PROLOG
Cartea care nu trebuia deschisă
Într-o seară târzie de toamnă, când frunzele se desprindeau încet din ramurile copacilor și coborau spre pământ asemenea unor mici foi de manuscris purtate de vânt, patru tineri urcau un drum vechi de munte.
Drumul era îngust și aproape uitat.
Pietrele, acoperite de mușchi, păreau că nu mai văzuseră de multă vreme pași omenești. Pe alocuri, iarba crescuse printre crăpături, iar crengile copacilor se aplecau deasupra cărării, formând un fel de boltă naturală.
Cerul se întuneca.
Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre nori și aprindeau pentru câteva clipe vârfurile munților.
Cristian mergea în frunte.
Nu vorbea.
Avea privirea îndreptată înainte și părea că ascultă ceva ce ceilalți nu puteau auzi.
În urma lui mergea Andrei, ținând strâns la piept o mică cruce de lemn.
Crucea era simplă, fără podoabe.
Dar Andrei o purta cu o grijă deosebită, ca și cum în ea ar fi fost ascunsă o taină.
Darius venea după el.
Purta o geantă veche, aproape prea grea pentru vârsta lui.
În ea se afla un manuscris.
Un manuscris pe care îl găsiseră cu câteva zile înainte într-un loc despre care nimeni dintre ei nu voia să vorbească prea mult.
Ultimul era Luca.
El vorbea cel mai puțin.
Privea cerul.
Din când în când se oprea pentru o clipă și privea stelele care începeau să apară una câte una.
— Mai este mult? întrebă Darius, rupând tăcerea.
Cristian continuă să meargă.
— Nu știu.
— Cum adică nu știi? Noi am plecat de ore întregi.
— Știu.
— Atunci unde mergem?
Cristian se opri.
Ceilalți trei se opriră și ei.
În fața lor se întindea o vale adâncă, acoperită de ceața serii.
— Nu știu, repetă Cristian.
Darius îl privi nedumerit.
— Atunci de ce continuăm?
Cristian ridică ochii spre cer.
— Pentru că poate nu noi am ales drumul.
Andrei strânse crucea.
— Atunci cine l-a ales?
Cristian rămase tăcut câteva clipe.
— Poate că uneori Dumnezeu pune omul pe un drum înainte ca omul să înțeleagă de ce.
Luca zâmbi ușor.
— Unele drumuri se înțeleg abia după ce le-ai parcurs.
Deodată, în depărtare, printre copaci, se zări o lumină.
Cei patru priviră într-acolo.
Pe coama dealului se ridica o biserică veche.
Turla ei se înălța deasupra pădurii, iar pe acoperiș se vedea o cruce de fier, întunecată de vreme.
Nu știau cine o construise.
Nu știau de când exista.
Știau doar că, în acea seară, biserica părea să-i aștepte.
Au urcat.
Ușa era întredeschisă.
Andrei împinse încet.
Un scârțâit lung răsună în interior.
În biserică era întuneric.
Mirosea a lemn vechi, tămâie și ceară.
Pe pereți se vedeau icoane întunecate de vreme.
Doar o candelă ardea înaintea unei icoane a Mântuitorului.
Flacăra ei tremura.
Pe o masă veche, în mijlocul bisericii, se afla o carte.
Darius se apropie.
Coperta era neagră.
Nu avea titlu.
Nu avea numele unui autor.
Nu avea nicio podoabă.
Doar o cruce.
Darius întinse mâna.
— Nu o deschide, spuse Luca.
Darius se opri.
— De ce?
Luca privea icoana.
— Pentru că unele cărți nu se lasă citite fără să-l schimbe pe cel care le citește.
Darius zâmbi.
— Este doar o carte.
Cristian se apropie.
Privi coperta.
Apoi privi crucea.
— Poate că tocmai de aceea trebuie deschisă.
Andrei îl opri.
— Cristian...
— Dacă am fost conduși până aici, poate că există un motiv.
Ridică încet coperta.
În aceeași clipă, candela începu să ardă mai puternic.
Flacăra se înălță.
Pereții bisericii tremurară.
Icoanele păreau să se miște în lumina aurie.
Apoi se auzi un sunet asemănător unui clopot venit de foarte departe.
Și, într-o clipă, totul dispăru.
Biserica.
Masa.
Icoanele.
Pereții.
Pământul.
Cei patru călători căzură într-un timp fără început și fără sfârșit.
Iar cartea rămase deschisă.
---
I
Povestea magului călător în stele
Primul lucru pe care îl văzură fu cerul.
