Poezii pe categorie

Nimic mai sufletește adânc

decât oglinda unei ploi,

După nori si furtuna soarele

strălucea printre culori.

Balti de apa reflectând spre

un univers paralel,

Faceau realitatea sa fie

a fanteziei carusel.

Cand mintea nu are hotare adâncul

apei nu fictiv.

Realitatea dându-mi sentimente

cu gust mai mult nociv.

Lumea de dincolo părea a eclipsa

misterul vieții prezente,

Sentimente apocaliptice înfiripandu-se

printre momente.

Melancolic era dorul de viața

de după moarte,

Linistea după furtuna era ceva

menită soartei.

Oglinda vie scursa pe asfaltul

ud si negru,

Ma seduci printr-un portal

atât de rece,sumbru.

Rece prin caldura fanteziei

unei lumi paralele,

Sentimente oglindite ce întrec

limitele normale.

Ascunse raze de soare se admirau

in taina apei oglinzii,

Peisajul rece ca prin farmece

se îmblânzii.

Căutam conturul lumii intr-un

loc fără de păcat,

Creaturi subterane ieșeau

din pământ secat.

Sufletul meu se visa intr-un

abis al melancoliei,

Sa fie ceva real sau face

parte fanteziei?

Calatorind prin timp totul s-a

rezumat in amintire!

Un lac negru strălucea când

la a nopții întâlnire,

Intunericul cerului s-a scufundat

in apa adânca,

Astrul alb al nopții dădea

acum porunca!

Esenta negrului mister strălucea

sub semi-luna,

Focul inimii s-a aprins punându-i

 de nopții vina.

Privirea mea redescoperea o

planeta din univers,

Iar ceasul astronomic părea

sa bată in revers.

Apa in culori nocturne părea

a fi din alta lume,

Gândul meu fanatic ducea

misterul pana la culme.

O simpla atingere si totul era

reflexie de stele,

Un miraj al nopții printre picături

de apa goale.

Misterul adâncit in apa,

fantezie si tortura.

Răcoarea neagră a nopții

lunaticilor armura,

Miezul nopții eclipsa in liniștea

secretului,

Orice viața de fațada ce

e destinată trecutului.

Deschid portalul nopții cu o

cheie de platina,

Aura teritoriului va străluci la

a ta lumina!

Adevar ascuns la vedere printre

jocurile minții,

Sirete si nebănuite sunt

aceste cai ale sorții.

Sa te liniștesc sa adormi in vesnicie,

 Sa te alint sa uiți de timpuri infantile.

Sa ma ierți ca nu am fost cum sunt,

Prin paginile trecutului nici tu

nu ai fost un sfânt!

Vreau sa îmi amintesc de tine,

sa nu uit ca te-am iubit.

M-am decis sa șterg cuvintele care

știu ca te-ar fi rănit.

Te voi elibera de trecut și voi

pleca și eu departe,

Sa lăsam timpul sa ne șteargă

amintirile deșarte. 

Se aprind lumânări pe tărâmul

celor adormiți, 

Linistea e asurzitoare și cei

plecați sunt amintiți.

Portalul dintre lumi se deschide

in sărbătoare sumbra,

Amintirea celor dragi va eclipsa

și a morții umbra.

Trecuti in neființa,unii demoni,

alții îngeri credincioși

Sfarsitul vieții separa sufletele

curate de cei păcătoși.

Statuia unei femei, un înger plângând

lacrimi împietrite,

Pazeste intrarea cu ochii ei triști

spre pământ ațintite.

Atmosfera e rece,pana și păsările

sunt negre!

Trei cărări de drum separa mormintele

prea sumbre.

Orasul morților e luminat de

candele și lumânări,

Sunt și flori ce alina a

despărțirii supărări. 

Ierarhie morbidă,cripte și

morminte fără nume.

Familii înstărite,alții uitați

deja de lume.

Drumuri parcurse,vieți trecute

prin clepsidra timpului.

Suflete sculptate de o dimensiune

a simțului. 

