Ceasul ce cronometreaza vieti

[Cat de usor e sa intrebi "esti bine?" si cat de greu e sa raspunzi. Oamenii te intreaba mereu daca esti bine, dar nu te intreaba niciodata "Iti e greu? Te doare? Mai poti lupta?" Macar la aceste intrebari as putea raspunde cu "vreau sa iau o pauza, nu m-am odihnit demult, imi e greu sa zambesc dar totusi o fac" Imi e frica sa spun cuiva ceva deoarece oamenii tind sa faca comparatii spunand: "Nu esti singurul care trece prin asta, mai sunt mii de persoane care se simt la fel, sunt unii care o duc si mai rau decat tine, personalitatea ta e cauza." In momentele acelea ma intreb "Cat de usor e sa fi psiholog! Daca personalitatea cuiva ar fi o cauza, nu ar trebui sa fim cu totii bolnavi?]

Intr-un mic castel de piatra
Mi-a fost inama-ncuiata,
De un an si-unpic de zile
Nu mai stiu nimic de mine.

Viata-si pierde sensul ce-l avea
Nici nu mai pot simti durerea.
Sunt un trup viu ce a pierit demult
Nici eu nu mai stiu acum ce sunt.

Tot ce iubeam atat inainte
Au devenit simple si goale cuvinte
Pictura isi pierde culoarea,
Iar zambetul isi pierde valoarea.

"Sunt bine" e ceva des folosit,
Doar pentru ca e mai usor de rostit.
Vantul ce bate usor spre apus
Mi-a luat fericirile si departe le-a dus.

Ma gasesc tot mai singur in marea de vise,
Toate caile de scapare imi sunt interzise.
Ma pierd printre ganduri ce vin cu regrete,
Stand si vorbind cu tacutul perete.

Ma uit pe fereastra la cei ce zambesc
Si ma intreb "Cum de ei reusesc?"
"Traim cu totii in aceeasi lume
Dar suntem diferiti" asa mi se spune!

Aud rasete ce-mi disturba tacerea,
Dar cateodata imi curma durerea.
Sa vad pe cineva fericit,
E ceea ce mereu mi-am dorit.

Sa ajut persoane ce nu le cunosc
Ma face sa simt ca am un rost, recunosc!
Dar gasesc rar pe cineva in nevoi,
Caci pe lume exista deja multi eroi.

Nu am sa recunosc nimanui niciodata,
Ca imi e greu si vreau sa termin odata,
Ca inima mea e calcata-n picioare,
Inchisa pe nedrept in acea inchisoare.

Nu te prefa ca intelegi cum ma simt,
Doar spune-mi direct ca nu-ti pasa.
Oricum lumea asta e una nedreapta,
As vrea sa ma fi nascut cu-n suflet de piatra!

Pe langa usa unei cafenele parasite
Trec cu nepasare in zbor clipe grabite
Geamul ce-i aburit de frig sta si priveste
Observand cum fara mila vremea paleste

La cafeneaua cu geamul cel aburit
A fost prima data cand m-am indragostit
Ne-am privit in ochi zambind monoton
Simtind o caldura ce ardea orbitor
Si chiar de gustul amar ma trezea din visare
Puteam observa ca te doream cu ardoare

Parul ce-ti cadea din legatura pe fata
Si aburul ce pe ochelari mereu iti ingheata
Creara cu vremea un portret incolor
Pe care sunt nevoit acum a-l privi plin de dor

Mi-am facut curaj si-am inceput sa-ti vorbesc
Prima noastra intalnire... si-acum imi amintesc
Am ras impreuna zambind tot mai rar
Ce spui de-un film? Nu pot lasa momentul sa fie-n zadar

Iubirea noastra era una ordinara
Tinutul de mana, sarutari dulci pe seara
De ce sa mintim?... nu era cu nimic diferita
Si totusi te vedeam fericita

