3  

Cat de usor e ?!

[Cat de usor e sa intrebi "esti bine?" si cat de greu e sa raspunzi. Oamenii te intreaba mereu daca esti bine, dar nu te intreaba niciodata "Iti e greu? Te doare? Mai poti lupta?" Macar la aceste intrebari as putea raspunde cu "vreau sa iau o pauza, nu m-am odihnit demult, imi e greu sa zambesc dar totusi o fac" Imi e frica sa spun cuiva ceva deoarece oamenii tind sa faca comparatii spunand: "Nu esti singurul care trece prin asta, mai sunt mii de persoane care se simt la fel, sunt unii care o duc si mai rau decat tine, personalitatea ta e cauza." In momentele acelea ma intreb "Cat de usor e sa fi psiholog! Daca personalitatea cuiva ar fi o cauza, nu ar trebui sa fim cu totii bolnavi?]


Категория: Проза

Все стихи автора: Kris' poezii.online Cat de usor e ?!

Дата публикации: 13 марта 2021

Просмотры: 1381

Авторизуйтесь и комментируйте!

Стихи из этой категории

PE CĂRARE

Din când în când, mi-am propus să merg pe cărarea gândului să - i privesc ferestrele și totodată căutând o anumită fereastră…

Și azi ferestrele sunt tot așa cum le-am lăsat cândva... Unele închise, altele larg deschise , unele mă privesc prin ce a fost , altele prin ce este…

Dar eu, eu caut fereastra care să mă privească și să privesc prin ea ce va fii…Să privesc viitorul…

Și urc cărarea și iar o cobor căutând - o…

Un călător și el pe cărarea gândurilor,mă întreabă ce caut. Îi spun ce caut iar el, îmi răspunde că această fereastră nu a fost niciodată pe cărarea asta. Și îmi mai spune că dacă voi continua drumul , mai am mult de mers , voi ajunge la o răscruce de drum unde este o fereastră care a vrut cândva să se deschidă și să privească viitorul, să privească ce va fi…

Îl întreb dacă el a ajuns la acea fereastră.

- Da, am ajuns, dar e greu să-ți spun ce am văzut

- Spune-mi!

- Fereastra era ferecată, pe jos erau cioburi de sticlă opacă și corbi negri se zbăteau să intre printre zăbrelele de fier ruginit...

- De ce mă trimiți să văd această fereastră, care nu este cea pe care o caut?. Pregătit să plece în drumul lui, îmi spune murmurând :

- Mai bine caută fereastra speranței, sau deschide în fiecare zi fereastra prezentului tău…
Sunt încă pe drum, nu știu dacă urc sau cobor, dar trec pe lângă fereastra trecutului , pe lângă cea a prezentului, mă oglindesc în ea , văd un contur greu deslușit și mă întreb: Mâine ce va fi, eu ce voi face? Quo vadis ... Quo vadis..?

Еще ...

Moștenire în olandeză

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

 

Erfenis

 

Vandaag zullen we een speciaal object bespreken, een object dat ons dierbaar is, degenen onder ons die nog steeds dingen op de zolder van het huis bewaren, meer bepaald een vilten hoed. De Beierse hoed, een hoed van onmiskenbaar historisch belang, heeft vijf doopfeesten, twee diploma-uitreikingen, verschillende bruiloften gekend en dat is het dan ook. Hoed die meerdere generaties alleen maar hadden, maar om te dragen, ik denk niet dat ze hem droegen, hij is al lang geleden niet meer draagbaar. Zoals ik al eerder zei, het is van vilt, het is blauw (elektrisch blauw of koningsblauw) en er zit een veer aan de zijkant.

Cecilia's overgrootmoeder stond erop dat ze in de best mogelijke omstandigheden zou worden gehouden. Er is iets gebeurd, alleen het verstrijken van de tijd heeft zijn zegje gedaan, het is niet meer wat het was, het zit niet meer zoals het was. Zelfs de tint blauw is niet meer levendig, maar meer armoedig, oud en stoffig. Het zou geweldig zijn voor vintage outfitideeën, maar houd het verder mooi, alleen voor de collectie.

Het was voor Cecilia geen kleine verrassing toen ze ontdekte dat de hoed, die tot nu toe zo poëtisch is beschreven, een groot gebrek verbergt, meer precies: er zit een familie motten in. Dus laten we eerlijk zijn: als iemand een hoed erft, krijgt hij niet alleen de hoed, maar ook de motten.

In de hoed zou een gezin wonen. Familie?, zo talrijk?, dynastie misschien, het heeft ook een koning en een monarch en vrijwel alles wat nodig is om een volwaardige monarchie te zijn. Maar hoe kan iemand zoiets doen? Hoe lang heeft hij geen mottenballen meer? Sinds wanneer wordt Pronto gebruikt voor ongediertebestrijding? Een boze en sombere Cecilia stelt zichzelf voortdurend deze vragen. Hoe met alle schijnbare zorg die iedereen heeft besteed, de hoed uiteindelijk in dit tempo uiteenvalt. Als die overgrootmoeder het wist en nog leefde, zou ze heel boos zijn. Cecilia zit en zit en bedenkt een oplossing om haar glorie een andere keer te herstellen.

Hij heeft het gevonden, hij weet wat hij moet doen, hij zal een oplossing bedenken die ze zal doden, nadat ze dood zijn, zal hij het deel van het materiaal dat verwijderd wil worden, pakken en eruit knippen.

Ga verder zoals ik heb beschreven. Alleen door het uitgesneden deel steeds meer te spelen en te verdiepen, bereikt hij met de schaar de andere kant van het materiaal. Beste mensen, jullie hebben het al vier generaties, hoe weet je hoe je moet zorgen voor een bezit dat iemand je heeft nagelaten? Ze heeft het je niet gegeven om een verantwoordelijkheid op je schouders te leggen, ze heeft het je gegeven omdat ze dacht dat het fijn voor je zou zijn om iets te hebben wat ze heel leuk vond. Je hebt echt de grens van frivoliteit overschreden! We begrijpen dat je niet echt om de hoed zelf geeft, maar geef je ook niet om de overgrootmoeder die hem aan je heeft toevertrouwd?

Cecilia begon te naaien met draad van een soortgelijke kleur als de hoed oorspronkelijk zou zijn geweest. Wat is het nut? Perfecte synoniemen bestaan niet, noch in kleuren, noch in woorden, helaas was de kleur uniek, onvervangbaar. Cecilia denkt bij haar +1,75 dioptrie dat het dezelfde kleur was. We weten niet wat we verder moeten zeggen... de bedoeling was goed... om "een andere keer zijn glorie terug te geven", maar door te veel overdaad aan ijver viel het resultaat een beetje tegen. Cecilia, we waarderen de je hebt hem gedragen, ontsmet, schoongemaakt, verzorgd, dat wordt altijd gewaardeerd, maar als je niet zoveel plezier had gehad met knippen, was het nog steeds erg goed. Het is altijd raadzaam om in alles evenwicht te hebben. Waarom is het goed om onze acties en beslissingen te meten? Want laten we zeggen dat we aan het rijden zijn en we moeten afslaan, we hebben een bocht voor ons, we moeten onze snelheid meten (omdat te veel ons van de weg kan halen, afwijkt van ons pad), het verlangen waarmee we die bocht willen passeren, het maakt niet uit hoe lang het zou duren, hoe snel, hoe deskundig, wat ik weet niet wat.. waar het om gaat is hoe harmonieus en hoe veilig we zijn We weten hoe we overal doorheen moeten komen. Niemand applaudisseert voor ons, we zijn gewoon onszelf en we hebben geen applaus nodig.