Soldatii martiri aliniati in dreptul

unei statui militare,

Sunt amintiți și onorați după

a vietii realizare!

Patrioti ce par sa servească

țara și după moarte,

Coroane bogate sunt așezate

la fiecare in parte.

Cladindu-și umbra de-a lungul vieții,

călători spre necunoscut!

Credinciosi in voia sortii,

neînfricați de la început!

Plecați după rasplata,promisiunea

lui Dumnezeu.

Valoarea sufletului o va

decide doar un zeu.

 Odihnind sub poze dragi,cei

iubiți sunt amintiti

Cu iubirea eterna a familiei

ei sunt răsplătiți.

Lumânări melancolice licăresc

pe langa flori,

Acum îngeri ai cerului,

prin viață trecători.

Un mormânt misterios aproape

de cei dragi,

O fata tânăra se odihnește

printre amintirile vagi.

Plecată prea devreme,

pedepsindu-ne cu dor!

Julieta din cer veghează,

drag înger păzitor.

Îngropați adânc in fantezie si

peisajele-i de vis,

Vesnicie au cunoscut prin rândurile

ce le-au au scris.

Somnul cel mai dulce aparține

de autori,

Prin eleganta si rafinament,

de adevăr grăitori!

O clădire asemenea unei biserici

se vede din depărtare,

Ingardind morminte vechi,a

goticului alinare.

Preotii se odihnesc sub pietre

inscripționate in limbi străine,

Cunoștințe bisericești străvechi,

ale misterului morfine.

Aleea vrăjitoarelor e acum

in plină ceata!

Stafii misterioase se fac

simțite in viața.

Ciudate obiecte se ascund

printre morminte,

Lucrari ce țin departe de

toate cele sfinte!

 In dreptul piramidei,

o criptată sub semnul imortalității.

Un trandafir alb amintea de

puterea unității.

Doua surori ajunse la un capăt de drum,

părăsesc a vieții soarta.

In cautare de raspunsuri deschid

a spiritualului poarta.

Într-un colțișor ascuns ,vara e la

adăpost in întuneric.

Peisaj din umbra gri,aer cald

veșnic eteric.

Fragmente dintr-un rai unde îngerii

încă veghează

Timpul nu se opune pentru

cei care creeaza.

O harta macabra dar cat se

poate de reala,

Odihna veșnica după a vieții

înțeleapta morala.

Dumnezeu sa va lumineze calea,

spre cer sa va îndreptați!

Sa fi-ți curați in suflet,

de ingeri preferați!

 Umbra de soare și umbra de luna albă,

Ma însoțești mereu conturând

a mea forma firava.

Sa fi tu al meu spirit mut ce

nu-mi scoate o silaba?

Caut sa alung cu tine a

singurătății otrava.

Umbra de neon și umbra de

lumini reflectoare,

Apari și dispari,

ma desenezi prin cardinale întunecat.

Ma oglindești prin gesturi,

te văd fermecătoare!

Jocuri de lumini și umbre

mișcându-se criptat.

Umbra de foc și umbra de

lumânări parfumate,

Dansand cu tine ma adâncesc

in mister.

Intuneric curios in jurul

meu ilustrate,

Fara chip,

un pătrunzător negru eter.

Mister necunoscut pentru

mințile distrate,

Voi aprinde lumânări sa te văd

in nuanțe incolor!

Muzica mi te va desena cu

miscarile flambate,

Iar flama flăcărilor luminează-n

umbra amator.

Oglinda întunecată,

un adăpost sufletesc!

Lumina e puternica,

pătrunde și in abis.

Sufletul conturează lumea

umbrelor craiesc,

Conturand întunecat,

reflexie de paradis.

Privesc spre tine și închinăm

un pahar rebel,

Licori ce prin timp le savurăm sincer!

O imagine pixelată si in

culorile pastel,

Sarbatorind sufletul,

care pote fi etern.

Alaturi o viața întreaga prin

vastul timp și spațiu, 

Moartea ne va desparti sau

uni când ca fi ceasul!

