Viața ca o loterie

De câte ori ai încercat să îți spui punctul de vedere și nu ai fost lăsată?
De câte ori ai fost privită cu superficialitate
Și de câte ori ai crezut că nu ești de ajuns?
De mică ai încercat să nu îi oferi prea multă importanță sau să te afecteze
Însă ce înseamnă pentru tine acel loc la masă?
Pentru unele dintre noi arată că am reușit
Iar pentru alte femei semnifică egalitate.
Și trec anii și începi să fii privită așa cum meriți
Însă observi atunci când primești un loc la masă
Că oricât ai încerca să-l repari, problema nu va dispărea
De ce?
Pentru că masa nu a fost niciodată construită pentru noi.
Soluția?
Construiești mese mai bune.

Ce-o fi acum pe pământ?

Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?

Cum zboară timpul...

Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept

dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!

De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?

Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,

să mă unesc cu cerul

să fiu veșnic...

Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!

Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.

E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.

Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...

De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?

Dați-mi o mie de ani...

dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.

Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...

Eu, buricul pământului,

ce nebunie!

De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?

veghezi la capul timpului mort

inutil

golit de gânduri

cuprins de friguri

de atacuri de panică

nimeni nu-ți mai răspunde la 112

și e explicabil

cum să-ți răspundă cineva dacă timpul e mort

dacă viața a rămas fără busolă

împotmolită în trafic

în lumea aceasta totul depinde de timp

de la amibă la sateliții geostrategici

și ceasuri biologice

timpul ne ține în parametri convenabili

fără timp ne-am putea întoarce aproape sigur

în Cretacicul timpuriu

la frați noștri mai mari

dinozaurii…

donne-moi un papier et un stylo

et je changerai le monde.

laisse-moi écrire

enfin le poème.

donne-moi la permission, brave homme !

pour vous surprendre avec mes poèmes !

et si je te donne le poème à lire,

lire jusqu'au bout.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 19.10.2024

Mai rar se-arata zorii, pe cimpii
Si nu mai pot spera la alt scintei
Sa curga lacrimi tot mai rar, aprins
Sa nu mai spere focul, este stins.

Mai des mi-e gindul, la acel minut
As vrea sa fii tu norul, iar eu vint
In asta seara, eu nu am cazut
Si da, nebun, sa pling nu am in gind.

nu știu dacă aveam neapărată nevoie de o lege a relativității

alăturarea cuvântelor „lege” și  „relativitate”

îmi apare ca o contradicție în termeni

toate legile sunt

după câte știm

absolute

ceva „relativ” exprimă o incertitudine

(poate fi pus sub un semn de-ntrebare!)

Einstein profețise că nu există viteza mai mare decât cea a luminii

în mecanica Marelui Univers

mai târziu aflăm că neutrinii se pot  mișcă mai repede decât lumina

mult mai repede

ba chiar pot face drumul înapoi

pot reveni

și termina cursa pe locul întâi

ei sunt efectul care precede cauza

un fel de mașină a timpului

tot Einstein afirmase că energia este egală cu masa

proporțional cu viteza luminii în vid

E = mc²

posibil

eu însă constat că raportul acesta se schimbă

direct proporțional cu avansarea în vârstă

la o masă mai mare nu-mi mai ajunge aceeași putere

să țin pasul cu lumina

încă un mit spulberat

la fel de bizară mi se pare problema cu spațiu

și timpul

privite ca un tot unitar

savanții ne spun că spațiul ne este accesibil

prin cele trei elemente alle unui romb

înălțime

lățime și lungime

numai că retina noastră reține doar două dintre ele

ignorând

în plus

adâncimea

care ar fi timpul

ceea ce ar explica o limită inadmisibilă a ființei umane

eu îmi reprezint timpul ca un vagon de tren

în care încap zece oameni

la prima stație urcă încă o sută

dar nu mai sunt locuri

spațiu

oricât s-ar îngrămădi cei o sută de oameni

în timp ce trenul se deplasează cu 100 km la oră

spre infinit

vagonul nu se curbează

ca în celebra teorie a relativității

aici lucrurile sunt mult mai clare

spațiul acesta e doar pentru zece oameni

și nu are nicio legătură cu timpul…

E ca capul drag,fără minte.

Si ca omul cel curat,

a venit,nu în zadar!

Ca vrea colaci,

Si bate în uși,

Ca să primească,ceva.

Ador amurgul ce se lasă,

Mă simt vrăjită de-ale tale șoapte,

Mi-e inima din ce în ce tot mai pustie 

Vreau să te visez o-ntreagă veșnicie.

Te iubesc și vreau să te am alături 

În nopțile reci aș vrea ca să te am;

Mi-ai fost mereu tot mai aproape 

Deci, nu vreau ca să mai pleci.

Tot ce e în jur...este al meu,

De la pământ până la cer.

Vreau să fiu singură în nopțile senine 

Iubită de întreaga lună plină.

Aud furtuna plângând
Îmi alină al meu gând:
Să plec de aici, departe,
Cu un stilou și-a mea carte.

"Într-o liniște profundă,
Doar cerul ce o alungă,
A mea fericire, al meu zâmbet,
Mi-e urmat de un regret.

Un izvor melancolic în ai mei ochi
Mă lasă doborâtă în genunchi,
Doar ploaia mă aude, mă-nțelege,
Și un loc printre nori ea îmi alege."

Tu, iubire ciobita, mă ții în lanțurile tale,

Îmi sufoci visurile sau poate le dai aripi..

Mi-e bine, dar dincolo de castel e raza de soare pe care nu o vad...

Tu, iubire ciobita, ești nisipul auriu

Ce n-a cunoscut magia valului,

Ești chitara fără corzi,

Bărcuță fără vâsle,

Fluture fara aripi,

Ești drog ce mă împiedică să văd lumina visului împlinit...

Vad o scena ireala 

Vad corp fragil arzând  

Vad un suflet alergând 

Vad un întuneric aspru 

Nu mi mai simt picioarele 

Nu mi mai simt durerea n piele

Inima n o simt bătând

N o mai vad bătăliile mi purtând 

Sunt un puzzle și nicio combinație nu îmi iese

Mă grăbesc și cu timpul se mai adună piese

Acum, astept a mă cunoaște, desface și reface,

Dar sufletul ce-mi zace și tace-mi stă ca pe ace

Mă pierd prin gânduri și mă simt ca-ntr-o ceață

Mă simt legat de-amintiri, dar mă-ntreb: "cu ce ață?"

Când totul se împrăștie și uiți ce ai fost sau ce esti

Ce iubești? Ce dorești? N-ai răspuns și nici nu poți să zâmbești

Este greu pentru tine, pentru mine... pentru oricine

Când ceva îți lipsește, îl aștepți, dar nu mai vine.