice înfiripandu-se
printre momente.
Melancolic era dorul de viața
de după moarte,
Linistea după furtuna era ceva
menită soartei.
Oglinda vie scursa pe asfaltul
ud si negru,
Ma seduci printr-un portal
atât de rece,sumbru.
Rece prin caldura fanteziei
unei lumi paralele,
Sentimente oglindite ce întrec
limitele normale.
Ascunse raze de soare se admirau
in taina apei oglinzii,
Peisajul rece ca prin farmece
se îmblânzii.
Căutam conturul lumii intr-un
loc fără de păcat,
Creaturi subterane ieșeau
din pământ secat.
Sufletul meu se visa intr-un
abis al melancoliei,
Sa fie ceva real sau face
parte fanteziei?
Calatorind prin timp totul s-a
rezumat in amintire!
Un lac negru strălucea când
la a nopții întâlnire,
Intunericul cerului s-a scufundat
in apa adânca,
Astrul alb al nopții dădea
acum porunca!
Esenta negrului mister strălucea
sub semi-luna,
Focul inimii s-a aprins punându-i
de nopții vina.
Privirea mea redescoperea o
planeta din univers,
Iar ceasul astronomic părea
sa bată in revers.
Apa in culori nocturne părea
a fi din alta lume,
Gândul meu fanatic ducea
misterul pana la culme.
O simpla atingere si totul era
reflexie de stele,
Un miraj al nopții printre picături
de apa goale.
Misterul adâncit in apa,
fantezie si tortura.
Răcoarea neagră a nopții
lunaticilor armura,
Miezul nopții eclipsa in liniștea
secretului,
Orice viața de fațada ce
e destinată trecutului.
Deschid portalul nopții cu o
cheie de platina,
Aura teritoriului va străluci la
a ta lumina!
Adevar ascuns la vedere printre
jocurile minții,
Sirete si nebănuite sunt
aceste cai ale sorții.
Istorie si fantezie
Împamantat prin timp ca si
o dovada a regalității,
Cuceritorul impunător domnea
veșnic si etern!
Pe chipul sau zaream semne
ale imortalității,
Statuia capturând-i sufletul intern.
Glorios si încălecat pe sălbatică bestie,
Coroana din frunze ruginii,neclintită.
Cu sabia-i rece,inamicii ii mistuie!
De diavolii întunericului parea a fi otrăvită.
Inconjurat de soldați loiali,
dădeau dovada de cruzime!
Varsare de sânge ce in istorie nu se uita!
Cucerirea teritoriilor justificau
aceste crime,
Iesind învingători după fiecare lupta!
Pazind secrete sculptate-n
piatra si vitralii,
O biserica asemenea unui castel
era al lor lăcaș.
Noaptea dezvăluie cunoștințe
ascunse din ierarhii,
Instiintand din timp pe oricine
avea sa-i fie urmaș.
Moderni pe vremea lor,
ei priveau de sus pământul!
Istorie scrisă cu sânge dulce acrișor.
Numai imaginația poate tine
in frâu masacrul!
Domnitorul Transilvaniei era cu
adevărat un visător.
Facandu-si planuri pentru viața
de după moarte,
Taramul celor adormiți e cu
adevărat un labirint.
Printul intunericului a prevestit
a morții soarte,
Mituri si legende îl tin legat cu juramant!
Dand dovada de putere e si
un romantic incurabil!
El așteaptă veacuri după cea
care i-a fost scrisă.
Amor e morte poate fi ceva real,palpabil!
Nu poți da înapoi după ce dragostea
a fost aprinsa!