Îmi iubesc........

Deschide fereastra și ușa și cerul ,

În casă e frig , e și gheață și plânge 

Fccul în vatră .

S-au stins și speranțe și drepturi ,

Sărăcia-i stăpână pe cămări și pe beciuri ,

Lumina-i puțină și pâlpâie stins ,

Suspină gândul cu ochii afară ,

De-i zi cu soare sau crivățul zboară ,

Căldura-i afară în casă e gerul .

Plâng ochii pe geamuri ,

E multă tăcere , e boală , e frig și pâine nu este ,

E multă , mai multă tristețe și , ca-n poveste ,

Căldura chibritului nu ostroieste

Durerea din oase .

De vrei , nu vrei , privesti înapoi ,

Când om te credeai printre oameni

Și-ai vrea să-ți dai ziua de azi pe ziua de ieri,

Să nu mai stai cu mâna întinsă ,

Cu mâna întinsă și gură stăină să ceri .

                               T.A.D.

Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.

La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.

La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.

Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.

Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.

Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.

Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”

O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.

Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.

Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !

E-ntâi Decembrie și sărbătorim,

Unirea Mare și-n inimă simțim,

O mare tensiune de la eroi primită,

Care-au murit, pentru cauza sfântă

Ei toți au dus lupta cea dreaptă,

Pentru ca țara să nu fie sfârtecată,

Cu gândul doar la Marea Unire,

Și pentru-a noastră sfântă-nfrățire

N

oi an de an, ne zicem,,La mulți ani",

Și ne dorim s-avem în cont mulți bani,

Dar la români urarea mult nu ține,

Că ei se dușmănesc, în ziua care vine

Imnul țării emoționați îl ascultăm,

Iar mulți din noi ușor îl fredonăm,

În trup simțim fiori și ochiul plânge,

Lăsând o lacrimă, ce pe obraz prelinge

Participăm în număr mare la paradă,

Privim la cei ce defilează-n stradă,

Ne place să vedem toată armata,

Și tehnica de luptă, cu care-i înzestrată

În jur mulți politicieni și guvernanți,

Te uiți și-i vezi cât sunt de aroganți,

Cum oamenii salută, spre ei se-nclină,

Nevinovați ei par, nu poartă nicio vină

Tot ei ne spun să fim uniți pe veci,

Rostind discursuri lungi și seci,

Și ne promit acum la sărbătoare,

Că-n anul viitor, vom avea bunăstare

Cu toții știm cât pot să mintă,

Pentru-ași atinge a lor țintă,

Încă un vot și patru ani să treacă,

Să ne conducă și noi averi să facă

Hai azi să urăm cum se cuvine,

La toți cei ce ne doresc doar bine,

Din țara noastră și din străinătate,

La muți ani, unire, fericire, sănătate!

Pe curând!

S-a întâmplat în ‘907, pământul să ne cheme-n moarte.

Ne-alungă viața de la masă, ne biciuiește neîncetat,
Ne plâng copiii în pridvor, de foame urlă un popor.
Sus, în palate, ghiftuită stă boierimea mulțumită,
Ciocoii strică-un viitor, prin sate moare un popor.

Ne cheamă moartea ne-ncetat din iadul ăsta blestemat,
Ne plâng strămoșii sus, din cer biete schelete pe ogor.
La capitală, boiernașii se plimbă-nfofoliți în blană,
Iar în bordeiele de lut ne cere iarna greu tribut.

Ne-am răsculat în primăvară când moartea ne chema afară,
Am luat conacele prin luptă și am trecut boieri prin furcă.
Am pus pe foc o țară-ntreagă, voind ca toți să înțeleagă...
Cuțitul ne-a ajuns la os, nu mai răbdăm fără folos.

Armata a venit în sate, să ne întoarcă iar la sape,
Dar noi, sătui de pătimit, i-am înfruntat și n-am fugit.
Acum ne ține cimitiru-n brațe, ne-ascundem viii printre morți,
Se trage-n noi ca-n niște hoți, copiii plâng pe lângă porți.

Au luptat vitejește 

Românii cu uitătura lungă ,

I-a prins dujmanul într-un clește 

De luptă surdă. 

De gloanțe ori asfixianți 

Cădeau cu miile-ntranșee, 

Românii venit-au după frați 

Fără libertate să nu steie. 

Poporul ăsta urgisit 

De rele ursitoare, 

Nu fusese încă izbăvit 

De cei ce îi doreau o istorică pierzare. 

Luptau întâi și -n tâi ,

Să scape de obejdii 

Țara lor de căpătâi, 

Trecând prin mari prmejdii. 

În țara noastră ciopârțită 

Veneau dujmanii mulți -sodom 

,, România trebui împărțită 

Omorand ficare om!"

S-a auzit un strămoșesc demând:

,, Uniți al țării pămînt!" -

În românescul suflet cu răsunet:

,, Ne trebuie, ne trebuie Ardealul, și de-o fi să ne-ngropăm de vii-n pământ!"