Zburasera anii peste cafeneaua cu geamuri aburite
Un moment pe care n-am cum sa nu-l tin minte
Parea ca timpul nu mai tinea cu tine de-acum inainte
Oh, dulce cafenea cu miros amar si fierbinte

O ultima intalnire si niste ultime vorbe de adio rostite de tine:
"Hai sa mergem pe cai diferite... te iubesc, dar asa e mai bine"
Te-am privit cum sorbeai din cafea, dar fara a-i mia simti savoarea
Sticla ochelarilor tai se aburea, ochii tai pierzandu-si culoarea

Cafeneaua cu geamuri aburite
A fost martora unei povesti mult prea pripite
Aratandu-mi fara ezitare chipul persoanei iubite.
Pe langa usa unei cafenele parasite
Trec cu nepasare in zbor aceleasi clipe grabite

Am gravat dupa o simpla si banala intalnire
Numele tau pe bataia inimii mele orbit de iubire
Dragoste la prima vedere...
Acum iti spun cu regret "La revedere"

Când o să fac ce îmi doresc*  

Totul o să-mi îndeplinesc  

Vis, dorință, o încercare  

De a zbura pe culmile tale  

Privesc în îndepărtare  

Urcuș și coborâș în zare  

Nu are cum să fie lin și moale  

Sunetul se ridică molcom  

Ca un abur cald și fin  

Simte adierea blândă  

A mirosului divin  

Totu-i plin încă de verde  

Vara încă nu-i trecută  

Refren:

Când o să fac ce îmi doresc*  

Totul o să-mi îndeplinesc  

Vis, dorință, o încercare  

De a zbura pe culmile tale  

Sunete se contopesc  

Urechile le asurzesc  

Greierii își cântă imnul  

Ce se termină cu timpul  

Păsările par să știe  

Că sfârșitul e aproape  

Caută cu ultima privire  

Amintirea zilelor  

Pline de liniște, fericire  

Refren:

Când o să fac ce îmi doresc*  

Totul o să-mi îndeplinesc  

Vis, dorință, o încercare  

De a zbura pe culmile tale  

*Când o să fac ce îmi doresc*  

Zilele trec și nu reușesc  

Să obțin vise-adunate  

De atâția ani purtate  

De-aș putea fi ca natura  

Să trăiesc cu picătura  

Ca să pară timpul lung  

Și nu scurt ca un apus  

Și de mult timp răpus

Refren×2

Când o să fac ce îmi doresc*  

Totul o să-mi îndeplinesc  

Vis, dorință, o încercare  

De a zbura pe culmile tale  

Când o să fac ce îmi doresc*  

Totul o să-mi îndeplinesc  

Vis, dorință, o încercare  

De a zbura pe culmile tale  

Cum să te scot din mintea mea,

Când amintirile tale sunt ca un râu,

Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,

Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,

Cum să te scot din mintea mea?

Cum să te scot din mintea mea,

Când numele tău răsună în fiecare silabă,

Ca un ecou ce se îndepărtează,

Dar mereu revine, în fiecare noapte,

În fiecare zi, în fiecare vis?

Cum să te scot din mintea mea,

Când umbrele tale dansează pe pereți,

Când pasul tău încă răsună în inima mea,

Chiar și atunci când încerc să-l ascund,

Când mă pierd în zgomotele lumii?

Cum să te scot din mintea mea,

Când fiecare loc îmi amintește de tine,

Când parfumul tău plutește în aer,

Și în fiecare respirație te simt prezent,

Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești acolo, în toate culorile,

În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,

În fiecare pas pe care îl fac,

În fiecare clipă când mă gândesc la noi?

Cum să te scot din mintea mea,

Când dorul de tine devine un amestec de dorință

Și renunțare, o luptă între ce-a fost

Și ce nu va mai fi niciodată,

Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,

Care nu se vindecă, dar se adaptează,

În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,

Fără să o pot ignora sau șterge?

Cum să te scot din mintea mea,

Când chiar și uitarea are chipul tău,

Și mi-e greu să mă desprind, să te las,

Chiar și atunci când simt că nu mai pot,

Când am învățat, într-un fel sau altul,

Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.