Op dezelfde manier had in het onderhavige geval de geërfde hoed intact kunnen blijven; er zouden geen interventies, reparaties, herversieringen of retouches nodig zijn geweest als onze lieve Cecilia hem niet zo vurig volledig had willen verbeteren. Het is ook de moeite waard om te overwegen dat dingen vaak geen radicale verandering vereisen om te kunnen werken; een deel ervan of slechts een kwart zou net zo veel helpen.

Cecilia... Cecilia... je had geen vaste hand, of je gafte veel om de hoed.

Еще ...

Surprizele din apartamentul nou în germană

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

 

Die Überraschungen in der neuen Wohnung

 

Nach dem Umzug in die neue Wohnung, genauer gesagt mit der Mitnahme aller Habseligkeiten, entdeckte Cecilia immer mehr unnatürliche Dinge. Er bewegte zum Beispiel Möbelstücke und hörte irgendwann ein Knarren in der Wand. Neugierig klopfte Cecilia ein wenig mit ihrem Nagel an die Wand, der Putz löste sich in einer Sekunde und brachte ein wunderschönes Loch in der Wand zum Vorschein. Deshalb decken unsere fleißigen und engagierten Bauarbeiter die Löcher mit durchsichtigem Klebeband ab und tragen Tünche auf. Es wäre gelinde gesagt seltsam, aber wir sollten auch sagen, dass es sich um eine Arbeit handelt, die nur mit den Augen der Welt erledigt wird. Was machen wir mit solchen Mauern im Falle eines Erdbebens oder so? Sie überfallen die Mieter, bevor diese aus der Wohnung fliehen können.

Dann wollte er die Tücher mit ins Badezimmer nehmen, im Badezimmer, was konnte er sonst noch finden, ein doppeltes Cheeseburger-Sandwich, dort einen Monat lang vergessen, aber in fast perfektem Zustand. Es ist zwar nicht mehr essbar, aber es sieht unglaublich gut aus. Es gibt auch Verpackungen aus Cordon Bleu, Apfelkuchen von Hornbach, Österreichischen Schinken (der leckerste Schinken für Bauherren), Martinelwürste, es scheint, dass die Leute beim Essen deutsche Qualität bevorzugen, das ist nur eine Beobachtung.

Aber diese Bauingenieure sind etwas müde, weil sie ihre Druckbleistifte, Notizbücher und ich weiß nicht, wie viele Stifte es im Haus gibt. Es passt zu Cecilia, es wird ihr sehr gut tun, die Noten vier und zwei zu vergeben, denn das ist alles, was ihr Herz zulässt. Wer es schafft, bei ihren Prüfungen eine Sieben zu bekommen, kann wirklich ein bisschen Englisch. Aber er glaubt nicht, dass es schwierig sein würde, er glaubt, dass die Anstrengung von beiden Seiten kommen muss, nicht nur von der einen gebend und der andere nehmend. Darüber hinaus ist sie der Meinung, dass es das Lernen sehr erleichtert, doch sie ist sich dieser Fähigkeit etwas unsicher, sie möchte sich durch die Lektüre der Kindertests davon überzeugen. Es sieht kalt aus, aber im Inneren verbirgt sich ein warmes, sensibles, sogar kindisches Herz. Aus zu großer Lust, Kind zu sein, regt sie sich nicht auf, sie lacht sogar, als sie den Tisch im Wohnzimmer sieht, den gleichen alten Tisch aus der Wohnung ihrer Großeltern. Wie gekritzelt, mit Buntstiften, Buntstiften und Wasserfarben gezeichnet, sie ist aus der Zeit geblieben, als ihr Sohn etwa 2-3 Jahre alt war. Wenn er seine Malbücher aus den Vorjahren auspackt, sieht er, wie unbeholfen und doch bezaubernd er jede Figur, jedes Haus, jedes Detail auf den Bildern ausgemalt hat und wie gut er dabei zum Ausmalen kam. Er lässt auch die Karten mit Nachrichten nicht weg, die er erhielt, als er älter wurde, vor etwa 5 Jahren. Es gab Sätze, die er hätte vervollständigen sollen, wie zum Beispiel: „Wenn ich eine Blume hätte, würde ich sie ihr geben…“, Wenn ich meiner Mutter danken würde, würde ich es tun, weil…“ kurze Texte von Dankbarkeit, ein Weihnachtsgeschenk von einer Tante.

Schöne Erinnerungen, aber die Überraschungen in der Wohnung hören nicht auf, sie gehen weiter. Der Parkettboden knarrt jedes Mal, wenn Cecilia darauf tritt. Bei ähnlichen Musiknoten knarren auch die Türen, wenn man sie öffnet. Die Schubladen fallen aus dem Nachttisch, dem einzigen Nachttisch in ihrem Schlafzimmer. Was können wir über das Kinderzimmer sagen? Alle Kisten, in denen sie ihre Spielsachen aufbewahren, sind übereinandergeknallt, außerdem ist es unbeschreiblich kalt. In allen Räumen ist die Temperatur durchschnittlich, nur im Zimmer des Sohnes ist es unerträglich kalt. Das Fenster war doppelt verglast, aber nicht gut befestigt, außerdem fehlt eine Wärmedämmschicht.

Cecilia warnte, was soll sie mit ihrem Jungen machen, der sowieso immer wieder Nebenhöhlenentzündungen bekommt und oft mit seiner Nase zu kämpfen hat, weil er wie sie aussieht? Er befahl, einen Bademantel mit Kapuze ständig zu tragen, auch beim Schlafen.

Die Deckenleuchte gibt auch ein Discolicht ab, da sie immer flackert, beim Schreiben, Lesen oder Zehennägelschneiden etwas störend ist, aber als Raumlicht ist sie so wie sie ist, vorerst gut. In Zukunft wird sie einen Kronleuchter mit kühlerem Licht kaufen, weil sie eine kirschfarbene Uniform hat und ihr nicht gefällt, wie Kirsche in gelbem Licht aussieht. Andererseits mag er Lila, und wenn das Licht blau ist, wird die Uniform lila aussehen, was ihn faszinieren würde, weil es eine viel interessantere und optisch ansprechendere Uniform wäre als die, die er bisher gewohnt war lange Jahre.

Zusammenfassend lässt sich sagen, dass es viele Überraschungen gab, und zwar Schlamm auf dem Boden in jedem Zimmer, Essensreste, vergessene Gegenstände, aber es ist eine bewohnbare Wohnung, es ist warm genug, In einigen Zimmern funktionieren der Fernseher, der Kühlschrank, das Internet, und wir hoffen, dass sie auch weiterhin funktionieren, es ist noch nicht vorbei, denn im November weht der Wind, alles geht kaputt, und die Mieter, die es kaputt gemacht haben, sind schuld, weil Die Leitungen sind alt, dass sie wärmeempfindlich sind, dass es sich um eine Ansammlung technischer Details handelt, die uns erschrecken, keinen Sinn ergeben, unser Leben verkomplizieren, und dass es wichtig wäre, Zugang zu allem zu haben, solange sie den vollen Preis zahlen Preis, nicht die Hälfte oder ein Viertel. Warum sollte das Kind schlechte Noten bekommen, weil es seinen Abituraufsatz erst um zwei Uhr morgens beendet hat, warum sollte es Essen im Kühlschrank verdorben haben, weil der Strom nicht konstant ist, das Essen im Kühlschrank genommen ist und stinkt, das Das Kind isst es und braucht es dann von der Schul- oder Meditationsbefreiung, sodass es sich nicht in dem Zustand präsentieren kann, in dem es sich befindet? Warum sollte er diese Stunden nachholen müssen? Haben sie es absichtlich übersehen? Hat er absichtlich nicht getan, was andere von ihm erwarteten, oder hatte er keine Möglichkeit dazu? Ja, sagen Sie uns besser, wer versucht, andere zu verurteilen, die dies nicht getan haben. Heutzutage ist es nicht möglich, Gleichgestellte zu haben.