Dujmanii, cu tehnici grele, 

Aveau curaj numai în fiare:

Avioane, tancuri, milioane de gloanțe, obuziere-

Ținteau români ca să omoare. 

Au mers cu fețele neșterse 

De lacrimi sfinte, de părinți 

Ce le-au spus:,, Țara română vă iubește 

Și veți fi puși drept temelia ei, ca niște sfinți!"

I-au crezut românii cu mintea luminată de vechime 

În demnitatea de urmași;

Și-n fața morții o mulțime 

A făcut spre unire, sau spre moarte, primii pași. 

De gloanțe ori bombe,

Tinerii români au fost sfârtecați-

Ridicânduse-n albe trombe 

Sufletele luptătorilor, încă tineri, pe Altarul țării lor sacrificați. 

În a războiului nemțească " măiestrie ",

Sute de mii de români au murit- 

Nu vroiau vecinii dujmani să fie 

Pământul dac urmașilor sortit.

A Golgotei Mărășeștilor poveste 

Istoria o spune, 

Dar la hotar încă mai pândește 

Vecinul poftelor nebune!

Preda Marian 

Un dor de casă mă apasă,

peste casa strămoșească.

Un suflet trist profund vibrează,

ca Duhul Sfânt ce-i pasă,

de țara noastră românească.

Ce-ai pățit tu scumpă țară,

că te văd atât de amară.

Oare poporul e de vină

că te privește fără milă.

Nu fii tristă țara mea,

eu sunt cu tine și voi lupta,

pentru glorie îmi voi da,

toată puterea mea.

Acum să privim cu bucurie,

cu toții către tine,

către patria noastră măreață,

iubită țară românească.

Nu există mai sfânt pe lume,

decât CREDINȚĂ și PATRIE,

pentru a noastră eternitate.

(Prof. Andrei GUȚU)

Pe străzile noastre pustii,

Imi fac drum printre copii.

Cărarea imi este cunoscuta,

Viata imi este abătută.

Ma indrept cu inima zdrobita,

De duhul sfânt acum gonita. 

Căci el de mult m-a părăsit,

În noaptea când m-ai ispitit. 

Amprenta pe suflet ai lăsat,

Si fața în fața cu golul uitat.

Ma gândesc din nou la noi

Acum nu mai suntem doi... 

Căci am murit...

În orașu-n care plouă au ninge-n fi'ce săptămână,

Unde un moș și-o babă, merg ținându-se de mână,

Din nu știu care casă, se-aude-o voce vagă,

Ce zice fonfăit, cu-n iz ce-aduce a doagă:

Mâine, la mine, de-o fi să vii,

Vorbesc rezón, nu zic prostii,

Îți voi zice, chiar de la ușă,

Că am trei sticle de Frâncușă,

Soi bun de la Cotnari,

Nu din cel de potlogari,

Ce-ndoaie vinul în butoi

(Le cuca-n mur de marțafoi!),

Cu apă rea ce pute-a clor,

De-l bei, mai va, să faci amor !

Și de o fi, în completare, încă o sticlă

Un plus la fiecare cam de o litră.

De buna seamă, voi pune și mâncare,

Un mizilic, o măslină, o brânză mare,

Un mușchi  ce împănat,

A fost rulat și-apoi legat,

Ce din cuptor, scos rumenit,

În asorté va fi servit,

C-o mixtă în savori salată,

Nici acră, da' nici seacă.

Dară să știi: n-om face-o lată !

Plânge codru și pământul, căci tu ai plecat

Păsările și animale căci tu le iubeai

Erai omul cel perfect puțin păcătos 

Iubeai cu inima nu cu creierul cel întristat 

Îți cântă vioara atât de frumos încât susupina ne încetat 

Unde ești dragul meu bunic nu te vad sub cer albastru de cristal 

Ți-aș da și marea și pământul ți-aș da și steaua de pe cer 

Să mi te strâng o data brațe cu atâta dor ți-o spun eu 

Cu lacrimă in ochii privesc cerul 

Vai mama ce inorat mai e că nu mai iubește nimeni 

Atât de mult pe Dumnezeu 

Erai om bun cu glas de înger atât de frumos îmi cântai 

De o lacrimă pe obraj de fericire îmi curgea 

Aș da și viața sa aud glasul cel frumos in brațe sa mă strangi o dată 🥺de nai mai pleca de langa noi 

Eram acasa,ma gandeam cum ar fii viata mea in viitor 

O sa fiu in tari straine, o sa fiu un calator.

Trecut-au anii nu demult,vazui acum ce gandeam atunci.

Acum imi este clar ca noi suntem creatorii 

Cum astazi te gandesti 

Maine deja traiesti .

Gandeste omule bine

Bucura-te de tot

Asa a zis si Tatal

Cuvantul are un rost.

Cuvantul iti da viata 

Cuvantul te mareste

Cuvantul te destrama

Cuvantul te sfinteste.