Misterul romantic și poezia sa

înlocuiască viciul,

Iar stăpânirea și clădirea sinelui

sa fie testul! 
 

Te gandeam prin abis,goliciune

suavă a neantului.

Fara început,fără sfârșit,doar din cuprins.

Stafia ta părea sa persiste

contra timpului,

Intrupare pământească păreai sa fi atins!

Stateam pe loc dar mintea nu-mi

cunoaște hotare,

Si nici oglinda nu ma mai privea pe mine!

Gandurile ma purtau pana la

sfintele altare,

Unde cladeam imperii din

a dragostei ruine.

Spate in spate,eu prin trup

si tu prin suflet!

Ne trimitem scrisori prin

al timpului labirint.

Gandurile-ți dulci nu mai îmi

sunt deloc secrete,

Ce eclipsa rece,a inimii negre alint!

Am rămas cu întrebare si caut

tactica in răspuns,

Intalnire a doua lumi sa fie

oare in plus?

Captiva in sentimente si un nou

concept indus,

Orizontul e o lege si verticalul e opus?

Atâtea sa îți spun,prin ce

timpuri m-am născut!

Da-mi de crezare nu cunosc

ale mele rădăcini.

Trecutul e o amintire lunga ce

cheie mi-a făcut.

Refugiul meu in poezie,

nu în al nopții rugăciuni.

Cutia pandorei am deschis si

ți-am citit scrisoarea.

Vorbim stiluri diferite prin hieroglife 

așa moderne.

Nu eram cu zâna,ma delectam

cu vrăjitoarea!

Leacul singuratatii e dulce,

secretul vieții eterne. 

Ne vom întâlnii la hotarele

existentei umane!

Ma vei recunoaște printre rânduri

tot mai stranii.

Ma găsești prin ale întunericului savane!

Focul te va calauzi printre

suvitele-mi arămii.

 Nu au fost îndeajuns de multe

stele sa sclipeasca,

Iar adânc mister al marii din 

drum nu o sa ma oprească.

Doar mireasma slaba a 

florilor ofilite,

Ramân a mea alinare,

a sufletului sortite.

Razele de soare doar sub umbra 

toamnei ma incantau,

Un sir de amintiri a mea 

cale o croiau.

Am luat cu mine trup si

suflet,vise!

Tot ceea ce am avut de zis 

sunt impartasite,insirate,

scrise!

M-am iubit si m-am lasat 

purtata de sentimente,

V-am iubit si pe voi,

fara resentimente!

Destin si cale grea mi s-a

dat ca sa trăiesc,

Tarie de caracter in jurul 

inimii sa-mi zidesc.

Am luat in considerare timpul

si viața din însuși moarte,

Eram cu par cărunt tinandu-i

toamnei parte.

Va las in urma al meu mormant 

si ultimele-mi randuri,

Tristete dulce ce imbratisezi 

ale mele ganduri.

Sub luna oculta imi serbez 

eu viata,

Privesc in oglinda unde 

imi zaresc si soata!

Contur bordo pe buzele 

tineretii,

Creion negru cenusiu pe

privirile tristetii.

Iar atunci cand trupu-mi 

fara viata,greu a fi.

Si tot ceea ce am cunoscut 

se va preface in gri.

Sa-mi iertati voi si pacate,

sa ma amintiti cu drag.

Timpul meu s-a scurs,

trecut al mortii prag!

Melancolia ma cuprinde 

prin randuri ce mi-ati 

cerut sa scriu,

Un dor nebun,singuratate!

De as putea vreodata 

sa descriu!

Prind drag de viata cand

doar imi imaginez,

Acesta e motivul pentru 

care ma marginalizez.

Ceasul inca imi bate,eu din 

timp o sa va scriu!

Va veni o zi cand printre 

voi nu o sa mai fiu.

Dulce am fost si atat 

de blestemata!

A fost o plăcere sa fiu 

eu cea damnata!

• https://youtu.be/_iF7lkXKHlA?si=pONk6uY5XZEynj2Vhttps://youtu.be/_iF7lkXKHlA?si=pONk6uY5XZEynj2V

 CĂLĂTORIE 

Călătorie cu gândul,

trecutu-i prin cunoștința.

Trupul e efemer si nu o veșnica locuința.

Egoul e rustic,a sincerității elegantă.
Se arată adversar vrednic de balanța.

 LIBERTATE

Dragostea pluteste printre

petalele-i catifelate.

De amanți siroposi vor a fi salvate!
Intunericul rămâne la

persoanele selectate,
Viitorul e in iubire si a

dragostei păstrate.

IUBIRE

Cartea dragostei are in

gând înțelepciune,
Călcând peste a sufletului stricăciune.
Prietenia din trecut vine sa se răzbune,
Viitorul își bagă colții,înșelăciune!

DIAVOL

Diavolul se prezinta cu gânduri oficiale,
Păstrează discret cunoștințele-i reale.
Rămân in trecut planurile nupțiale.
Viitorul nu-i din drame superficiale.

Mi-am făcut cerneală din fluturii mei albi zburând, prin grădinile de trandafiri lăsându-mi scrisori. unul dintre ei a avut o iniţială greu de scos l-am eliberat

n-ar trebui să mă caute doar prin alte chipuri cu ochi blânzi dar recunoscuţi.

Știi, toate astea, într-o bună zi, vor căpăta sens. Și vei înțelege mai bine, că toate, s-au întâmplat la timpul lor, așa cum ar fi trebuit să se întâmple. Noi nu putem fi decât gardienii, doar păzim, cu frica de a nu pierde.

Îți dai seama ce s-ar întâmpla dacă vreodată, prin absurd, "ceva" s-ar pierde? Așa se nasc furtunile. Din hăul pierzaniei, al uitării, al nepăsării.

Și totuși, cu toată grija ființelor noastre, suntem sortiți ca din când în când să pierdem. Nu total. Doar mici amănunte, care pot chiar, la un moment dat, să conteze. Și cel mai trist este că nu ne este dat să ne dăm seama. 

Rescriem un flux care curge continuu, fluid, prin ființele noastre, dar cumva, el revine în făgașul său vremelnic tulburat, cu o forță și o vitalitate care izvorăște fără să ne dăm seama chiar din nou înșine.

Acuma eu nu zic că totul e scris și noi doar așteptăm implacabil ca toate să curgă liniar către final. Nu. Nicidecum. Doar că noi suntem implicați atât cât trebuie să nu tulburăm câtuși de puțin nisipul mărilor sau adâncul norilor.

Și de aceea, cumva, simt că ceva se pierde în noi, se rupe din noi, o fărâmiță de lumină care se stinge și nu va mai lumina laolaltă cu văpaia din noi. E un continuum incontrolabil care se produce indiferent de voința noastră, o plasă ale cărei ochiuri se urzesc veșnic, capturând doar esențialul și strecurând, poate, acele mici amănunte, care poate c-ar fi contat!

Și aici simt că este o pierdere care clocotește-n regrete cu gust amar, nu știu cum o percep alții, dar eu cred că 
până nu pierzi tot ce te ține în viață, n-o să-nțelegi cum este să n-ai nimic.

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

Le meilleur service de restauration

(ironiquement)

C'est vendredi soir, il est tard, on a la flemme de cuisiner. Quoi de plus savoureux qu'une pizza Quattro Stagioni ? On regarde la tablette, on la sélectionne en cliquant sur "Ajouter au panier", on choisit la sauce et une portion de pommes de terre sautées. Cela dit, on appuie sur "Passer la commande", on rentre l'adresse, le numéro de téléphone , nous choisissons le mode de paiement. Nous attendons en bavant, de plus en plus affamés, en regardant les photos des beautés qu'elles exposent. Nous sommes tellement excités à la maison, en revanche, une série d'apprentis chefs viennent au restaurant depuis un certain temps. Ils ne savent pas cuisiner, mais ils sont allés apprendre auprès de chefs ayant des décennies d'expérience. Les erreurs de toutes sortes sont pardonnées parce qu’elles sont au début et parce que ce n’est qu’en commettant des erreurs qu’ils apprendront. Peu importe combien de fois il ferait une erreur, peut-être qu'il brûlerait la poêle, la cuisine, toute la cuisine ou seulement la cuisine et la salle de bain qui communiquent à travers une cloison. Nous recevons donc des appels après appels où le chef s'excuse que le récipient de vin chaud est fissuré, que la pizza est trop cuite, qu'elle n'a pas assez cuit, que le fromage s'étale trop, qu'il n'a pas ajouté de tomates et de champignons. , qu'il n'a pas mis d'œufs de caille (c'est un peu une pizza diététique), qu'ils n'ont pas ajouté de sauce tzatziki au menu, qu'ils ont oublié la dose de Pepsi Twist au citron, que les beignets au glaçage au citron n'étaient pas ça n'a pas très bien fait le chocolat et autres...