Es gibt nur wenige, die Situationen wirklich verstehen, sitzen und analysieren können. Die Besitzlosen müssen in allem die gleichen Chancen haben wie die Besitzenden. Dies sollte kein Hindernis sein. Wenn er die Zulassung zum Biologiestudium erteilen möchte und sein Internet ausfällt, wie kann er dann Fachabhandlungen konsultieren? Eltern müssen sich um das Wissens- und Erfüllungsbedürfnis des Kindes kümmern. Passt auf die Eltern auf, das ist nicht das Problem. Das Problem beginnt damit, wer überhaupt so gut wusste, wie man alles auf die Beine stellt. Cecilia, wenn dir die Zukunft deines Kindes am Herzen liegt, dann entziehe ihm einige Ausreden (die sich entschuldigen, sich selbst Vorwürfe machen), Erklärungen, die „vielleicht zu einfach“ sind und von niemandem verdaut werden können und die es schließlich Jahre und Jahre später noch geben wird. Tun Sie ihm einen Gefallen und verlegen Sie ihn in eine Stadt mit mehr Möglichkeiten. Lassen Sie ihn nicht in Situationen stecken, die er irgendwann bereuen wird.

Еще ...

Moștenire în finlandeză

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

 

Perintö

 

Tänään keskustelemme erikoisesineestä, rakkaasta esineestä meille, meille, jotka edelleen säilyttävät talon ullakolla tavaroita, tarkemmin sanottuna huopahattu. Baijerin hattu, kiistaton historiallinen hattu, sai viisi kastetta, kaksi valmistujaista, useita häitä ja siinä se. Hattu, joka oli vain useilla sukupolvilla, mutta puettavana, en usko, että he sitä käyttivät, sitä ei voi käyttää enää kauan sitten. Kuten aiemmin mainitsin, se on huopa, se on sininen (sähkösininen tai kuninkaallinen), ja sen sivuun on kiinnitetty höyhen.

Cecilian isoisoäiti vaati, että hänet pidettäisiin parhaissa mahdollisissa olosuhteissa. Jotakin tapahtui, vain ajan kuluminen on sanonut, se ei ole enää sitä mitä se oli, se ei enää istu niin kuin ennen. Edes sinisen sävy ei ole enää eloisa, se on nuhjuisempaa, vanhaa, pölyistä. Se olisi hieno vintage-asuideoille, mutta muuten pidä se kauniina, vain kokoelmaa varten.

Cecilia ei ollut mikään pieni yllätys, että toistaiseksi runollisesti kuvattu hattu kätkee sisäänsä suuren puutteen, tarkemmin sanottuna siinä asuu koiperhe. Joten totta puhuen, kun joku perii hatun, hän ei vain saa hattua, hän saa siihen myös koit.

Perhe asuisi hatussa. Perhe?, niin monta?, dynastia ehkä, sillä on myös kuningas ja hallitsija ja melkein kaikki, mitä se tarvitsee ollakseen täysivaltainen monarkia. Mutta miten tästä voi tykätä? Kuinka kauan hän on ollut poissa koipalloista?, mistä lähtien Prontoa on käytetty tuholaistorjuntaan? Vihainen ja miettivä Cecilia kysyy itseltään näitä kysymyksiä jatkuvasti. Kuinka kaikella ilmeisellä huolella, jota kaikki ovat pitäneet, hattu päätyy hajoamaan tällä nopeudella. Jos tuo isoisoäiti tietäisi ja olisi elossa, hän olisi erittäin vihainen. Cecilia istuu ja istuu miettien ratkaisua loistonsa palauttamiseen toisella kertaa.

Hän löysi sen, hän tietää mitä tehdä, hän keksii ratkaisun, joka tappaa heidät, kun he kuolevat, hän ottaa ja leikkaa pois materiaalin osan, joka halutaan poistaa.

Jatka kuten kuvailin. Vain leikkimällä ja syventämällä leikkauskohtaa yhä enemmän, hän pääsee saksilla materiaalin toiselle puolelle. Hyvät ihmiset, teillä on ollut se neljä sukupolvea, mistä tiedätte kuinka pitää huolta jonkun teille jättämästä omaisuudesta? Hän ei antanut sinulle sitä, että asetat vastuuta harteillesi, hän antoi sen sinulle, koska hän ajatteli, että olisi mukavaa, jos sinulla olisi jotain, josta hän piti melko vähän. Ylitit todella kevytmielisyyden rajan! Ymmärrämme, että sinä et todellakaan välitä itse hatusta, mutta etkö välitä myös isoisoäidistä, joka uskoi sen sinulle?

Cecilia aloitti ompelemisen samanvärisellä langalla kuin hattu alun perin olisi ollut. Mikä on pointti? Täydellistä synonyymia ei ole olemassa, ei väreissä eikä sanoissa, valitettavasti väri oli ainutlaatuinen, se oli korvaamaton. Cecilia, jonka dioptria on +1,75, luulee sen olevan samanvärinen. Emme tiedä mitä muuta sanoa... tarkoitus oli hyvä... "antaa loistonsa toisella kertaa", mutta liian suuren innostuksen vuoksi tulos oli hieman huonompi. Cecilia, arvostamme huolehdit siitä, että käytit sitä, desinfioit, puhdistit, huolehdit siitä, mikä on aina arvostettua, mutta jos sinulla ei olisi ollut niin hauskaa leikkaus, se oli silti erittäin hyvä.Kaikessa on aina suositeltavaa olla tasapainossa. Miksi on hyvä mitata tekojamme, päätöksiämme? Koska oletetaan, että ajamme ja meidän on käännyttävä, meillä on mutka edessä, meidän on mitattava nopeutta (koska liian paljon voi viedä meidät pois tieltä, poikkeaa meidän polkumme), halu, jolla haluamme ohittaa tuon kaaren, ei ole väliä kuinka kauan se kestäisi, kuinka nopeasti, kuinka asiantunteva, mitä en tiedä mitä.. tärkeintä on kuinka harmonisia ja kuinka turvallisia olemme Kukaan ei taputtaa meille, olemme vain oma itsemme, emmekä tarvitse taputuksia.

Myös tässä tapauksessa perinnöllinen hattu olisi voinut pysyä ehjänä, se ei olisi vaatinut toimenpiteitä, korjauksia, koristeluja, retusointia, ellei rakas Cecilia olisi niin innokkaasti halunnut parantaa sitä kokonaan. Harkinnan arvoista on myös se, että asiat eivät usein vaadi radikaalia muutosta toimiakseen, vain osittainen tai vain neljännes auttaisi yhtä paljon.

Cecilia...Cecilia...joko sinulla ei ollut varmaa käsiä tai välitit liikaa hatusta.