Dar nu era cerul pe care îl știau.
Stelele păreau atât de aproape, încât aveai impresia că puteai întinde mâna spre ele.
Atârnau deasupra pământului asemenea unor candele aprinse într-o biserică nevăzută.
Aerul era rece.
Pământul strălucea sub lumina lunii.
Departe, pe un deal, mergea un bătrân.
Avea barba albă și lungă, iar pașii lui erau înceți.
În mâna dreaptă ținea un toiag.
Când ajunse lângă ei, se opri.
— Cine sunteți?
Cristian răspunse:
— Călători.
Bătrânul îi privi cu atenție.
— Toți oamenii sunt călători.
— Și dumneata?
— Eu sunt un om care a căutat.
— Ce ai căutat?
Bătrânul ridică privirea către stele.
— Răspunsul.
— Și l-ai găsit?
Bătrânul zâmbi.
— Am găsit multe răspunsuri.
— Atunci de ce pari trist?
Bătrânul se sprijini în toiag.
— Pentru că uneori omul poate găsi răspunsuri înainte de a înțelege întrebarea.
Cei patru tăcură.
— Am căutat în stele, continuă el. Am căutat în munți, în cărți, în oameni și în propria mea minte. Am crezut că, dacă voi cunoaște toate tainele lumii, voi cunoaște și taina vieții.
— Și ai cunoscut-o?
— Nu.
— De ce?
Bătrânul își puse mâna pe inimă.
— Pentru că am uitat să pun întrebarea cea mai simplă.
Cristian se apropie.
— Care?
Bătrânul îl privi drept în ochi.
— Cine este Dumnezeu pentru mine?
O liniște adâncă se așternu peste câmp.
Stelele păreau că ard mai puternic.
Luca șopti:
— Poate că omul poate cunoaște lumea întreagă și totuși să nu se cunoască pe sine.
Bătrânul îl privi cu blândețe.
— Ai înțeles.
Atunci cerul începu să se schimbe.
Stelele se îndepărtară.
Dealurile dispărură.
În fața lor se deschise un drum luminos.
— Mergeți, spuse bătrânul.
— Unde?
— Spre următoarea întrebare.
Și dispăru.
---
II
Gemenii
Drumul îi purtă către o cetate împărțită în două.
Un zid mare o despărțea în două lumi.
În partea de răsărit trăiau oamenii puterii.
Aveau palate, armate și bogății.
În partea cealaltă trăiau oamenii care căutau înțelepciunea.
Aveau puține lucruri, dar își petreceau zilele citind, rugându-se și vorbind despre adevăr.
În cetate trăiau doi frați gemeni.
Semănau atât de mult la chip, încât nimeni nu-i putea deosebi.
Dar sufletele lor erau foarte diferite.
Primul spunea:
— Omul trebuie să fie puternic.
Celălalt răspundea:
— Omul trebuie să fie drept.
Primul spunea:
— Trebuie să-i învingem pe ceilalți.
Al doilea răspundea:
— Mai întâi trebuie să învingem răul din noi.
Cristian îi privi mult timp.
— Care dintre voi are dreptate?
Cei doi se uitară unul la altul.
În cele din urmă, al doilea spuse:
— Niciun om nu are dreptate atunci când se pune pe sine în locul lui Dumnezeu.
Andrei făcu semnul crucii.
În clipa aceea, zidul dintre cele două părți ale cetății începu să se crape.
O lumină trecu peste el.
Oamenii puterii se opriră.
Oamenii înțelepciunii se ridicară.
Și, pentru prima dată, cele două părți ale cetății se priviră fără ură.
Cristian înțelese că adevărata despărțire dintre oameni nu este făcută din piatră.
Este făcută din mândrie.
---
III
Decebal
Mai târziu, munții se ridicară înaintea lor.
Erau munți înalți și întunecați.
Piatra era rece.
Vântul cobora din creste.
În depărtare se vedea o cetate.
Pe zidurile ei stăteau oameni înarmați.
Deasupra cetății se afla un rege.
Decebal.
Privea în depărtare.
Nu părea speriat.
Dar nici triumfător.
Avea pe chip gravitatea omului care știe că istoria nu este niciodată numai despre victorie.
Cristian se apropie.
— Ce cauți aici?
Decebal îl privi.
— Îmi caut poporul în veșnicia istoriei.
— Și ce va rămâne?
Regele se uită către munți.
— Nu zidurile.
— Atunci ce?
— Memoria.