Lassé de tant d'explications (je ne voulais même pas d'explication, je voulais juste de la nourriture), j'ai gentiment dit au chef concerné que j'aimerais que la nourriture soit commandée avant midi, je commanderais vers 19 heures. Le chef comprit, prit gentiment les apprentis par l'aile et les renvoya chez eux qu'il avait une commande à préparer.

Ainsi, vers 23h45, un garçon est arrivé à vélo près du pâté de maisons, m'appelle et me demande si je suis à la maison (où pourrais-je être à cette heure tardive ?, au marché ?, au bord de la mer sur la falaise ?, je veux dire sérieusement, où pourrais-je être juste en train d'attendre une pizza, congelée ou brûlée, peu importe ?), je lui ai dit que j'étais à la maison, mais je lui ai demandé d'utiliser l'ascenseur et de monter à l'étage. Il est arrivé, j'ai payé, j'ai pris la pizza avec tout ce que j'avais demandé et j'ai ouvert la boîte.

La pizza était en fait un Happy Meal Quattro Stagioni qui contenait un jouet inclus en plus de ce que j'avais commandé. Il a réalisé un menu pour enfants parce que les élèves avaient utilisé toute la pâte pour apprendre à faire de la pizza et c'était tout ce qui restait.

La pizza était bonne, l'attente en valait la peine après tous les nerfs et les soucis, même s'il s'agissait d'une portion pour enfants.

Te rog, oprește-te inimă, și îndură și această lume - demult pierdută în multiversul meu de amintiri. Privește cum imaginile acestea vii se zbat să iasă la suprafață. Iar tu, minte, potrivește cuvintele cu sunetele și culorile acestea, să nu se piardă. Și tu, suflet, fii bun și blând și iartă-mi neputința de a împleti în cuvinte acest iureș de emoții și sentimente încercate cândva...

Se făcea, că eram îmbrăcat cu un hanorac ușor de vară, înfrunzit în roșu, alb și negru, cu gluga trasă peste ochi și mâinile adânc vârâte în buzunările unor raiați spălăciți de culoare bej, că aveam vreo șapte ani și eram, așa, un pic mai obrăznicuț și împreună cu familia, ne aflam înghesuiți într-un autocar arhiplin cu alte familii care purtau în suflet aceeași năzuință: mănăstirile din nordul Moldovei! 

Și mamă!, ce emoții încercam, întrucât era pentru prima dată când porneam la un așa drum lung - o aventură! -, laolaltă și cu alți țânci de vârsta mea, cu care împărtășeam, deocamdată, doar ochiade fiind taaare sfioși și nedezlipiți din brațele ocrotitoare ale părinților care ne tot dojeneau: Da' stai locului, parcă ai furnici în ceia!

Da' nu stăteam, că de, furnicile își aveau rostul lor. Iar ca să ne potolească, ghidul autocarului ne puse gând rău: ne invită pe fiecare-n parte să recităm la microfon, să cântăm, sau, mă rog, să spunem câte ceva din ființele noastre!
Ei, atunci să vezi codeală:
— Ba du-te tu primu', că eu am fost acasă...
— Ba mai bine tu, că eu am fost la pădure!, știți cum e când te lovește brusc neinspirația, iar mintea se-ntunecă bosumflată și incapabilă să te scoată din încurcătură...

Și-mi vine și mie rândul!, că-mi venea să intru-n pământ de rușine și sfială, am încropit eu acolo o strofă, două din Arghezi, combinat cu Topârceanu și Alecsandri, că la final toți au izbucnit frenetic în aplauze, ai mei erau cu gurile căscate a ... mirare, (de unde știe ăsta versuri, că noi nu l-am învățat, poate de la școală, cine știe?), și a trebuit, vrând-nevrând, să mai fac și o plecăciune la îndemnul ghidului care îmi strânse mâna ca unui om mare, sporindu-mi și mai mult sfiala, tratament sigur împotriva furnicilor!

Orele au trecut înghițite de kilometrii parcurși până la prima oprire, o stație peco, iar noi împielițații ne urmăream unii pe alții în jurul autocarului amețind cu bună știință audiența, fiindcă acu' eram prieteni buni, la cataramă, ne știam după nume și... poezii, furnicile reveniseră în forță cu curaj și eram puși pe șotii, ce dacă mai prindeam din zbor câte-o scaltoacă, două, că doară ne făcea să râdem și mai tare la genul aceasta de "mângâieri"!

Dar, se dă semnalul, ne numărăm pe degete, suntem toți, hai din nou la drum, nu mai este mult până la destinație. Înainte de prânz, ajungem la mănăstirea Sucevița, unde, dintr-o dată, ne lepădăm de furnici și pășim cu smerenie în curtea bisericii, facem câte-o cruce cât noi de mare, aratăm că știm să fim și cuminți, cuprinși de evlavia locului și gravitatea momentului. Măicuțele îmbrăcate-n negru din cap până-n picioare, ne preiau într-un grup serios, intrăm în biserică, facem din nou cruce, ne ridicăm pe vârful picioarelor să pupăm icoanele vechi, sub privirile neîndurătoare ale sfinților nemișcați de pe părete...

Apoi ghidul ne arată scara către rai zugrăvită în partea de nord a bisericii și ne explică ce se-ntâmplă dacă nu ești cuminte și-ți faci păcate de nu-ți asculți și nu-ți respecți părinții, profesorii și... patria! Cazanele cu smoală-ncinsă așteptau mușterii noi și erau, iată, păstorite de drăcușorii cei roșii cu cornițe răsucite și copituțe în loc de picioare, care ne priveau cu poftă mare, cu gurile rânjite și limbi ascuțite, bifurcate, brrr! te lua cu fiori reci pe șira spinării și aveam mâinile moi de la transpirația rece!

Însă, fiind trecut de amiezi, iar noi veneam de la drum lung, măicuțele-și făcură milă de tinerețele noastre și ne arătară că de vom fi cuminți și de vom învața bine și asculta de părinți, îngerași cu aripi albastre aveau să ne ție-n pază să nu ratăm vreo treaptă, toți sfinții și arhanghelii și heruvimii, aveau, Doamne ajută pe noi și pe toată lumea!, să ne sprijine să urcăm scara ce drept și lin duce către rai!

Iar mai apoi, ne invitară, colocvial, să gustăm din bunătățurile mănăstirii ieșite chiar din mâinile sfințite ale măicuțelor, haideți să ne poposim oleacă la umbra teiului cel falnic ce umbrește masa lungă învelită cu mușama curată, luați loc vă rugăm, nu, nu, copii să steie dimpreună, părinții pe-o parte, iară ei pe alta, serviți, vă rog, dulceață de trandafiri ieșită de anu' ăsta, oamenii mari să beie vin roșu din carafe, iară copchii, apă răce de fântână, scoasă amu, proaspăt, până să vie și părintele care-i plecat cu primaru' la o măsurătoare de țarnă...