Еще ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 14. Adăpostul din peșteră

14. Adăpostul din peșteră

În timp ce aproape toată suflarea spitalului aștepta să guste acea plecare venită atât de neașteptat, doctorul Gabriel se furișase în spatele turnului roșu. Tot ce simțise în preajma pietrelor vechi și reci părea de domeniul trecutului. Acea memorie a zidului care îi pătrunsese prin palme, pierzându-se atât de profund în venele sale însetate, dispăruse complet. Părea că în jurul turnului se instaurase o stare de amorțeală generată de căldura unei primăveri timpurii. Roșul părea mai șters iar atingerea pietrelor transmitea doar asprimea înscrisă de vreme. Degetele căutau cu înfrigurare dârele brăzdate în zid de-a lungul sutelor de ani cu speranța unei regăsiri. Își simțea trupul încorsetat în această lume în care răul îi pătrundea în ființă odată cu aerul respirat. Iar sufletul lui nu era destul de puternic pentru a-și autogenera curățenia. Dacă am putea întoarce din trupul original sufletul original? Era filonul pe care îl căuta cu înfrigurare, o cale invizibilă prin care va putea să absoarbă acea curățenie dăruită de Dumnezeu când devenise pentru prima dată trup. Cu toată tinerețea lui, simțea greutatea sutelor de ani care îi apăsau conștiința cu milioane de păcate care refuzau să-și arate fața. Și cum să te poți curăți de murdăria pe care nu o poți vedea? Se întreba mereu dacă prin ceea ce trăia nu se îndepărta ireversibil de țelul existenței sale. A ajuns aici, într-un loc în care omul nu are nici trecut nici viitor, a rezonat cu amintirile acestor pietre și spera să găsească vehiculul care-l va purta spre propriul original undeva ascuns în mintea uneia dintre nebune. Vor fi doar vorbe sau, poate, povești fără noimă, ori blesteme, pentru el nu avea importanță. Orice îi atingea acea latură a existenței pe care și-o însușise odată cu a doua sa naștere era binevenită. Totul era ca în acele trăiri să regăsească urma pașilor așa cum îi arăta calea din oglindă. Atunci când cerul a coborât asupra lui și l-a luat în înalturi, trupul lui s-a dedublat într-un hoit viu fără voință și într-o ființă neștiută care i-a furat toate amintirile. O ființă pe care o iubea și o ura deopotrivă. O iubea atunci când îi arăta urma propriilor pași din propriile amintiri și o ura pentru că de atâtea ori îl lăsa să rătăcească prin întuneric punându-i în față trăiri care să-l abată din drum. Această ființă care nu era decât tot el mai bătrân sau mai tânăr, uneori cu câteva clipe, alteori cu mulți ani, se ascundea în mințile nebunelor iar el era obligat să o descopere pentru a-și regăsi calea. Și acum se regăsea părăsit pe o insulă cuprinsă de mult prea multă liniște. Și multă singurătate. Un hoit viu gata să se descompună în milioane de celule netrebuincioase. În nicio parte a lumii nu întrezărea acea licărire care să-l aducă înapoi. Înapoi unde? Înapoi în lumea hoiturilor vii, bolnave de prea multe păcate, sau înapoi în lumea trupurilor ce-și caută sufletele de origine? S-ar lepăda fără teamă de trup dar nu și de suflet. Din sufletul lui, așa încărcat de greutatea păcatelor tuturor trupurilor purtate de sute de ani, doar din acel suflet va putea țâșni cândva, atunci când mintea nebunelor va fi citită de el, doctorul Gabriel, lumina care îl va călăuzi spre primul născut care l-a purtat. Iar hoitul fără voință și ființa care i-a furat amintirile se vor regăsi pentru a trăi cu adevărat o viață dintr-o singură naștere într-un singur trup, trupul lui. Brațele atârnau inerte, corpul se lăsă moale alunecând pe lespezile încă reci și umede până când mâinile atinseră pământul. Răcoarea ierbii abia renăscute după o iarnă nemiloasă se răspândi prin brațe redându-i vigoarea pe fața palidă. Ochii începură să strălucească și mai ales să arunce spre creier acele impulsuri care generează forme și culoare. În fața turnului era un zid gros acoperit de vegetație uscată și, fără tăgadă, mintea lui reintrată într-un regim de receptare a realității, percepu o lumină ce pâlpâia chemându-l. Doar câteva clipe putu intui o gaură neagră care nu ar fi trebuit să fie sau poate că nici nu exista, chiar la picioarele lui, un gol ce mâncase ca din senin pietrele zidului deschizând o cale. Se ridică în picioare și se avântă hotărât spre zid înfigându-și mâinile adânc în vegetația uscată. Degetele pipăiau piatra umedă cu înfrigurare. Nimic nu părea să fie clintit din loc. Nici măcar o pietricică. Se aplecă din nou iscodind cu ochii după acea licărire de lumină. Nimic. Apoi se concentră asupra sunetelor. Ascultă nemișcat cum picături de apă se prelingeau de pe marginea zidului până întâlneau o tulpină lipită de pietre, apoi coborau șerpuit și sfârșeau cu un clipocit într-o baltă ce luase forma mâinii sale. Încercă să alunge dintre toate sunetele acea plângere nesfârșită a apei și desluși un cântec. Un cântec înfundat ce venea din zid. Și atunci reapăru acea lumină plăpândă care îl chema însoțită de această dată de o voce atât de cunoscută. Era ea, Iulia, vocea Iuliei venind din mijlocul zidului. Închise ochii și păși spre zid cu siguranța unui orb aflat în propria casă. Simți cum crengile încercau să-i frângă avântul dar nu se opri. Aștepta din clipă în clipă ca zidul să-i strivească fruntea dar nimic nu se mai întâmplă. Mergea cu ochii închiși pe urma lăsată de voce. Nu îndrăzni să deschidă ochii. De ce i-ar deschide? Dacă totul nu este decât în închipuirea lui? Dacă totul nu era decât o trăire pe care celălalt eu al său o arunca spre el doar pentru a-i arăta o dată în plus că nu este decât un sclav menit să pășească pe urmele unei alte vieți pierdută atunci, demult, în acea fântână în care se aventurase să salveze un ied? Atunci el și iedul deveniseră o singură ființă pregătiți deopotrivă să trăiască sau să moară. Și au murit și s-au ridicat la ceruri sau poate cerul a căzut peste ei și iar s-au născut cu iubirea atâtor amintiri pierdute în apa rece de primăvară a unei fântâni blestemate. Un ied și un copil renăscuți să-și caute viața o viață întreagă. Într-un târziu deschise ochii dar realiză că de fapt nu poate să-i deschidă. Încercă din nou. Tot fără rezultat. O noapte profundă îi înconjura trupul și mintea. Duse mâinile la ochi și pipăi sprâncenele. Le atinse ușor și răsuflă ușurat. Sprâncenele lui se mișcau în sus și în jos. Deci reușise. Putea deschide ochii, mâinile lui erau capabile să simtă trupul, doar că întunericul îl înghițise fără nicio cale de scăpare. Și acum picioarele. Oare picioarele pot regăsi în această stare de negare a însăși existenței senzația de mers? Lăsă mâinile să se întindă spre pământ și le lipi de pulpe. Se mișcau. Picioarele lui se mișcau deși el, mintea lui, le credea înțepenite în acest vid de real. Și cu toate acestea simțea că trupul lui atârna, fără să înțeleagă în ce anume. Grație acelei lumini aprinsă în adâncul minții, trupul urma cântecul pe care nu-l înțelegea dar care-i dădea un sentiment de liniște doar pentru că era glasul ei. O stare nedefinită pe care o accepta fără să o înţeleagă și căreia nu i se putea opune. Mâinile sprijineau picioarele. Și mâinile îi spuneau că picioarele lui merg, dar el, ființa lui, nu făcea decât să atârne într-o senzație de moliciune. Apoi totul dispăru. Mai întâi l-au părăsit picioarele, apoi mâinile, ochii și, la urmă, mintea. Se trezi brusc sub un zgomot puternic pe care îl percepea deasupra capului. Era sigur că este un zgomot pe care îl mai auzise cândva. Pe măsură ce simțurile reintrau în matca lor normală recunoscu curgerea puternică a unui curent de apă. Nu departe de el se întrezărea o lumină palidă, la capătul unui tunel care începea să urce chiar de aici, din fața lui. Pe măsură ce se apropia simțea o răcoare umedă iar zgomotul curgerii apei se depărta. Pătrunse într-o sală largă pe care o recunoscu imediat. Erau acolo toate lucrurile exact așa cum le văzuse atunci când cineva l-a smuls din ghearele morții în seara în care trupul lui, lipit de zidurile turnului, aproape înghețase. Doar că atunci mintea lui era aproape adormită de efectele frigului și în încăpere se găsea acea femeie al cărui chip se ascundea sub o glugă. Acum era singur, sau așa credea. Se apropie de candelabru și, fără prea multe căutări, găsi ceea ce căuta. Câteva cutii de chibrituri și lumânări. Le aprinse și le așeză pe rând în candelabru. Camera își dezvălui forma și putu distinge din nou mobilierul pe care și-l amintea. Pe o masă joasă găsi câteva hârtii parcă anume lăsate să fie găsite. Era acelaşi scris ca cel din caietul lăsat de Iulia. Așadar, Iulia cunoștea acest loc și era aproape convins că atunci, pe jilțul în care tocmai se așezase, femeia ascunsă de pelerină a fost chiar asistenta. Începu să citească. Erau două pagini doar cu câteva rânduri.

Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și a milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.
- Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.

Așadar, toate aceste lucruri sunt aici de sute de ani. Își roti din nou privirea în jur. Ceea ce până atunci nu îi atrase în mod deosebit atenția, mobilierul, pereții camerei, vatra și ușa care dădea în Olt, toate păreau acum însuflețite și îl îndemnau să le privească cu mai multă atenție. Abia acum observă că de fapt acea cameră nu era construită, ci mai degrabă încropită de om într-o peșteră ascunsă de vegetație undeva pe malul Oltului. Reveni la cele două foi.

Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut  un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are nicio legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, doar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.

Iulia îi lăsase extrase din caiet. Cum de știa că într-o zi va ajunge aici? Se simțea manipulat. Dar nu avea timp pentru a se lăsa atras în prea multe speculații. Mai important era conținutul acestui caiet, chiar și doar atât cât îi lăsase, calculat sau nu, Iulia, sub formă de extrase. Se pregăti să revină în spital. Ieși pe ușa de lemn pentru a mai privi odată în jurul adăpostului. Era imposibil să faci înconjurul adăpostului fără să riști să fii luat de apele Oltului. Se întoarse, aprinse o lumânare, luă și o cutie cu chibrituri și se îndreptă spre gaura ce dădea în tunel. De această dată parcurse drumul cu multă atenție încercând să observe fiecare detaliu al tunelului. La un moment dat găsi într-o scobitură o lampă cu petrol și chibrituri. Mai făcu doi pași și desluși o urmă de lumină. Așadar de aici va trebui să meargă prin întuneric pentru a nu fi descoperit adăpostul. Stinse lumânarea, o băgă în buzunar și își continuă drumul pipăind pereții. Ajuns la turn, se scutură de firele de păianjen care i se lipiseră de haine și în păr, apoi se îndreptă spre camera lui. Aprinse lumina. Pe masă era o hârtie pe care nu el o pusese acolo. O luă. Același scris, scrisul Iuliei. Începu să iscodească camera cu privirea. O emoție puternică îl cuprinsese. Așadar Iulia nu a plecat. Este încă aici. Ar fi vrut să o găsească imediat. Și mai ales simțea cât de mult dorea să o iubească din nou. Dar camera era goală. Doar o filă de hârtie și un miros ușor de iasomie. Un parfum pe care și-l amintea foarte bine. Îl simțise ori de câte ori intrase în salonul-debara. O altă îndoială începu să-l macine. Dacă totuși Iulia era plecată și paginile i-au fost puse de către pacienta lui? Își reaminti acea voce și lumina care îl conduse în adăpostul de pe malul Oltului. Să fi fost Iulia sau pacienta? Și unde a dispărut? Sigur până ce el a aprins lumânările, femeia ar fi putut să se strecoare înapoi prin tunel. Sau poate mai există și o altă ieșire ascunsă de ochii lui. La urma urmei, orice ascunzătoare are și ieșiri secrete. Luă foaia de pe masă. Era aproape convins că cel puțin odată cele două Iulii se substituiseră una alteia.

Am stat câteva zile ascuns în adăpostul de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea cum vulturii se aruncau cu sălbăticie spre bucățile de carne ce atârnau între pietre. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.

A stins lumina și a început să caute un sens acestor pagini presărate în viața sa. Încă nu își găsise locul în vâltoarea acelor evenimente dar simțea că viața lui de mâine nu va mai fi la fel ca cea de ieri. Și mai simțea că sufletul lui a găsit un reper în sufletul acelui austriac. Doar că nu mai avea certitudinea că el era cel care controla jocul și mai ales nu putea să realizeze dacă cele două Iulii nu-și fabricaseră roluri substituindu-se una alteia. Își aduse aminte de finalul scrisorii lăsate de asistentă:
Nu tot ceea ce vezi este adevărat!
Nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!

Еще ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 5. Oferită diavolului

 

5. Oferită diavolului

 