Darius întrebă:
— Și dacă memoria se pierde?
Decebal tăcu.
Vântul trecu peste cetate.
— Atunci fiecare generație trebuie să înceapă din nou.
Cristian privi oamenii de pe ziduri.
Înțelese că istoria nu este doar despre cei care au fost.
Este și despre cei care vin.
---
IV
Mureșanu
Într-o altă vreme ajunseră într-un ținut în care oamenii vorbeau despre libertate.
Dar fiecare înțelegea altceva prin acest cuvânt.
Unii voiau libertate pentru putere.
Alții pentru avere.
Unii voiau libertatea de a face orice.
Un poet stătea singur și scria.
Cristian se apropie.
— Ce cauți în cuvinte?
Poetul ridică privirea.
— Un adevăr care să nu moară odată cu mine.
— Și l-ai găsit?
— Încă nu.
— Atunci de ce continui?
Poetul zâmbi.
— Pentru că omul nu trebuie să înceteze să caute adevărul doar fiindcă drumul este lung.
Luca privi spre o biserică aflată pe deal.
— Poate că adevărul nu este o idee.
Poetul îl privi.
— Atunci ce este?
Luca răspunse:
— O Persoană.
Poetul tăcu.
Clopotul bisericii începu să bată.
Iar ecoul lui coborî peste vale.
---
V
Memento mori
Noaptea veni brusc.
În fața lor apăru o cetate uriașă.
Avea palate, turnuri, piețe, aur și statui.
Oamenii alergau după bogăție.
Alții după faimă.
Alții după putere.
Un împărat își ridica un palat.
Un copil se juca pe stradă.
Un bătrân își făcea rugăciunea.
Apoi timpul trecu.
Palatul se prăbuși.
Statuile se sfărâmară.
Piața se umplu de iarbă.
Numele împăratului se uitară.
Generațiile trecură.
Și tot ceea ce părea veșnic deveni pulbere.
Dar, într-un colț al orașului, rămase o biserică.
Micuță.
Săracă.
Cu o cruce simplă.
Andrei o privi.
— De ce ea a rămas?
Cristian răspunse:
— Poate pentru că nu a fost construită pentru slava omenească.
Darius șopti:
— Memento mori.
Luca adăugă:
— Amintește-ți că ești muritor.
Cristian privi crucea.
— Dar creștinul își amintește și altceva.
— Ce?
— Că moartea nu este ultimul cuvânt.
---
VI
Cei trei viteji
Într-o vale întâlniră trei războinici.
Primul era puternic.
Al doilea era inteligent.
Al treilea era curajos.
Toți trei voiau să fie conducători.
Au venit înaintea unui călugăr bătrân.
— Care dintre noi este cel mai vrednic? întrebă primul.
Călugărul îi privi.
— Cel care știe să slujească.
Cei trei râseră.
— Noi suntem viteji!
— Atunci dovediți-o.
Călugărul le întinse o găleată.
— Duceți apă unui bătrân.
Cei trei se priviră.
Niciunul nu voia.
Atunci călugărul zâmbi.
— Iată cât valorează vitejia voastră.
Cristian înțelese.
Adevărata putere nu se vede întotdeauna în război.
Uneori se vede în smerenie.
Uneori omul cel mai puternic este cel care poate îngenunchea înaintea lui Dumnezeu și poate întinde mâna către cel căzut.
---
VII
Țiganiada
După munți veni o lume cu totul diferită.
Era zgomotoasă.
Plină de oameni, de râsete și de certuri.
Unii vorbeau mult și făceau puțin.
Alții se lăudau cu lucruri pe care nu le făcuseră niciodată.
Darius începu să râdă.
— Parcă ne-am întors în lumea noastră.
Andrei îl privi.
— De ce?
— Pentru că oamenii sunt aceiași în toate veacurile.
Cristian zâmbi.
— Poate acesta este rostul comicului: să ne arate cât de ridicoli putem deveni atunci când ne luăm prea în serios.
Un om se lăuda că este cel mai mare dintre toți.
Altul spunea că știe toate răspunsurile.
Un al treilea voia să conducă lumea.
Luca îi privi și spuse:
— Omul care vrea să conducă lumea ar trebui mai întâi să învețe să-și conducă propria inimă.
Și, pentru prima dată după multe zile, cei patru râseră împreună.
---
VIII
Horiade
Călătoria deveni grea.
Ajunseră într-un ținut în care oamenii suferiseră.
Acolo nu mai era loc pentru glume.
Era nedreptate.