A fost pentru prima oară în viața mea, când am servit dulceață de trandafiri. Acel parfum, acea dulceață, acel moment, a rămas și va rămâne cu mine pentru totdeauna, laolaltă cu un grup de copii gălăgioși și părinți îngăduitori, care, într-o după-amiază liniștită de vară aproape de asfințit, sub un soare cald și generos, înfrânt de umbra răcoroasă a teiului, fără să știe, mi-au oferit o cale către arta de a trăi bine... Ars vivendi.

-Copilul dumneavoastră cântărește exact patruzeci și cinci de kilograme și șapte sute de grame, - cam cât o oaie -, și are o înălțime de exact un metru cinzeci și șase de centimetri, următorul vă rog, așa, dumneavoastră doamnă vă rog urcați fără teamă pe cântar, la înălțimea dumneavoastră, v-ar trebui exact cinci kilograme în minus... următorul vă rog...

Nimeni nu știa cum îl cheamă, de unde vine, ce hram poartă, dar noi nu începeam sezonul pe litoral fără să trecem prin filtrul omulețului de la complexul de magazine din Eforie Nord...

Era un omuleț fără vârstă, mic de statură, cu o voce pițigăiată greu de reprodus și care i se potrivea de minune, purta sandale lejere de vară și era îmbrăcat întotdeauna în haine albe de in, cu o pălărie galbenă de paie așezată șmecherește pe ceafă, și care își făcea veacul în fața complexului, cântărind și măsurând înălțimea turiștilor. 

Pe după gât îi atârna, ca o eșarfă purtată elegant, o panglică de un metru pentru măsura taliei așa cum au croitorii, și se mișca important și foarte profesionist în jurul tău după ce te urcai pe cântarul medicinal cu taliometru, - știți voi de care, unul dintre-acelea vechi pe care le găseai pe vremuri în cabinetele medicale -, știa pe de rost ce greutate trebuia să ai în raport cu înălțimea, și nu avea pic de rușine să-ți spună în față diferența!

Era atât de îndrăgit prin felul lui de a se purta cu turiștii, încât cu mic cu mare, indiferent de vârstă sau sex făceam coadă în plin soare să ne cântărim și să ne măsurăm la el, dar mai ales, să auzim implacabilul  verdict:

-La înălțimea dumneavoastră, n-ar strica vreo, exact, cinci kilograme în minus... 

Atunci toți ceilalți de la coadă sau pur și simplii trecători izbucneau în hohote de râs, neștiind că și alții vor râde de ei după ce le venea și lor rândul...

Eforie Nord. Perla muncitorească a litoralului românesc! Doamne ce amintiri am strâns despre cele două săptămâni pe care, în aproape fiecare vacanță de vară, le petreceam la Cosmos, nu, nu hotelul, acolo doar mâncam la "împinge tava". Noi ne cazam în camping, fiindcă aveam un cort mare de patru persoane, iar "cazarea" era mult mai ieftină decât la hotel și astfel puteam să ne prelungim sejurul până la două săptămâni!

Și bineînțeles, nu pot trece cu vederea trauma copilăriei mele, care pe atunci se numea obligatoriu "Techirghiol", similar și acum în mintea mea cu nudismul cel rușinos, nămolul scârbos și bisnisul pe care-l făceam cu polonejii. De la ei cumpăram printre altele, "ciungă", suc concentrat de fructe la plic, saltele pneumatice, slipi de baie din lycra, ochelari de soare pentru șmecheri, espadrile de blugi, și maieuri cu "Miami Vice"... că de, trebuia să fim "cool" seara la discotecă!

Și apoi, prieteniile de-o vară pe care le legam cu alți copii de-o seamă... Era o concurență acerbă între noi care stă mai confortabil la cort. Dacă aveai scaune pliante și aragaz de camping cu butelie roșie, stăteai în față, dar oricum nu te puteai compara cu cei care stăteau la rulotă, ăia erau specia aparte care tronau deasupra tuturor, mai ales dacă aveau și mini-televizor, de unde nu puteai rata "teleenciclopedia" și "dallasul" de sâmbătă seara!