O umbră se strecură prin tunelul umed de piatră aflat într-o beznă aproape desăvârșită. Dacă gândurile ar putea fi auzite atunci întunericul ar fi fost străpuns de un glas cristalin care pe măsură ce picioarele înaintau număra cu grijă pașii. Era un drum neted, fără obstacole, care cobora pe sub valea Oltului. După 40 de pași, femeia se opri și o sclipire se furișă în întuneric, apoi flacăra unei lămpi reuși să alunge negura cale de un metru înaintea ei. O luă pe un alt braț al tunelului și ieși chiar lângă turn. Un bărbat în uniformă austriacă era căzut jos, inconștient. Îl înveli în haina de blană pe care o purta mereu când se furișa în tunelul părăsit, apoi îl trase spre o ușă ascunsă de crengile înghețate care acopereau zidul exterior al curții. Simți că trupul lui era ceva mai ușor, semn că începuse să-și revină și se sprijinea ușor pe propriile picioare. Doar că starea de somnolență și de apatie indusă de frig îi cuprinsese deja simțurile și nu era deloc conștient de ceea ce i se întâmpla. Așteptă o clipă ca el să-și mai revină, după care înaintă prin întuneric urmând o pantă ce urca ușor. Bărbatul se lăsa condus, pașii lui se târau fără a semăna vreo amintire în subconștientul adormit. Ajunși într-o cameră mai largă din care puteai auzi clipocitul râului curgând pe toate părțile, îl întinse pe un divan vechi, apoi aprinse câteva lumânări în candelabru și înteți focul ce mai păstrase jarul de la ultima ei vizită în ascunzătoare. Se așeză pe jilțul domnesc ascunzându-și trupul și chipul într-o pelerină neagră și așteptă ca omul să se trezească complet din amorțeala generată de frigul care îl cuprinsese. Pe brațul drept sângele se întărise în jurul unui vârf rupt dintr-o sabie turcească adânc înfipt în mână. Primele gemete își făcură apariția în cameră anunțând revenirea la viață a soldatului. Ea se apropie și îi întinse o cană îmbiindu-l să bea. Când încercă să se ridice o durere ascuțită îi cuprinse întreg trupul, iar sângele își reluă curgerea prin rana deschisă. Luă cana și bău cu sete. O senzație de ardere îi cuprinse de îndată gâtul, dar lichidul era deja înghițit, iar mâna insista să mai ia o înghițitură. Ochii îi erau împăienjeniți de durere și cu toată strădania nu reuși să deslușească umbra din care doi ochi îl fixau. Problema lui era dacă căzuse în mâna turcilor sau era printre ai lui. Umbra din fața sa continua doar să-l îmbie să bea fără a scoate o vorbă. Mai luă o înghițitură, cutremurându-se din toată ființa. Mâna îl sili să se întindă din nou. Atunci, își dădu seama că în fața lui era o femeie și cugetul său se mai iniști. De orice neam ar fi, nu o să-i vrea răul. Îl cuprinse din nou toropeala și totul dispăru în întuneric. Crâmpeie de lumină treceau fugare prin fața ochilor ducându-i în minte bucăți de cer, pete de culoare semănate pe un câmp roditor întins la picioarele lui, zâmbete și strigăte fără noimă care îl încurajau de parcă ar fi trebuit să înfăptuiască ceva, iar el nu înțelegea ce anume. Vorbele îi ajungeau sfredelitor în urechi doar atât cât să le simtă prezența și să realizeze că graiul era străin de înțelegerea sa. Apoi întunericul absolut se instaură din nou, alături de o liniște deplină. Își încordă toate simțurile, doar, doar, va reuși să răzbească dincolo de cortina tăcerii. Nimic însă nu tulbura mintea sa. Când renunță să-și mai inspecteze simțurile, un urlet de durere se înșurubă cu dărnicie în trupul său zguduindu-i toate încheieturile. Părea că corpul lui se eliberase dintr-o capcană a morții cu prețul unei dureri nemaitrăite. Întunericul și liniștea se instaurară din nou, iar somnul deveni atotstăpânitor furându-i și ultima fărâmă de împotrivire. Ne abandonăm somnului conștienți că nu mai putem să ne apărăm nici măcar de noi înșine. Fantasmele minții ne sunt tovarăși de drum, iar calea trăirii ne este spionată la tot pasul de vietățile unei lumi de care ne separăm voluntar. Somnul este un abandon al trupului în fața minții, iar trezirea ne este mereu hărăzită ca o mântuire de noi înșine. Ne regăsim corpul cu o veșnică plăcere, bucuroși de reîntâlnirea cu viața. Avem doar câteva clipe de mulțumire, după care nu ne mai rămâne decât să ne inspectăm integritatea trupului. Cam la fel se simțea și el acum când ochii și mintea erau în stare să inspecteze și să prelucreze imaginile care se hotărâseră să fie în sfârșit fidele stării de nemișcare cu care au fost hărăzite să existe. Era o cameră înaltă, cu ferestre nu prea mari, ce dădeau spre pădure. În afară de patul pe care îl simțea primitor sub trupul său, alături de o masă înaltă stăteau în așteptare două scaune cu spătar, iar pe pereți atârnau câteva țesături înrămate. Într-un colț, un dulap închis la culoare completa mobilierul. Dinspre capul patului, cu ochi sclipitori, larg deschiși, se strecura chipul unei femei acoperindu-i cu fața întreaga privire. Părea venită dintr-o altă lume datorită unui zâmbet inexpresiv, pietrificat, ce îi schimonosea fața. Câteva clipe de încrucișare, după care un potop de vorbe din care nu înțelegea nimic.

Se strădui să alunge arătarea care îi obtura privirea, dar simți că mâna îi era legată de pat. Încercă și cu cealaltă mână, dar tot fără rezultat. Un sentiment de teamă îl cuprinse când realiză că era țintuit în pat și orice intenție de a se ridica era sortită eșecului. La zgomotele produse de femeie, ușa se deschise și o tânără se apropie de ei. Femeia care continua să vorbească se retrase făcându-i loc. Privirile lor se întâlniră, o rugă liniștitoare se revărsă din ochii lui. Părea să spună:

— Dezleagă-mă! Nu vă fac niciun rău.

Dar vorbele care îi ieșiră din gură nu semănau deloc cu primele gânduri care îi cuprinseseră privirile câteva clipe mai devreme.

— Unde sunt? Ce-mi faceți?

Fata se dădu înapoi un pas și afișând un zâmbet nevinovat, ridică din umeri.

— Nu înțeleg.

Apoi se apropie de obrazul lui și chipul ei, până atunci liniștit, cuprins de un zâmbet larg, fermecător, se schimonosi aducând tot mai mult cu rânjetul împietrit al bătrânei. Cele două femei se prinseră ca într-un joc în jurul patului, țopăind și legănându-și trupurile. După câteva ture, cea tânără o cuprinse violent în brațe pe cealaltă, forțând-o să se oprească. Urmară câteva clipe de liniște întrerupte doar de zbaterea răsuflărilor celor două femei, după care un plâns nestăpânit invadă camera. Femeile se așezară pe scaune, tânăra o mai strânse în brațe pe tovarășa ei, după care reveni lângă pat. Tăcută, începu să dezlege curelele. Pe măsură ce le desfăcea le așeza pe masă, iar el putea să vadă că păreau special concepute pentru a lega pe cineva și că erau destul de uzate. Se ridică în șezut pe marginea patului. Ar fi vrut să profite și să iasă val vârtej pe ușă dar rămase țintuit locului rotindu-și privirea prin cameră, oprindu-se când asupra bătrânei, când asupra tinerei. Femeia parcă îi ghicise gândurile. Se îndreptă spre ușă și o deschise larg, după care se așeză în spatele scaunului pe care stătea bătrâna, cuprinzându-i umerii. Abia acum, văzându-le una în spatele celeilalte, își dădu seama că cele două erau mamă și fiică. Își privi mâna bandajată, se ridică de pe pat și se îndreptă hotărât spre ușă. Când ajunse în prag, se întoarse spre cele două femei și spuse în română:

— Mulțumesc!

Ușa dădea într-un hol micuț, nu foarte bine izolat de exterior, și simți cum frigul de afară îi redeșteaptă simțurile oarecum adormite cât a zăcut în pat sau cine știe pe unde. Nu își amintea cum a ajuns aici. Ieși în curte, dar nu se îndreptă spre portița abia sprijinită de un gard dărăpănat ci spre pădurea din spatele casei. Copacii fremătau ușor în lumina tot mai slabă a zilei. Zăpada se lăfăia pe crengile întrețesute formând parcă un leagăn, iar din spatele casei puteai distinge zgomotul unei ape iuți curgătoare. Erau arbori obișnuiți, amestecați printre brazi înalți, ale căror trunchiuri groase îți dădeau senzația de trăinicie și siguranță. Simți că din spatele lui se apropiau pașii ușori ai fetei. Așteptă încordat, fără să se întoarcă. Frigul care îi cuprinse spatele se risipi sub căldura corpului cald care i se lipise de trup.