Cum să te scot din mintea mea?

Poate că nu trebuie.

Poate că tu vei fi mereu acolo,

Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,

Pe care o voi purta cu mine,

Până când voi învăța să trăiesc cu tine,

Chiar și când nu te voi mai căuta.

În zori de zi, când soarele se trezește,

Hugo, ciobănescul meu de Bucovina, strălucește.

Cu blana-i albă ca zăpada de pe munte,

El veghează liniștea, un gardian înfrunte.

Prin pădurea de brazi, cu pași măiestri,

Hugo păzește, e stăpânul misteriilor.

Ochii săi adânci, ca două stele lucitoare,

Străbat noaptea în tăcere, fără de oboseală.

La stânga, la dreapta, el umblă cu hotărâre,

Ciobănescul meu, suflet de lup și de căprioară.

Pe cărările abrupte, printre stânci și fântâni,

El își face drum, răspunzând chemărilor de lângă stână.

Hugo, prieten credincios, mereu alături,

Când vântul adie sau când fulgii dansează în hohote.

În miez de noapte, la lumina argintie a lunii,

El veghează liniștea, mă ocrotește și mă învăluie în armonii.

Când soarele apune și cerul devine purpuriu,

Hugo se așază lângă mine, cu privirea plină de iubire.

Ciobănesc de Bucovina, simbol al curajului și nobleții,

Tu ești lumina ce strălucește în noapte, în inima mea nobilă prietenie.

Prin văi și dealuri, Hugo călătorește cu mine,

Povestind povești în liniștea serii senine.

Ciobănescul meu, în inima ta găsesc încredere,

 Ești mai mult decât un companion - ești comoara mea, Hugo, plină de iubire și putere.

grevă generală-

n-ai voie:

să  naști,

să te mbolnăvești

să mori.

timpul merge-n sensul invers

nevoilor zilnice.

apoi, ploaia- 

neanunțată, neașteptată,

care nu ține cont de reguli,

a venit să șteargă istoricul.

Totu-n jur se prăbușește,

Pe loc, cât ai zice pește,

Când năpasta îți surâde 

Și ironic te surprinde.

Și nu vezi nici o scăpare 

Lipsit de vlagă și culoare ,

Te scufunzi în neputință 

Și te macini în căință.

Te întrebi,cu ce ai greșit?..

Cât mai ai de pătimit?..

Te revolți și strigi la Cer,

Destinul tău ți -e un Mister..

Te-ncearcă pe nepregătite,

Chiar te scoate din sărite!..

Tragi un Zeu la socoteală 

Fără echivoc ori fereală:

-Cu ce mă -ntămpini mâine,

Spune -mi Doamne,tu stăpâne..

E nemilos și nu ți răspunde,

Undeva-n etern se -ascunde.

Între două lumi te zbați 

Cu ochii obosiți, umflați,

Privești zarea nebuloasă 

Și -nduri viața ta spinoasă...

Încă o strofă îți dedic 

Acuma spre asfințit 

Chiar de nu-ti mai însemn nimic 

Ai fost tot ce mi-am dorit 

Îmi ești Luna dintre stele

Chiar și crucea din morminte 

Ai fost și-n brațele mele 

Asta mi-o aduc aminte 

Ai fost,dar cine știe 

Când tu vei revenii 

Ești într-o călătorie 

Ce la mine s-ar oprii 

Și dacă nu ,nu i păcat

Atâta doar tu să știi 

Niciodată n-am plecat 

 Iar mereu te voi iubii

Normal că-mi pare rău 

Poate e reciproc sau nu

Ai fost și tu la pieptul meu 

Și mi-ai simțit sufletu'

Ce l-am avut si ți l-am dat

Fără returnare 

Poate că sunt vinovat 

Poate că mă doare 

Termin cafeaua rece 

Termin și poezia 

Timpul mereu tot trece 

Dar nu și veșnicia