Era sărăcie.
Era revoltă.
Cristian văzu chipurile oamenilor.
— Nu putem trece mai departe ca și cum nu am fi văzut nimic.
Andrei îl aprobă.
— Creștinul nu trebuie să fie indiferent la suferința aproapelui.
Un bătrân se apropie.
— Dar ce poate face un singur om?
Cristian răspunse:
— Poate începe prin a nu mai trece pe lângă cel care suferă.
— Și dacă nu este suficient?
— Atunci mai facem un pas.
— Și dacă nici acela nu este suficient?
— Mai facem unul.
— Până când?
Cristian privi crucea din mâna lui Andrei.
— Până când Dumnezeu ne va spune că am făcut tot ce am putut.
---
IX
Mitologice
În acea noapte, Cristian visă.
Văzu zeități, eroi și împărați.
Toți promiteau oamenilor nemurirea.
Unii prin putere.
Alții prin frumusețe.
Alții prin glorie.
Cristian întrebă:
— De ce vă temeți?
Nimeni nu răspunse.
Apoi toate chipurile dispărură.
Rămase un singur bătrân.
— Tu cine ești?
— Omul care a înțeles prea târziu că omul nu devine nemuritor doar pentru că este ținut minte.
— Atunci cum?
Bătrânul arătă spre o lumină.
Cristian o privi.
Era lumina unei candele.
— Prin Dumnezeu.
Cristian se trezi.
Pentru câteva clipe nu știa unde se află.
Andrei dormea.
Darius dormea.
Luca privea focul.
— Ai visat? întrebă Luca.
Cristian încuviință.
— Da.
— Ce ai văzut?
Cristian privi flacăra.
— Că omul caută nemurirea în toate locurile, cu excepția celui în care trebuie să o caute.
Luca nu răspunse.
Doar făcu semnul crucii.
---
X
Întâlnirea
După multe zile, cei patru se reuniră într-o vale.
Fiecare purta ceva.
Cristian avea manuscrisul.
Andrei avea crucea.
Darius avea cartea.
Luca avea lumânarea.
— Ce am învățat? întrebă Darius.
Cristian răspunse:
— Că trecutul este mare.
Andrei adăugă:
— Că omul este slab.
Luca continuă:
— Că timpul trece.
Darius întrebă:
— Și atunci ce rămâne?
Cristian ridică încet crucea.
— Dumnezeu.
Vântul trecu peste vale.
Flacăra lumânării se aplecă, dar nu se stinse.
---
XI
Călătoria spre Bizanț
Înaintea lor apăru un oraș de aur.
Cupolele străluceau.
Mozaicurile scânteiau în lumina soarelui.
Icoanele păreau că privesc lumea.
Clopotele răsunau peste cetate.
Era o lume bizantină.
O lume în care piatra, aurul, lumina și credința se întâlneau într-o singură mărturisire.
În centrul orașului se ridica un templu uriaș.
Cei patru intrară.
Deasupra lor se înălțau cupolele.
Lumina cădea peste chipurile sfinților.
Dar cel mai mult îi impresionă o icoană.
Hristos Pantocrator privea către ei.
Nu era o privire de condamnare.
Era o privire care vedea tot.
Binele.
Răul.
Frica.
Mândria.
Speranța.
Căderea.
Ridicarea.
Cristian îngenunche.
Ceilalți trei făcură la fel.
Și atunci înțeleseră.
Călătoria lor nu fusese despre trecut.
Nu fusese despre războaie.
Nu fusese despre împărați.
Nu fusese despre glorie.
Fusese despre suflet.
Omul poate traversa veacuri întregi și poate rămâne același dacă nu își schimbă inima.
Dar poate păși o singură dată înaintea lui Dumnezeu și poate începe o viață nouă.
---
XII
Cartea
Când reveniră în biserica veche, manuscrisul era din nou pe masă.
Darius îl deschise.
Acum paginile nu mai erau goale.
Erau pline.
Dar nu cu povestea celor pe care îi întâlniseră.
Cu povestea lor.
Cristian citi:
„Patru oameni au plecat să caute sensul istoriei și au descoperit că istoria fără Dumnezeu este doar o succesiune de umbre.”
Andrei continuă:
„Au căutat vitejia și au găsit smerenia.”
Darius:
„Au căutat nemurirea și au găsit credința.”
Luca:
„Au căutat lumina și au găsit Crucea.”
Cartea se închise singură.
În aceeași clipă, candela se aprinse.
Cei patru înțeleseră că drumul lor se terminase.