Și-mi amintesc și-acum, după atâția ani, cum pe plajă, umblau bișnițarii cu tot felul de mărfuri de calitate îndoielnică, ce aveau doar un singur scop vădit declarat, să stoarcă și ultimul leuț din buzunarele doldora ale turiștilor. Erau tot felul de indivizi care oricum arătau dubios, aflați în concurență unii cu alții, care stricau larma plajei cu strigătele lor:

-Colorata, colorata, până mâine este gata! Liru, Liru, crocodilu', nu mișca că faci copilu'! (poză de familie cu tot felul de chestii gonflabile care pluteau grotesc pe fundal!)

Mie unul mi se pusese rău pata pe un porcușor gonflabil de culoare galbenă, îmbrăcat cu tunică albastră, bonetă și șorțuleț albe de bucătar. Doamne, cât mi-l doream! Mă milogeam de părinți să-mi ieie și mie unul:

-La ce-ți trebuie, nu mai ai doi ani, și-apoi se va sparge și vom arunca degeaba banii pe fereastră...

Dar mai cu o clătită cu ciocolată, mai cu o merdenea cu brânză, piersici, prune și struguri, pepsi, loțiune de soare, lopățele, forme pentru nisip, găletușă cu sită, colac, cearceaf de plajă, umbreluță, prosoape de baie, șlapi...

-Mă diavole, unde naiba i-ai pus, i-ai îngropat în nisip, ei, las's că vezi tu "acasă"! 

...vara trecea repede, precum apusul de soare, peste dig, scoici, valuri și pescăruși...

Mi-am primit porcușorul, pe drum, la întoarcerea către casă, atunci când am oprit la un "PECO" să alimentăm dăcișoara. Dar deja îmi pierdusem interesul pentru el. A stat trist și în cele din urmă s-a desumflat, la fel ca toate așteptările mele de copil. 

Brusc m-am trezit dintr-o stare de visare, într-o adolescență încâlcită și confuză. N-am realizat atunci că mi-am pierdut copilăria odată cu scoicile culese și abandonate pe malul mării...

Într-o zi, nu știu ce-mi veni mie și jumătății mele de măr, să ne întrebăm fluturașul, care este prima ei amintire dintre toate, ce-și amintește ea dintâi... Și ne-a răspuns senină și zâmbitoare, că-și aduce bine aminte de prima ei întâlnire cu marea și că după un drum lung și istovitor - ea dormind mai tot drumul! - s-a "trezit" pe țărmul mării, și că apa fiind foarte caldă pe picioruțele ei rămase fără săndăluțe, s-a scufundat râzând fericită cu fundulețul în mare așa îmbrăcată după cum era...

Noi, cu nostalgie-n priviri, i-am completat prima amintire, spunându-i că ne aducem aminte că era îmbrăcată într-un costumaș de in brodat cu floricele, format din pantalonași albaștri bufanți și o bluziță albă cu volănașe azurii ca marea... 

Ne aduceam și noi bine aminte de ziua aceea înseninată de soarele blând, iar marea era când albastră ca cerul când verde ca sticla de mată... 

Mult mai târziu, am întrebat fluturașul care este culoarea ei preferată, și fără să stea prea mult pe gânduri, mi-a răspuns sec, adolescentin: albastru...

Dintre toate culorile, albastru e și culoarea mea preferată. Albastrul ca marea, albastrul ca cerul, albastrul ca râul învolburat de stâncile grele... Albastrul ferm al amurgului sau albastrul indecis al zorilor... Căci toți, fără osebire, ne azvârlim lumina, sau umbrele în zile albastre...

Dar am simțit mulțumire în suflet știind că prima amintire a fluturașului nostru este legată de soare, cer și albastrul mării, că este una senină și surâzătoare, fiindcă prima mea amintire - deși legată tot de culoarea albastră, ce coincidență! - este una mai degrabă dulce-amăruie, căci s-a născut din neputință. Neputința unui prunc prea mic, sub dojana unui adult prea dur cu viața însăși...

Acum, privind la toate acestea din urmă, mi-am dat seama încă odată-n plus: cu-adevărat, cel mai prostesc lucru pe care l-am rostit vreodată a fost "vreau să cresc mare"....