— Vino!

Se lăsă condus în casă. La lumina slabă din cameră o văzu pe mama fetei întinsă în pat. Era legată cu curelele care până nu demult îl ținuseră pe el prizonier. Fata îi întinse o haină de blană veche și îl chemă din nou îndreptându-se spre ușă.

— Vino!

La vederea hainei, frânturi de imagini îi reveniră în minte.

— Să fie oare posibil? Ea este femeia din spatele pelerinei?

Acum, ceea ce i se păruse până nu demult un vis începuse să capete conturul unei realități pe care încerca să o retrăiască. Ar fi vrut să o întrebe, dar puținele cuvinte românești pe care le știa nu-i erau de mare ajutor. O urmă pe tânăra care înainta prin zăpadă cu foarte mare ușurință. În căderea serii i se părea că privește o scenă în care el nici nu exista. Era doar o femeie urmată ascultător de o umbră rătăcită de trup și minte. O umbră care s-a desprins de trecut și de amintiri, iar el, cu toată ființa sa, era pe cale să dea umbrei consistența realității. O realitate ancorată în zorii unei deveniri orfane de drumul întoarcerii.

Tânăra nu părea îngrijorată de amurgul ce cobora stăruitor peste zăpada albă care se întindea neatinsă până departe în câmp. Urma liziera pădurii dinspre care zgomote înfundate, născute în prag de noapte, puteau băga pe oricine în sperieți. Ea înainta fără măcar a arunca o privire spre tufișurile ce foșneau adeseori sub zbaterea nocturnă a unor vietăți. Mergeau de mai bine de o oră și gândul că urmau să se mai și întoarcă era tot mai greu de acceptat. Dar nu se gândea decât că la capătul drumului viața lui va regăsi vadul existențial în care fusese ancorată până nu demult. Doar femeia care îi era alături putea să-l întoarcă acolo unde spera ca mintea lui să regăsească lumea pe care acum o intuia ca pe o nălucă ascunsă de o perdea groasă de fum. Apoi gândurile sale răscoliră alte gânduri care îi năpădiră mintea ca un ecou tremurător ce îi producea frică. O frică de întunericul care simțea că pune stăpânire pe ochii lui. Albul intens se amesteca cu un negru de nepătruns, dâre de obscuritate totală se instalară în fața sa. Urmă o alunecare fără de sfârșit în care el se pierdea de el. Un sâmbure de sentiment îl mai ținea legat de lume. Un sentiment de teamă. Teama că nu se va regăsi vreodată. Apoi viața lui se transformă în nimic. Din nimic ai spune că nu există ieșire, dar dacă nimicul ar exista cu adevărat, atunci nu ar trebui să existe nici intrare în el. Nimicul ar putea fi o stare pe care nu reușim să o identificăm cu un simțământ. De câte ori nu atârnă ființa noastră într-o astfel de suspensie lipsită atât de semnele vieții cât și de eternitatea morții? Suntem suspendați în nimic, suntem sclavii unei trăiri fără ecou în sufletul nostru. Sunt cele mai adânci momente de îndoială pe care mai degrabă le tranzităm inconștienți spre capătul timpului, decât le trăim. Poate că asta este ceea ce simțim atunci. Că am ajuns la capătul timpului. Ne smulgem din dezordinea vieții și ne adunăm trupul și conștientul pentru a-l îngropa într-o singură clipă. O clipă care se rătăcește de timp lăsându-ne trupul atârnat în lumea obiectelor nefolositoare. Căci un trup fără simțământul apartenenței este mai puțin chiar decât un arbore. Nu crește, nu dă roade și nici nu așterne frumosul în jurul lui. Mai mult, el trebuie dăruit pământului sau focului pentru a i se pierde orice urmă. Ajuns la capăt de drum, simțea cum flăcările or să-i înghită trupul ștergând de pe fața pământului acea frântură de existență pe care cu greu și-o mai putea aminti. Asista la propria lui ardere. Căldura deveni de nesuportat și o rază de lumină se avântă în obscuritatea gândurilor sale, dar refuză cu încăpățânare să creadă că timpul lui s-a sfârșit. Sigur, doar sufletul s-a întors în tabără, printre oameni, cu intenția de a le arăta calea spre adevăr. Dar care este oare adevărul? Adevărul este în femeia care continua să se depărteze, fără a privi în urmă, abandonându-l focului, sau în limbuția hoardei de oameni care se holbau spre trupul său arzând, închinând pocale cu băutură înghițită cu atâta aviditate că de îndată scânteieri de nebunie le cuprindeau privirile.

— Pentru baronul Aaron von Pieler!

Cuvintele îi vâjâiau pe la urechi îndepărtând rafalele reci care asaltau copacii din curtea fortului. Deschise ochii și se ridică în picioare. Cu pași șovăielnici se depărtă de focul ce mistuia lemne și patimi spre umbra ce abia se mai zărea dincolo de zidurile pe jumătate dărâmate. Se trezi alergând prin zăpadă. Striga din toate puterile dar nici un sunet nu reuși să spargă liniștea de gheață din jur. Doar ochii continuau să fixeze mogâldeața care se apropia de malul Oltului. Când credea că în sfârșit a ajuns-o, aceasta dispăru fără urmă. Deznădăjduit, se învârti scrutând împrejurimile, apoi se lăsă moale pe zăpadă. Din spatele lui, două brațe puternice îi scuturară trupul. Se întoarse. Alături de el era tânăra fată și un bărbat cu barbă a cărui privire nu era deloc prietenoasă.

— Pleacă! Du-te la oamenii tăi!

Cam asta putea înțelege din vorbele și gesturile bărbatului. Dar el rămase nemișcat căutând cu stăruință privirea fetei. Oare și ea vrea să plec? Retrăi acea clipă în care spatele lui îi simțise căldura trupului. Se ridică în picioare și se așeză hotărât în fața fetei care privea absentă curgerea învolburată a apelor. Îi cuprinse umerii și o sili să-l privească. Ochii ei erau reci, un rictus de zâmbet îngheţat pe obraz ucidea orice urmă de tinerețe. Puteai citi doar suferință. Suferința viitorului care întuneca gândul unei posibile fericiri oferite de prezent.

— Fata asta este nebună. La fel ca maică-sa. Este oferită diavolului.

Dar el nu înțelegea nimic din spusele bărbatului. Îi mângâie fața cu stăruință până când rictusul adânc se topi într-un zâmbet larg ce înfrumuseță chipul.

Iulia închise caietul din care tocmai recitise despre întâmplările prin care baronul Aaron von Pieler ajunsese să se stabilească în Lazaret în urma luptei cu turcii chiar în aceste locuri, pe valea Oltului. De când se mutase în sat, casa aceasta sărăcăcioasă devenise un simbol al regăsirii sale. La început freamătul codrului din spate o speriase dându-i senzația că va fi înghițită de pădure. Se mutase toamna când culorile frunzelor te îmbiau să stai ore întregi sub ramurile liniștite ale pomilor. Mai apoi vântul se înăsprise, plimbările prin pădure dându-i fiori reci. Crengile trosneau amenințător, murmurul liniștitor al apei transformându-se într­un vuiet care îi copleșea ființa. Liniștea revenise odată cu prima zăpadă, zilele păreau desprinse din basm, dar nopțile făceau trupul să tremure la auzul atâtor zgomote prelungite de ecoul pădurii. Într-o astfel de noapte, cu somnul alungat de vocile pădurii, se hotărâse să tragă scrinul vechi de lângă perete. Casa era nelocuită, o închiriase de la proprietarul ei, care stătea în Râmnicu Vâlcea și care o avea moștenire de la bunici. Acesta i-a mărturisit că nu a văzut-o de când era copil și că nu știe ce va găsi acolo, dar este liberă să arunce mobilele care nu-i trebuiau. Din toate piesele, doar în scrin nu reușise să umble, ușile lui fiind împreunate cu un lacăt mare, sigur foarte vechi. Depărtase scrinul din colțul în care își făcuse veacul, atât cât să poată să-și strecoare mâna. Sperase să găsească prin spate o spărtură sau o scândură care să poată fi desprinsă. Cu o cârpă înlăturase pânzele de păianjen și praful adunat în timp. La un moment dat, cârpa se înțepenise în ceva. Își strecurase mâna și găsise în partea de sus un cui de care era agățată o cheie. O luase cu grija de a nu-i cădea și, plină de încredere, o introduse în lacăt. Cheia se potrivise dar încuietoarea nu voise să cedeze. Din sticla de ulei turnase câteva picături în lacăt după care îl zgâlțâise de câteva ori. Încă două încercări și în sfârșit reușise să rotească cheia. Cu o lovitură de ciocan lacătul s-a deschis complet. Așa a găsit caietul scris de baronul Aaron von Pieler. Citind și recitind caietul începuse să-și dorească să retrăiască viața acelei tinere, care, întâmplare sau nu, se numea tot Iulia. Căsuța în care stătea devenise parte din ființa ei, iar nopțile de veghe generate de frică erau acum doar amintire. În caiet a găsit și secretul turnului roșu.

Еще ...

Другие стихотворения автора

Ceasul ce cronometreaza vieti

Nu vreau sa numar secunde,
Nu vreau sa stiu cate minute au trecut.
Acele ceasuri rotunde,
Fac ca totul sa para si mai tacut.

Am incercat sa-i scot bateriile,
Dar sunetul sau nu dispare.
Iti rascoleste toate trairile,
Ce vrei sa e uiti cu disperare.

Doar ceasul vorbeste spre seara,
Iar tu il asculti plin de dor
Cazand pe ganduri ciobite iara,
Intr-un tacut dormitor.

Noaptea te gaseste cu ochii deschisi,
Caci mintea ta cu poate sa doarma.
Ganduri se strecoara in ea pe furis,
Iar linistea le transforma in arma.

Nici lacrimile nu-ti mai curg pe fata,
Caci s-au evaporat in tacere.
Incerci sa cauti "speranta"
Dar tot ce gasesti e durere.

Ceasul ce ticaie neincetat,
Descoase tacerea noptii.
Crezand ca ai fost complet uitat,
Te lasi pe mana destinului si a sortii.

Continui sa cred ca dau vina pe un ceas blestemat,
Ce imi cronometreaza viata,
Cand defapt eu sunt cel de blamat
Caci mi-am pierdut demult speranta.

Tristetea nu se masoara in minute,
Si nici nu se cantareste cu gramul.
Toate noptile singuratice ce le ai petrecute
Iti reamintesc de acele memorii pierdute.

Grija de maine sta in secunda,
Iar cea de azi in minut.
Ora reprezinta o tacere profunda,
Iar ziua e incercarea de a afla cine sunt.

Еще ...

Depresia unui suflet de piatra

Intr-un mic castel de piatra
Mi-a fost inama-ncuiata,
De un an si-unpic de zile
Nu mai stiu nimic de mine.

Viata-si pierde sensul ce-l avea
Nici nu mai pot simti durerea.
Sunt un trup viu ce a pierit demult
Nici eu nu mai stiu acum ce sunt.

Tot ce iubeam atat inainte
Au devenit simple si goale cuvinte
Pictura isi pierde culoarea,
Iar zambetul isi pierde valoarea.

"Sunt bine" e ceva des folosit,
Doar pentru ca e mai usor de rostit.
Vantul ce bate usor spre apus
Mi-a luat fericirile si departe le-a dus.

Ma gasesc tot mai singur in marea de vise,
Toate caile de scapare imi sunt interzise.
Ma pierd printre ganduri ce vin cu regrete,
Stand si vorbind cu tacutul perete.

Ma uit pe fereastra la cei ce zambesc
Si ma intreb "Cum de ei reusesc?"
"Traim cu totii in aceeasi lume
Dar suntem diferiti" asa mi se spune!

Aud rasete ce-mi disturba tacerea,
Dar cateodata imi curma durerea.
Sa vad pe cineva fericit,
E ceea ce mereu mi-am dorit.

Sa ajut persoane ce nu le cunosc
Ma face sa simt ca am un rost, recunosc!
Dar gasesc rar pe cineva in nevoi,
Caci pe lume exista deja multi eroi.

Nu am sa recunosc nimanui niciodata,
Ca imi e greu si vreau sa termin odata,
Ca inima mea e calcata-n picioare,
Inchisa pe nedrept in acea inchisoare.

Nu te prefa ca intelegi cum ma simt,
Doar spune-mi direct ca nu-ti pasa.
Oricum lumea asta e una nedreapta,
As vrea sa ma fi nascut cu-n suflet de piatra!

Еще ...

Cafeneaua

Pe langa usa unei cafenele parasite
Trec cu nepasare in zbor clipe grabite
Geamul ce-i aburit de frig sta si priveste
Observand cum fara mila vremea paleste

La cafeneaua cu geamul cel aburit
A fost prima data cand m-am indragostit
Ne-am privit in ochi zambind monoton
Simtind o caldura ce ardea orbitor
Si chiar de gustul amar ma trezea din visare
Puteam observa ca te doream cu ardoare

Parul ce-ti cadea din legatura pe fata
Si aburul ce pe ochelari mereu iti ingheata
Creara cu vremea un portret incolor
Pe care sunt nevoit acum a-l privi plin de dor

Mi-am facut curaj si-am inceput sa-ti vorbesc
Prima noastra intalnire... si-acum imi amintesc
Am ras impreuna zambind tot mai rar
Ce spui de-un film? Nu pot lasa momentul sa fie-n zadar

Iubirea noastra era una ordinara
Tinutul de mana, sarutari dulci pe seara
De ce sa mintim?... nu era cu nimic diferita
Si totusi te vedeam fericita

Zburasera anii peste cafeneaua cu geamuri aburite
Un moment pe care n-am cum sa nu-l tin minte
Parea ca timpul nu mai tinea cu tine de-acum inainte
Oh, dulce cafenea cu miros amar si fierbinte

O ultima intalnire si niste ultime vorbe de adio rostite de tine:
"Hai sa mergem pe cai diferite... te iubesc, dar asa e mai bine"
Te-am privit cum sorbeai din cafea, dar fara a-i mia simti savoarea
Sticla ochelarilor tai se aburea, ochii tai pierzandu-si culoarea

Cafeneaua cu geamuri aburite
A fost martora unei povesti mult prea pripite
Aratandu-mi fara ezitare chipul persoanei iubite.
Pe langa usa unei cafenele parasite
Trec cu nepasare in zbor aceleasi clipe grabite

Am gravat dupa o simpla si banala intalnire
Numele tau pe bataia inimii mele orbit de iubire
Dragoste la prima vedere...
Acum iti spun cu regret "La revedere"

Еще ...