Sau, mai bine spus, că adevăratul lor drum abia începea.
---
EPILOG
Calea
Dimineața îi găsi în fața bisericii.
Cerul era limpede.
Munții străluceau sub primele raze ale soarelui.
Luca aprinse lumânarea.
Andrei ridică crucea.
Darius luă manuscrisul.
Cristian privi înainte.
— Și acum?
— Acum ne întoarcem, spuse Andrei.
— Unde?
— În lumea noastră.
Cristian zâmbi.
— Dar lumea noastră nu mai este aceeași.
Darius întrebă:
— De ce?
Cristian privi spre răsărit.
— Pentru că noi nu mai suntem aceiași.
Porniră.
În urma lor rămase biserica.
Înaintea lor se întindea lumea.
O lume care încă avea războaie.
O lume care încă avea mândrie.
O lume care încă avea nedreptate.
Dar și o lume în care un om putea aprinde o lumânare.
Un om putea ierta.
Un om putea ajuta.
Un om putea ridica pe cel căzut.
Un om putea spune:
„Doamne, luminează-mi calea.”
Și poate că aceasta era adevărata epopee.
Nu povestea împăraților.
Nu povestea cuceritorilor.
Nu povestea celor care au vrut să fie nemuritori.
Ci povestea omului care, după ce a rătăcit prin toate veacurile, se întoarce la Dumnezeu.
Cristian se opri o clipă.
Privi spre biserica îndepărtată.
Crucea de pe turla ei strălucea în lumina dimineții.
Apoi făcu semnul crucii.
— Să mergem.
Cei patru continuară drumul.
Nu știau ce avea să le aducă ziua.
Nu știau ce oameni vor întâlni.
Nu știau câte încercări îi așteptau.
Dar știau un lucru.
Nu mai mergeau singuri.
Deasupra lor, soarele răsărea.
Lumina lui se așeza peste munți, peste păduri, peste drumuri și peste case asemenea unei binecuvântări.
Iar undeva, în adâncul sufletului lor, rămânea ecoul unei singure chemări:
Să mergi înainte.
Să nu uiți.
Să ierți.
Să iubești.
Să crezi.
Și, atunci când drumul devine greu, să privești spre Cruce.
Pentru că uneori omul călătorește prin istorie pentru a descoperi lumea.
Alteori călătorește prin lume pentru a se descoperi pe sine.
Dar cea mai lungă călătorie este aceea de la inimă la Dumnezeu.
Iar cei patru călători porniseră, fără să știe, tocmai pe acest drum.
Drumul Crucii prin veacuri.
Sfârșit.
Стихи про любовь
Напутственные стихи
Стихи о природе
Весенние стихи
Стихи посвящены матери
Стихи для детей
Родительский дом
Стихи для папы
Стихи про животных
Стихи о смерти
Философские стихи
Исповедальные стихи
Грустные стихи
Мотивационные стихи
Проза
Рождественские колядки
Смешные стихи
Патриотические стихи
Стихи 8 марта
Пасхальные стихи
Стихи на Новый год
Различные стихи
Мысли
Посвящены стихи
Поздравления
Стихи о дружбе
Yin-Yang
anca_nistor
25 октября
"Și moartea însăși naște o iubire"- atât de frumos descrisă speranța în continuitatea vieții. 🙏
Străin în sinele său
anca_nistor
24 октября
Ai descris perfect omul zilelor noastre, îndepărtat de sinele său autentic, rătăcit în plăcerile și cerințele deșarte ale lumii exterioare. Frumoase v...
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
Gabriel Trofin
23 октября
Mulțumesc frumos pentru apreciere!
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
Silvia Mihalachi
23 октября
Și eu cred că sunteți ,,lacrima lui Dumnezeu,,… Dovadă sunt frumoasele , creștine motivații în versurile poeziei, o poezie binecuvântată de Biblie...
Caut un om
Gabriel Trofin
22 октября
Mulțumesc frumos Anca... Mă bucur că îți plac versurile mele!
Caut un om
anca_nistor
22 октября
Ai un talent desăvârșit! Mulțumesc pentru toate stările pe care reușești să le transpui in vers🙏
Poem
Deea
21 октября
Mulțumesc
Sunt singur
anca_nistor
21 октября
Profund și răscolitor de frumos descrisă însingurarea .Felicitări!
Catastrofa din mine
Monica P
20 октября
Profund și frumos,felicitări!!!💌
Un lup printre oi
Irina Alexandra
18 октября
Superb!!!