Despre tine, nu mai scriu

Am scris mult și m-a durut și mai mult

Vreau sa tac acum și pentru totdeauna

Sa te las in urma cu tot ce ai avut

M-ai inspirat întotdeauna

Când la tine ma gândeam

Scriam versuri de durere

Le citeam, si iar plângeam

Dar totul se oprește aici

Cu tine, cu mine, dar fără noi

Nu mai pot sa sufăr și sa văd

Cum strălucești și mai tare printre nori

Vreau sa trec mai departe și sa uit de tine

Sa fug in depărtare și sa privesc in urma

Și sa te văd uitându-te la mine

Privind cum îți dispare a cerului Luna

N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul,

Caci auzind despre frumosul ei parfum,

Gandindu-ma la un liliac de vara,

Am luat un puiet in ajunul Craciunului,

O creanga vestejita,infipta intr-un ghiveci ce era,dar,

Puteam sa simt deja,ascuns in spatele cojilor de portocala,

In aburii vinului fiert,fantoma florilor albe.

Ma uitam la acel arbust,cum o mama se uita la copilul ei,

Cu o lumina ce se varsa asupra sa,pana ce creste,

Pentru ca mai departe flacara lui sa o incalzeasca.

Si pe masura ce zilele treceau,se rupeau file din calendar,

Puietul a crescut si cum primavara a spart zidul de gheata al iernii,

Am scos ghiveciul in fata casei sa asculte:

Cantecul pasarilor ce soseau de dupa hotarele de nicaieri,

Ploaia mocnind cum cade pe asfaltul uscat,

Adierea vantului atunci cand albastrul cerului se innegreste,

Zgomotul masinilor nervoase ce se intorceau acasa...viata.

Intre timp cate un mugur incepea sa creasca,apoi mai multi,

Pana cand intr-o seara de aprilie,cand luna a rasarit din praf de stele,

Si arunca spre pamant cu unde aurii de satelit,

In acea lumina,se vedea cum iese singura,timida si verde,o frunza,

Apoi mai multe,pana cand n-am putut sa le mai numar.

Insa ceva in mine se schimbase,asa cum intr-o zi insorita vine furtuna,

Si totusi,cumva micul arbust isi pierduse insemnatatea.

Prea ocupat ducand o viata de om,treceam pe langa ghiveciul din fata casei,

Precum raul de pietre ce isi vede de cursul lui.

Aparusera si primele flori odata cu sarutul cald al verii,

Albe,ovale,le priveam de la fereastra in timp ce scriam aceste randuri,

Vedeam cum oamenii se opreau sa le miroasa,cum se aplecau,

Sa rupa cate o floare sa-i poarte parfumul acasa,

Dar ceva in mine se opunea;ma impacam cu gandul ca mai tarziu,

Voi iesi si am sa simt mireasma florilor,dar nu s-a intamplat niciodata.

Era deja mijlocul lui august,

Acum frunzele nu se mai vad de flori,

Puteam sa simt in aer prospetimea lor de cum deschideam fereastra;

Era ca o chemare,a unei voci angelice venita din inima muntilor,adanc in padure,

Ce te indeamna sa te detasezi de tine,sa plutesti in urma ei,

Ca sa ajungi pe malurile unui lac de safir,in mijlocul unei paduri de brazi.

E locul unde te-ai nascut,pajistea viselor tale intrerupte,

Simti cum ultimele particele din tine se duc departe in zborul fluturilor,

Te simti atras de adancurile apei si te afunzi tot mai adanc,

Si pe masura ce cazi vocea se aude din ce in ce mai infundata,

Pana cand nu o mai auzi deloc si te trezesti din vis.

Eu nu am raspuns chemarii,nu pot spune ca am refuzat-o,dar am amanat-o,

Si o amanam de fiecare data.

Un fior rece am simtit la venirea lui octombrie,

De parca auzeam tipetele unei fiare cum se stinge,

Natura sangereaza si isi varsa ultimele lacrimi inainte de a deveni rece.

Niciodata nu stii cand vine sfarsitul,

Cand auzi pentru ultima data vocea unui om mort.

Azi mi-am amintit de acea voce angelica si cat de mult insemna,

Cum poate o iubire simpla,dar pura sa ajunga doar franturi,

Ce vor muri odata cu ultimele flori de iasomie...si doar o floare a mai ramas,

O ultima chemare slaba;de aceasta data am raspuns,

Mi-am umblat picioarele goale prin bruma ierbii,pana in fata casei,

Unde un ghiveci pe jumatate spart,tinea loc unei plante uscate,

Asemenea unei buruieni pe care urma sa o smulg.

Acolo am simtit ultima suflare a naturii,

Cand floarea uscata din palma s-a sfaramat si s-a lasat dusa in bataia vantului,

Lasand in urma firmiturile unei dorinte...si vocea a murit de tot.

N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul.